Simon JACK: Versuri

Întoarcere

Nu ști când ești deposedat de nume,
când fără umbră-n miezul zilei
te urmărește soarele
în cobre de lumină și-ți pune scări
sub talpă să urci la el
cu tot veninul de pe umeri
să-i fi prin nori
meridian învățăcel,

mă strâng cu fata timpului
în nove,
să strălucim mai tare ca-nceputul
eternități budoare să învățăm
a număra iubind,
de prin amvoane ceruite cu migală
din zorii zilelor fără sfârșit,
toți îngerii cu nume de podoabă
ne vor visa pe cap cu nimburi
de rocadă, când fata timpului e însăși
timpul tată,
ce nu visează niciodată
și n-are nume si nici umbră
de-amintit.

Virtual

Spațiul acela liber dintre noi
unde ne intuim ca fiind
când stăm cu spatele
la spatele celuilalt,
un balansoar mișcat de nimeni
autostradă cu numele mic
al unui ricoșeu din mine,
atât de fals chiar si nimicul

nu există nimic virtual
doar infinite tresăriri de abur
plutind în preajma unui incest canicular,

virtual

umbra cerului când trece un avion
deasupra altui cer,
de fapt o pasăre ce a uitat să zboare
și nemaidând din aripi,
încremenește zborul precum
un Iisus, răstignit…pe aer.

***

În lumea mea si clovnii se poartă legați la
ochi pentru a putea vedea,
râsul e doar împăcare între eternitate si
nevăzutul ei! …

————————–

Simon JACK

Israel

Iunie 2019

Simon JACK: Paradoxuri lirice

Ramuri și brațe

Îmbrățișează copacul acesta
în zi de luni,
să nu-ți crească corolă peste aurore
boreale ce-ți țin visările treze în somnuri
de ramuri cu păsări-tăciuni,
ard în focuri de noapte încă albastre
răzoare cu flori de sequoia,
imensități roditoare, parfumuri durate
prin bolți,
ține umbrela frunții deschisă
sub arbori si piatra din dălți,
acolo plouă mereu si timpul se naște
rotat prin ramuri si brațe
ocolind începuturi, săruturi amare
si dulci, cuiburi geneză si praf,
atât de mult praf
că nu se mai văd felinare aprinse
în vârfuri de pomi de crăciun!…

Purpuriu duminical

În liniștea maniacală
tu te plimbi prin odihna mea
cu tălpile goale,
afară au căzut deodată toate frunzele
din grădina de vară,
un semn pătrat al toamnei ce-am ținut-o
în beciul melcilor cu aripi…

întretăiat în roșul unui amănunt
un cărăbuș de mai
îmi face bezna ierbii cruce,
la biserica veche se trag clopote
nu se fac înmormântări,
e doar părintele beat
și preoteasa naște iar fără moașă,

e duminică
și toți ne preumblăm în odihna
celuilalt,
așa…ca-ntr-un început de lume
e duminică si visele încep să răsune,

un înger deocheat mă ține
strâns de mână!

O voce în noapte

Printre luceferi prosternați luminilor
din cadre infinite, doar umbra lor
stingheră fărâmițează nopți
uitate prin zile la amiezi
mergând cu nevăzută moarte
în visuri resemnate rând pe rând.

Continue reading „Simon JACK: Paradoxuri lirice” →

Simon JACK: Survolare

Survolare

Dincolo de arătătorul cuvântului meu
stau virgule aztece în buzunarul
inimii din dreapta,
tot acolo
sunt rămășițele unui eu duplicat
în foșnetul ploilor de catifea,

în partea stângă nu am inimă
am doar căderea Constantinopolului
și câteva aripi de năduf
cu mirosul tău cântând la flaut,

creștetul clipei îl am în frunte
între doi ochi de Pitagora,
un vis conservat în lacrimi obtuze
survolează deasupra umerilor

cu un Michelangelo copil
în somn,
și eu mă scurg tăcut
în lume !…

————————–

Simon JACK

Israel

Mai 2019

Simon JACK: Viziune

Viziune

Mi-e teamă că-n curând
și pietrele-or vorbi, iarba necălcată
va rămâne și păsări vor zbura din cuiburi
alungate de nopți prea lungi,
atâta vânt și ploi vor fi ca rame în icoane
s-or ascunde, fântâni de gând abis
n-or potoli nici setea unor prunci,
va curge râul invers și mătcile vor fi
ferestre-nchise în ziduri mari
din stânci,

cu toți vâslași om fi
pământul de sub tălpi îngreunate
va dormi un somn adânc
în marea libertate,
armuri pedestre în levitări facile îmbrăcate
de îngeri trimiși să scoată nimburi
vor fi în șapte anotimpuri păzitoare
în chilii săpate-n ape,
cu toți vâslași om fi
singurătăți slobode ne vor privi
de după nori, ca pe niște moaște
învelite în straie de colburi
închinându-se luminii în eternitate.

————————–

Simon JACK

Israel

Mai 2019

Simon JACK: Poeme

Fluid încercănat

Vremea e să ne strivim
sărutările de ploaia ce cade sprâncenată
din ochii cerului vântos,
cerceii clipelor fantasmă sună
din urechi ciulite-n ore pe de rost,
atât de alb instinctul vremii
sub aripi de ape asfaltate
cu umbletul nostru, că trec din ere
doar secunde si plouă iar
cu stropi de post,
e vreme de somn între noi si melcii
din ogradă,
e vremea ierbii curgătoare din ecouri
verzi, asurzitoare,
un apostil pe-un nor și-o creangă
devorată de panul unui stol
de fluturi mov,
obosit fluidul unui curcubeu
de promenadă, ne-acoperă cu semnul
dat lui Noe, impostor un înger uituc
ne plouă iar cu lutul sec,
strâns în burlane sub streșini înecate
la margine de gând.

Scaunul umbrei…

A zecea muză
cea care se-ascunde,
merge la braț cu bezna goală pe un pod
de sticlă mată,
timpul îl văd stând pe gânduri
ca o daltă înflorită într-o piatră de colțar,
din tavane amăgite deasupra
unor ochi cu văl,
cad pe rând moliile oglinzilor de șoaptă
si se fac amfitrioni,

mersul dulce, de femeie
ca un mugur nepleznit, lasă aburul
dorinței printre stoluri la ferestre
ce se închid când le deschid,
voci de stele depărtate le aud din
glezna ei,
anagrame de sudoare fac ca frica
dintre ceasuri să dezlege numai demoni,
intind mâna după poale
ce se scurg din palma ei,

e răcoare dintr-o dată…

ora treisprezece fată printre graaluri
labirinturi înnoptate
intr-un fagure de tei,
muza mea se risipește neștiută iar
pierdută în etere de condei,

mi-a lăsat întunecata
la un schit știut de noi,
loc pe-un scaun vechi cât clipa divizată
doar la trei,
ii simt iar din mersu-i fraged o tiară
nepurtată ca un semn din noduri ronde,
o aștept livid din scaun
scaunul îmi roade coasta obosită
de atei,

e răcoare,
cea care se-ascunde-n noapte
mereu coaptă, mereu moartă,
mă renaște-n infinituri, strălucire de himeră
ca un Hamlin nevăzută novă
ce s-a stins în bezna care,
mă înălță către muza
fără chip în nurii ei…

Ora de desen

E plin de tatuaje
sub piele dimineața si mult
mai mult, e indigo martir în zori mereu
la fel,
doar tu și ploaia sau poate soarele
la geam, un selfie picurat
din acuarele la ora de desen,

naivități stau în supliciul
unui vis, cuminți ca roua
din ierbare,
Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Simon JACK: Imensitate

Imensitate

Pajiști albastre de aer cuminte
între cuvinte, lenevesc,
munți de lumină stâncoasă
și norii aceia verticali cu infinitul
îmi vorbesc,
capre negre de tăcere
telurică sorginte, mă rănesc prin
flori de colț, neomenesc armistițiu
cu vămi de treceri spre durere
înălțare tridimensională,
polenizare între cruci de oțel
albinelor chemare la stupi de altădată
împreunare cu pâini nedospite,
oracle-n sandala rătăcitorului
flămând de apă de botez,
imensitate înghesuită între doi ochi
adulteri,
ceva de-o formă rară, mai rară decât
alungirea umbrei siameză
cu lumina de sub turle prosternate
unui crez,
ceva ce n-ar mai fi, de n-ar plânge
murind, chiar de la naștere,
înflorind în muguri nestriviți de două
mâini,ce n-au știut ce mare-i
palma dată de izgonirea
unei frunze…

————————–

Simon JACK

Israel

Mai 2019

Simon JACK: Versuri

Libertate

Lumina inteligentă se plimbă goală
la nudiști pe plaja fără mare,
pescăruși legați la cioc
zbiară-n scoici în renovare,
umbre se întorc înot printre blocuri
paralele,
cerul se înfundă-n zori de mașini
încolonate, sus răsare-un soare dom
ce trimite raze de beton
macaralelor însingurate,
bate vânt de libertate dinspre cimitire
arondate la spitale ce nu dorm,
prin chilii de pace surdă
umblă Iuda spânzurat, bate clopotul
în toate și fantomele se-ntorc,
neputința din pancarde strigă matinal
din noapte,
ne adunăm în intersecții tot cu
buzunarul gol,
nu ne auzim poeții si ne vindem
la străini, bărăganul dintre visuri
ne oferă mărăcini, bate-o grindină
cât vina celor ce ne vând discret,
primăveri vor fi colante peste ziduri
sabotate de uitare si năduf,
vom mânca cireșe coapte de la
Schengen-ul pierdut,
o cireașă-ntreagă costă cât chenzina
unui paznic la tractoare
fără plug,
se mai văd în libertate găuri incitante-n
steaguri ce se flutură plângând,
cei ce au murit nu știu
c-au rămas fără pământ,
totuși este libertate e un fapt decis
curând, de strigoi umblând în haine
de la firme ce se-ntind între luxuri
orbitoare si un vot închis în mapa
unui jude prea flămând,
libertate-n anarhie, nepotisme,
non valoare, preacurvie si mizerii
intre lumi alambicate cu războaie
așteptând pe la colțuri fără nume
cu pistoale tremurând peste foamea
de mărire unei libertăți bolnave,
unde ne vom crește pruncii intre
clipe de fantasme si mesaje
ro.alert !…

Cu vârful în jos

mai singur ca cel singur
e însinguratul,
îndoitura peste planul liniștii
un gen de echimoză
albă, în movul de-a dreptul unui drum
ce stă neavenit cu piatra
dezbrăcată pe o daltă,
mai tăcut ca o tăcere e un rug
care arde în noi cu fumul
în jos,
fumul acela are un vârf
de unde poți privi meschin
cum îți ard picioarele în jarul unui
pământ cu brazda neîntoarsă.

Ce n-ai înțeles încă tu…

Ce n-ai înțeles încă tu
e că îți număr de la marginea nopții până
la nordul rostirii din zi
pasul și nu e puțin lucru căci
gleznele noastre împreunate în aceeași
umbră fac anotimpurile
și anotimpurile, ceasul!

Ce n-ai înțeles încă tu
e că sărutul luminii pe fruntea ta
la culcare,
a fost doar cu o clipă înainte tâmpla mea
vociferând în așternutul visului tău
ce va să vină la întâlnirea cu ochiul
neînchis din veghea unui christ
pe sânul ce suspină,

și n-ar fi nimic dar tot aștept
de veacuri parcă să te pronunț în mine
deșteptare și să te țin de mâna care doare
în aripă de soare,
în moftul unui înger beduin, în florile raiului
de seară, in nemurire chiar
Semiramidă plutitoare peste efemerul
citadin,

Ce n-ai înțeles încă tu
e că te iubesc nemaiubind nimic din timpul
ce rămâne să-mi fiu eu, născare, agapă
pentru aștrii ce mă știu în foamea
de-nrudire-n Carul Mare, postelnic de iubire
în necuvinte simple, orfeu în deja vu-uri
de pustiu,
ce nu știi tu, e că din toate astea câte-un pic
la ore nechemate,
îți stau pe umeri și în…viu
ne-nduplecata resemnare, pe aripi ce-ți
vor crește ca să știu,
că te-am iubit murind și altădată! …

Continue reading „Simon JACK: Versuri” →

Simon JACK: Nopți lirice

Noaptea

Rătăcitoare noapte, prințesă
fără haine, mireasa tuturor
celor ce dor nesomnului coroană
de întuneric, veșmântul morților,

renaște doar din tine zgura
noianelor firide ce nu se văd sub drum,
un fel de umbră-ntruna
eternitate rece cu trupul nins de fum,

din tine veșnic mănâncă luna
sub bolți răvășitoare, magie din argint,
in aurul tăcerii iti împletești cununa
tu noapte-nsingurată, pe capul labirint,

nu vezi nici soare lumina o ascunzi
ești doar pirandă cu sufletul în vânt,
in lumea ălor vii în somnuri te afunzi
insinuezi edicte de insomnii agonizând,

noapte tu ești amurg si răsărit odată
sfidezi altare ce ard chiliilor surpate
în catedrale de păcat dar, niciodată
nu vei sclipi stigmatelor exorcizate,

noaptea-i odihna între El și infinit
găselniță frustrată îngemănare oarbă,
a demonului cruce cu stampa unui mit
dormirea Ariadnei,înmărmurind vacantă,

doar tu, noapte, noapte, noapte…

Tot ce am

Din tot ce am
neavând dar tot sperând în armăsarul
…a avea,
ți-aș dărui liniștea dintre cuvintele mele
nor alb pufos
peste ceruri paralele,

paralel cu mine si cel de dincolo
care mă izbăveste
in confuzia cercului pătrat,
mă izbăveste
…de mine
prea aplecătoare! …

tot ce am
nefiresc de mult în puținul hoitului
înamorat pe caldarâmul
unui graal subiectizat
intre sintagme cabaline,

ține frâiele astea,
e tot ce am în goana de după
zăbala ruptă-n două
pe șaua morții unei morți
nepotcovite,
cu clopote ce bat a-nsingurare!

Arătare…

Atât de târziu
și totuși devreme să numărăm stele
în poduri uscate în vrece,
pe-afară se-ngâna stafii colorate
în colțuri vitralii,
se-ascund vârcolacii prin roade târzii
sub viespea din umbra uitării
cântă coșarul pe case si stupi,
Continue reading „Simon JACK: Nopți lirice” →

Simon JACK: Poeme

Se-adună iar poeții

E haos peste veacuri, numărători
sub giulgiuri în umbre programate,
e ora fără teamă, secundele-s
catrene în foamea devorată de rimă
patogenă,
sunt răni deschise-n ziduri ce prăbușite
strigă spre ceruri de moloz,

e varul candelabru peste araci
de tundră,
închinători spoiți de-aleanuri în minciună
se târguiesc la porți ce se închid
in noi,
din lacăte pe lanțuri sub forma unor brume
frigul întins inert sub brazde de argint,
ies colivii cu îngeri promiși eternității
in slove din Corint,

pe calea ce se-noada în nopți
cu miezul copt la vatra unui demon,
se-adună iar poeții, himerice sandale
pe gleznă de eter,
in peșteri sună glasul vampirilor de stradă
cu postul sub aripe se-nvrednicesc
de zboruri, Caligule învinse stau circumcise-n
versuri mânjite iar cu sânge
de libelule trase în pana unui elf,

se-adună iar poeții în hore indecise
cu iele la un loc,
au brâuri verzi la mijloc pe umeri poartă
iarna si vara într-o parte, pe cozorocul
fricii stau primăveri în toamne,
le plouă lung clepsidre de unduiri solare
in jocul butaforic pe vanga unui troc,

mă trag în rame simple de selfie-uri
anagramate pe foi de calendar,
aud în mine visul cum plânge în ograda
unui mințit de ieri,
azi mă desfac în puncte, placentă din
cerneală și chem din virgule strâmtate
un filozof cuminte ce mă compune iar,
se-adună iar poeții, o mitică agapă
la mese fără blid, sub scaune de ceară
stau doar orbiți călăii umilelor fantasme
ce împânzesc de molii coride de lumesc.

Portretul nimănui

fățarnic doar colbul de pe streșini
de pagode răsturnate peste
pietre mai tremură mural,
adâncă noaptea-n miezul zilei unui
ermitaj prin nori de cer pliat pe
osul unui cerb,
se leapădă în umbre prinse-n rame
autoportrete în urma unui vis
incert, respirație în albul pânzei
un ochi mai jos pe eșafodul
altui ochi, pulsul…eșantion de roșu
in sinuase acuarele suspendate
in bătaia unui clopot,
scaunul în trei picioare, șevaletul
nins
artificii peste niște sâni uciși
tot ninși în tablouri neisprăvite
pe la colțuri de teamă mov,

…si liniștea aceea de colecție
ingrămădita între buze de rugină
dulce,
inapoia unui perete din sticlă
clocotită în zeamă de mir,

aud bătaia unui ceas final
in portretul ce-mi șade tavan peste
pleoapă,
la ușă doarme un înger fără chip
cu nimbul rezemat de clanță.

Un nume

La ce bun un nume,
majoritatea sunt pseudonime
afișe colorate peste poze alb-negru
de la naștere,
grund aurit peste rugină în răni
mai vechi de Paște,
Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Simon JACK: Îndemn

Îndemn

Treceți albatroși în cealaltă emisferă
aici sunt numai cucuvele
cu meridianul aripilor sfârtecat
de înnoptare,
aici mi-s roibii fugi cu pasul pătat
chiar si gândul nu e liber
crește-n seră laolaltă cu ambrozii
printre bulbii de păcat,

te lasă învinuitule de holograma
teleportarii în clipa de ieri,
azi e mai viu, cucii mai singuri ca mâine
in cuiburi sunt cuburi
nu ouă
si paiul se face strigoi fără ramă,

treceți cu toți
voi ce vă temeți de aripi si gloată
cei ce urniți pământul din loc
in tornadă,
treceți la ora de moarte
aici în curând nici gările n-or să mai
aibe ceasuri,
nici trenuri cu marfă de noapte
nici cucuvele cu șoaptă înaltă,

treceți în altă străină balanță! …

————————–

Simon JACK

Israel

11 mai 2019