Fluid încercănat
Vremea e să ne strivim
sărutările de ploaia ce cade sprâncenată
din ochii cerului vântos,
cerceii clipelor fantasmă sună
din urechi ciulite-n ore pe de rost,
atât de alb instinctul vremii
sub aripi de ape asfaltate
cu umbletul nostru, că trec din ere
doar secunde si plouă iar
cu stropi de post,
e vreme de somn între noi si melcii
din ogradă,
e vremea ierbii curgătoare din ecouri
verzi, asurzitoare,
un apostil pe-un nor și-o creangă
devorată de panul unui stol
de fluturi mov,
obosit fluidul unui curcubeu
de promenadă, ne-acoperă cu semnul
dat lui Noe, impostor un înger uituc
ne plouă iar cu lutul sec,
strâns în burlane sub streșini înecate
la margine de gând.
Scaunul umbrei…
A zecea muză
cea care se-ascunde,
merge la braț cu bezna goală pe un pod
de sticlă mată,
timpul îl văd stând pe gânduri
ca o daltă înflorită într-o piatră de colțar,
din tavane amăgite deasupra
unor ochi cu văl,
cad pe rând moliile oglinzilor de șoaptă
si se fac amfitrioni,
mersul dulce, de femeie
ca un mugur nepleznit, lasă aburul
dorinței printre stoluri la ferestre
ce se închid când le deschid,
voci de stele depărtate le aud din
glezna ei,
anagrame de sudoare fac ca frica
dintre ceasuri să dezlege numai demoni,
intind mâna după poale
ce se scurg din palma ei,
e răcoare dintr-o dată…
ora treisprezece fată printre graaluri
labirinturi înnoptate
intr-un fagure de tei,
muza mea se risipește neștiută iar
pierdută în etere de condei,
mi-a lăsat întunecata
la un schit știut de noi,
loc pe-un scaun vechi cât clipa divizată
doar la trei,
ii simt iar din mersu-i fraged o tiară
nepurtată ca un semn din noduri ronde,
o aștept livid din scaun
scaunul îmi roade coasta obosită
de atei,
e răcoare,
cea care se-ascunde-n noapte
mereu coaptă, mereu moartă,
mă renaște-n infinituri, strălucire de himeră
ca un Hamlin nevăzută novă
ce s-a stins în bezna care,
mă înălță către muza
fără chip în nurii ei…
Ora de desen
E plin de tatuaje
sub piele dimineața si mult
mai mult, e indigo martir în zori mereu
la fel,
doar tu și ploaia sau poate soarele
la geam, un selfie picurat
din acuarele la ora de desen,
naivități stau în supliciul
unui vis, cuminți ca roua
din ierbare,
micul dejun îl sar ca pe liftul
rămas libidinos între etaje,
perfuzia vecinului picurând deja amiază
se-aude de la colț,
e ora de desen si stau nătâng
in gara de oțel
să prind tramvaiul ăla roșu
…de gargară !
…la poarta fabricii de conserve
cu plezneală,
stau mii de grafologi
mereu întârziat si ultimul pe listă
caligrafiat cu majusculă
malignă sunt,
uitat la camera de urgență
râsul de sub pulsul unui vierme
debitează camere de vot,
e doar o oră de desen
îmi văd chipul tipărit pe tichetul
de călătorie, de azi
s-au majorat prețurile mersului cu nașul,
…o iau pe jos
e dimineață, aerul curat ca o coală
albă, mă învață să mă iscălesc
sus în dreapta, cu al treilea
nume mic,
mă simt ca un șomer miliardar
atâtea tatuaje pe sub
piele, un creion neascuțit mă așteaptă
la vitrină, mult jeg pe geamul
de la ușă,
lipit stă și-un orar pe care scrie:
zilnic de la 7 la ora 0
Nicăieri
Nu am ajuns nicăieri privind desfrânarea
pasului hingher de pietre moarte,
nici acolade n-am trasat
sinapselor vacante din numărătoarea
vulpilor de fier, trădări învrednicite
din vânturi prizoniere în nisip,
cresc spuma mărilor închise între
tărmuri contondente pe strigătul
pescărușilor nocturni,
a îmbătrânit privirea dintre ochi,
din nicăieri spre nicăieri
doar pleoapa e sinistră,
un fel de voal însingurat din trena fâlfâita
pe falduri nude de artistă,
in actul trei ea moare echivoc pe
marginea unui complot purces din
așternutul lui Caligula cel geamăn cu
demonul ucis de ieri în rama prăfuită
a lui azi ce pică de nicăieri,
din buzunarul unui gentleman cu
numele cusut la colțuri de batistă!
Suflete
Sufletul tău, sufletul meu,
două păsări de aer pe luciul nevăzut
al unui cer dintr-o singură rază,
cu cât mai lungă distanța
dintre ele, cu-atât mai mult visul acesta
durează parfumul trupului dorit
icoană de zi la amiază,
candelă de noapte la degetul mic
abur de nimb pe arătătorul unui
înger în straiul chipului tău,
suntem două desene pe turnul
de veghe ce stă semeț pentru noi
pe sub bolți de psaltiri fără soț,
un Goliat din destine ne poartă în
piatră golgota pășita prin frunze uscate
de dafini, prorocul iubirii ne doarme
in băț, deasupra clepsidre prind
aripi si timpul ne leapădă-n patimi de
semne si zodii legănate-n baldachine
de apă si foc,
ne suntem unul altuia liră de fredonat
din liedurile pandorei dezgropate
pentru zei din ciocolată, anghinarea
lutului din scorpiile echinocțiului
unui paradis demult pierdut,
ce veșnică rană, ce stigmat nevăzut pe
plaja gleznei primare,
unde întâia oară te-am sărutat neînceput
într-un miracol de doi ce stă si acum
mai viu, mai tăcut,
să-nsenineze noi ceruri, noi păsări
albastre de aer.
————————–
Simon JACK
Israel
Mai 2019