În sălcii

 

E felul meu de-a-nmuguri luminii
consoane noi pe vrafuri
de tăceri nocturne,
în care noi, semănători de veghe
furăm din liliacul alb,
parfumul privighetorilor din spuma
zorilor visați în sălcii,

e o rumoare-n aer si cerul cuibărește
păsări în fluturi de cerdac,
olarul isprăvește țărâna din poveste
geneze tac sub talpa unui dac,
în sălcii, sihăstria câmpului
doinește, laolaltă cu ramuri timpurii
crescute din țolul unui veac,

în sălcii îmi țin ferestrele
din nimburi de visare când dorm prin
stele căzătoare,
când săruta-voi pământul din cădere
cu liniștea gurii mele să pot
înverzi mereu, cuvânt si cer deodată
în moartea râzătoare! …

 

Sarabandă

 

Se lasă promoroacă
in guri albite-n râul ce curge
printre nori în valea curcubeielor rănite,
o barcă părăsită la țărm își plânge
vâsla, vâslașii prin dughene
din trestii înverzite, postesc
în apa lor,

prin liniști defăimate
de treacătul umbrit al unui Don Quijote
travestit în piatră,
se-aud comori ascunse
în stele de amiază,
ar fi o zi de bâlci în satul de agheasmă
dar demonii din schituri
orbecăiesc si plâng la mese calcinate,

întrebătoare schismă pe margini
de fântână,
în setea unui înger se face rogojină
pentru leproși fardați cu semnul
milei,
ciobani de lupi-arvună ofrandei
ce se strică, se-ascund într-o aripă
de vulturi fără zbor,
îndoliați…

pe dealuri podgorene
se văd închise-n lună, pătrate carusele
în sarabanda lumii,
de nonculoare zarea oftează
prin cătune,
se pierd în ea cocorii si berzele străbune
din ochiuri de pământ ies iele
fumigene, în ropote de trap
o herghelie sună, venirea unui pinten
cu vârful numărat!…

————————–

Simon JACK

11 aprilie 2019

Cum se scrie-o poezie?

 

O poezie nu se scrie din cuvinte
cuvântu-i mort fără silaba lui,
precum o floare prin ambrozii
ce-ar fi parfumu-n buruieni
fără albina ce preumblă
ecleziastul unui roi?

Poezia e firida
ce nu o vezi sub care-n cer,
o simți, o tângui în suflare și-apoi
te ții de ea cu aripi,
când vrei să zbori în ceasuri albe
de doruri sau iubirea ce n-ai ajuns
să o cobori,

cum se scrie-o poezie?

Se ia un arc de cerc din talpă
se face-un vertical de drum
si până să ajungi la capăt,
se ia din el un alt tărâm
căci poezia-i infinitul
ce se răstoarnă peste fum,
când focu-n vetre nu mai arde
un damf plăcut de rimă
albă, te va-ncălzi din nou sub coastă,
si tu vei arde iar pe culmi! …

 

Ce nu se vede

 

Peste rânduri sar cuvinte
ce m-ar da curând de gol,
că iti bântui oseminte
ce-au rămas din visuri stol
de apuse răpitoare ce trăiesc
în zborul lor,

din efigii purtătoare de
sintagme fără grai, dulcea pravilă
de soare se îndoaie peste rai,
edenuri de scorțișoară sub santali
împăduriți în noiane de fantasme
îngerești stau înfloriți,

printre ele tu îmi dăinui
stea de mare, cruce-n bolți,
peste valuri si uscaturi mi te-arăți
inveșmântata în străbunii
fără nopți,
esti enigmă adunată peste perle
strânse-n scoici,
o idilă parfumată cu tămâie de la
porți,

ai un freamăt gol pe umeri
o himeră prinsă-n aripi ca un ochi
strivit pe frunți,
lungă stai în umbra care
se întinde între punți, îmi șoptești
de argăseala unor miei în liniști
pare,
palma ta ocrotitoare mă alină
in descânt, mă rostești printre altare
drept poruncă pentru gând,

e ceva ce nu se vede
ingere de catifea, o mistrie ori
un leagăn care stau în preajma ta,
de voi fi zidit în creta ce a nins
in coasta grea,dăinui-va peste
reavăn de răzor închis pe veci,
mâna ce mă construiește-n lauri
sau mă leagănă când treci,
singuratică ca luna, necuvinte
cu prihană așezate fără teamă
peste acolade reci…

————————–

Simon JACK

9 aprilie 2019

tot ce știi despre mine se face
anotimp stelar,
doi stâlpi ce țin podul dintre ape
sunt ochii mei,
circumferința singuratății în arce
cu far pe diguri scindate,
tot ce știi despre mine
se face pescăruș protocolar în
palma cerului de noapte,
o umbră, un dar de șoapte rostite
solar în patria mamei ce ține frugal
in pântec un rod ancestral,
tot ce știi despre mine
e că mă termin unde începe
nimicul,
atotștiutor în moarte, impar ideal
impărțit sub arbori ce-și leapădă frunza
o dată la o mie de ani,
când eu sunt ciuleandra ce joacă
pe coama unui deal,
uitarea, năpasta!

 

Ceva despre tristețe

 

Tristețea-i un fel de liniște-n icoană
cuvinte ronde în jurnale de poeți,
asceza unei tâmple ascunsă de o rană
ce nu se vindecă nici dacă o regreți,

Tristețea e coroană-ngustă
sub nimburi largi golgotelor tenebre,
e-o foame ce te-ncearcă dar nu gustă
din clipă viitoare, pe ziduri vechi, funebre!

E locul unde fiecare dintre noi
invie monologul cu eul său cuminte,
o cumințenie ce stă mereu în foi
nescrise sub lespezi îndoite de cuvinte,

Ca o statuie din marmoră cu ochi
tristețile sunt inerții ce pot vedea abisuri,
e ploaia-n geam ce scutură de stropi
o lacrimă ecvestră,uscată printre visuri,

Tristețe, acoladă cu festin la mese goale
o moarte clinică-n armură de paradă,
sunt necuvinte rostite-n somnuri fade
ce-și au trezirea în patul unei vămi de pradă,

Tristețea-i lanț nedesfăcut la porți
lumină travestită în lacăte ce nu se-nchid
in nopți, când fericirea ni se joacă printre
morți, ce fură triști si ei în pofta unui rid.

————————–

Simon JACK

8 aprilie 2019

 

Evadare din roșu

 

Te-as fi-ndoit pe un colț de lumină
în anatema unei săgeți trase
de un demon ce doarme în sarcofagul
unei plăzmuiri de onomatopee
fără origine,

dar ai fugit în goana unui
du-te vino agățat pe coama unui cal
ce nechează în ecouri subacvatice,
rămân în urma ta potcoavele
în iarba înfierarii,
scriu în piatră de cremene
numele tău,

alături de dalta inverzirii
o mână-mi întinde un pan cu fesul roșu,
si numele se face în umbra
din piatră,
un șarpe-garou…

 

Iubesc!

 

Iubesc,
iubind mi-e tare teamă
ca nu cumva să te rănesc
în grabă căci
din timpul nostru trece
prea repede o clipă rară
pe trupul nostru nelumesc,
te-nalți pe vârfuri amețită
de un sărut ce încă nu ți-am dat,
s-ajungi la buza mea
risipă
de edenuri ce nu le-am mai
călcat,
eu te cuprind în brațe tandru
îți fac aripe peste gând,
cuprind în coapsa ta o poartă
deschid în pragul ei un vis,
pășesc dincolo de himeră
tu mă urmezi cu ochi închis,
un icnet scurt ca o podoabă
strecoară între noi vacarmul
unui pătrat în cerc promis,
iubesc
și nu mă văd de tine
sunt doar o umbră vie pe
nestematul tău brocart,
din glezna ta subțire știe
doar pasul tău timid de mine,
ca și purtat pe-o năsălie
mă las mai mort c-un puls
udat,
sub pleoapa ta în reverie
sub domul unui măr mâncat! …

 

Captiv

 

mă lipsesc de varga începutului
din mine,
odoare așteaptă sub ape fără fund
să le strivesc lucirea cu matca tălpii
ce mă leagă de râma din pământ,
între ud și uscat
e o părere de geană neînchisă
ca un arc întins peste bolți drepte,
paralelism ucis în magii de târg
uitat în nepăsarea unei geometrii de casă
fără tavane,

Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Reflux alb

 

Nu mi s-aștern cuvinte în ierni
neîntâmplate pe gura aceea a mâinii
ce-i forfotă luxată pe glezna
unui picior de vânt,

buze primăvăratice,
conspirații tăcute printre stâlpi orfani
de umbră,
pe greabănul luminii, împovărate
alizee schinjuiesc condamnați
la armura sufixului floral,
orhideea silabei sufocate sub aripi
de rotund,
botează
armaghedonul parfumului înnobilat
sub gând,

reflux alb,
tot ce pleacă coral
de pe fundul unui ocean ce-a respirat
in mine,
tălăzuind țărmuri frigide! …

————————–

Simon JACK

5 aprilie 2019

Magii de primăvară

 

S-aud lespezi lungi prin iarbă
cum se-ntorc prin melci în zori,
totu-i liniște-n năframă
de cireși albiți de flori,

Păsărele mici de-o șchioapă
se întrec prin rămurele,
să mai prindă câteodată
fluturi mici goniți de vreme,

Dimineața-i zână bună
desculță merge-n trifoi,
peste cer o semilună
mai face cu ochiu-n nori,

Zorii, ropot de lumină
cântă liniștea în zări,
doar cocoșul din grădină
prin găini strigă-n flotări,

Câmpul verde stă în rouă
macii roșii înfloresc,
chiar și umbra este nouă
în magii ce lenevesc,

Că-așa-i primăvara noastră
ca un prunc la sân necopt,
ne aduce flori în glastră
și ne-mbată-n flori de soc!

 

Înserare

 

Înserarea mă privește
cu ochi umezi și blajini,
printre nori de ploaie vântul
se înfoaie-n rogojini,
luna mai timidă astăzi
se pitește iute-n gândul unui
înger serafim,
din umbrare lungi cât postul
greierii se-ntrec în iarbă
să mai cânte-n noaptea asta
dintr-un ciot de clavecin,
eu mă las în voia sorții
visul ce l-am luat cu mine
sub un braț de mângâiere,
deja arde-n felinare strânse-n
gurile din vetre,
e miros de pită coaptă
si a ceai de cimbrișor,
parcă-aud din amulete ce le țin
in prag de dor,
Continue reading „Simon JACK: Versuri” →

Reinterpretare

 

Sub vrajba pintenului meu
caii armistițiului cu lumina din lavoare de
umbre ischemice, și-au lăsat
zăbala pe aritmii florale,
sufletul ca o trecere de pietoni
legați la ochi, recită odiseea trecerii,

fantasmă-i privirea aceea
din mine,
bucolic sărutul fântânii din lâna orbirii
setea de ceva ce curge prin semafoare
opționale
stai!,
tu cel de colo,din grila de întuneric
a opaițului ce arde în senectutea unei
intrebări, ești un răspuns în sine
ori poate virgulă de după amânări?

intr-un sistem de trei simplă
reinterpretarea dominoului supus căderii
mă pune sub margini de nimic,
offsaidul în care se află brațul meu
e aripă ascunsă-n fermoare
duminicale,

mă lepăd de haina mea
si vreau să rămân claustrofob cu peticul
insăilat în pintenul acela uitat
in burta cailor ce-mi pasc lumina! …

 

Nu deranjați! …

 

Nu deranjați și moartea,
ea este-o umbră-a lui Iisus
când se ruga străin pe ape tulburi
și noi nu l-am crezut,

instrăinari în dogme cu capul plin
de lauri, privim orbiți de soare
spre zări ce nu boltesc,
nimicnicii fanare în turle fără stele
pierdut e cel de jos, în eresul grotesc,

si mii de îngeri de-am avea
de-a dreapta sfidătoare,
de n-auzim în posturi ce-s goale
făr’de nimb, cum cântă libelula din
talpa unui pustnic,
tot nu vom ști să tragem de un clopot
in duminici
când toaca-i un alint! …

nu deranjați dar viața cu false
mergătoare pe drumuri lungi cu flori
ce nu-nfloresc în soare,
nu deranjați în liniști nici mierla care
tace, nici vântul strâns în zori,
e-un timp pentru orice ce nu-l aflăm
din vreme,
căci ce s-ar face fluturi, splendori înaripate
de-ar ști când zborul lor ne colorează
visul,
că-n fapt sunt doar vitralii ce dor
in nemurire si vor ajunge toate
efemeride moarte.

 

***

În ziua semănătorilor de cer
oamenii-s păsări peste ape ecluzate
către nori vorbitori,
unghiul zbaterii de aripi, un azimut
fără punct, așa un fel de plan furibund
in norduri expatriate,

privind din ziduri de somn
totul pare-o nebunie văzută la microscop
petice de-albastru sau gri,
clepsidre înnodate la capete
de joi,
oamenii, duminici în liniști ferecate
prin odihna unui stol,

in noaptea sârmei ghimpate
noi oamenii, suntem ochiuri de plasă
din gardul ce ne-nconjoara propriul cer,
a evada înseamnă palme însângerate
si pântec zdrelit,
of, doar păsări mute de șoapte
indoite voiajor, peste infinituri arendate! …

————————–

Simon JACK

3 aprilie 2019

Foto: internet

Cuvânt liană

 

Rostirea pădurii unui echinocțiu vegetal
din cuvinte potcoavă,
cuvânt tropical cu păsări din ramă
din ziduri de buze confuze,
cuvântul liană, apocaliptic, frugal,

depărtare, tu ești Mărie
in ziua ospățului premarital de giulgiul
acoperirii cu hidra luminii
din șal,
cacofonii de ecou, piroane înfipte-n firide
ascunse de val,
tu mare-n cuvinte, ocean fără gral

rostire-n cuierul de colț
o mască ce râde ori plânge pe front,
soldat necunoscut cu banul mortului
in calapodul limbii pierdut,

cuvânt,cuvânt, cuvânt
se cerne tăcerea-n pământ si piatra
ce ține un falus arminden de rod,
seceriș pe acoperișuri furate de pe cripte
frumos colorate,

liane de lacrimi, obraji în hotar
de arțar,
ce tristă pagodă de jar, în ploi de cuvinte
se scurg oseminte, cai fără șa
călăreți adunați de prin arce de vânt
liant de cuvânt, adormire ucisă-n statui
de azbest, icoane ce mor fără rest,

o tu silabă! …

ești moartă de foame, inaniție sfântă
pe albul descânt,
frisoane de palme scriind printre cruci
cuvântul liană, orbit de un rând
scris cu majuscula vremii,
pe unde-o apuci?!…

 

Întreire

 

Pășesc pe vociferări caudine
invinsul din ștreangul legării la ochi
mai vede oblonul ferestrei tras
peste pleoapa fardată cu mirosul rășinii
de brad,
e mult ozon andin în cerbii stelari
ce fac eșafoade din coarne,
călăi castrați fără cap, ascut baltage de sare
si numără cucuvele strivite în gard
de plăcere,
e ora împăierilor, moartea strigă în fluturi
din uși de amorțire,
e falsă si moartea, viața-i furung într-un
braț de trezire,
amputări de jug se fac boilor din iesle
sudoarea furcilor uda rugina de noapte
a câmpului unde țărâna răzoarelor
se face lapte sub ugere mov,
si crucile chipului meu, osândeau
cândva, liniștile unor miei de-ntreire.

 

Agățat de o inimă

 

oare de câte ori să mă nasc
să fiu la poarta sărutului tău
ombilicul stelar ce te leagă de mine
in lună?

pășesti în cadre de lumină difuză
când gândul stingher e cer deasupra ta,
dezleg în ograda de noapte
o haită de lupi ce mă țin prizonier
in foamea de tine, în urletul-nea,

de unde apuci vântul când treieri
golgote din lanuri de răni,
tămâia din fumul uitării ce dafin botează
din calul troian ce stă între noi
călător?

mă las în genunchi, pământul e singur
cercelul inorogului agățat de o inimă
mai sună din dodii,
si fuga din mine-i iertare, osânda din
umbră se face ștergare pe ziduri,
tu-mi faci cu mâna din pulsul vecin! …

 

Camuflaj

 

Mi-am tatuat pe brațul stâng
uimirea ta crezând că sunt
Îndepărtare,

printre copaci păduri nu sunt
esti Tu, o scoarță de răcoare,
un bocet de pământ în melci otrăvitori
esti Tu în ghipsul meu, aripă
Ocrotitoare,

Continue reading „Simon JACK: Agățat de o inimă (poeme)” →

Sindrom

 

Pe urcușul unui zbor
alte păsări plâng de veghe
împietrite-n cerul frunții,
stau în cruci nemângâiate umbre veștede
deodată, se transformă gândul minții
într-un forfot de obor,

Nesfârșită romanță

 

Te-ndreaptă cu pasul domol către mine
Flori de cireș să-ți prind la perciuni,
Ți-așez primăvara noastră cunună
Pe glezne obosite de drum,
Mai treci odată prin somnu-mi ce zace pe câmpul de maci,
Așează-mi sărutul pe buze, să prindem cu gura clipa în mersuri de raci,
Pescari la limanuri stufoase de trestii
Vom fi împreună, năvoade întinse pe ape de dor, vor prinde în ele eclipse de lună
Să ne cada din ceruri luceferi, cu stigmatul luminii exilat în amor!
La picioarele tale voi sta, din iarbă printre greieri iți voi cânta din harpe de pământ,
Din codrii veșnici de platani, prin șoapta noastră de vreme părăsită,
În ecouri de bazalt vei auzi, cu parul despletit în reverii, o romanța tandră, nesfârșită!

 

 

Matinale

 

Înseninarea după ploaia reîncarnarii
unui stol de noapte
să nu-mi prinzi la gât,
amuletă-mi fac din nori rămași egretelor
din fluvii ce curg în valea deltei
cu fânare din trifoiul necălcarii unei zile
cu mistreți,

doar gândul mi-l fac cuib
din paiul purtat în cioc de cuc,
sunt unică strigare în ecoul dintre degetele
unui prunc născut în sălcii de cuvânt,
matinalul unei clipe în rodaj
amnistia unei renunțări cu gust de vânt
sunt,

cât de devreme voi pregeta în matinalul
unui crepuscul cu nume în două silabe,
oare mă voi putea bifurca
in aripa unui înger legat la ochi?

…înseninare după ploaie,
sunt semnătură în alb-acaju pe roiul unui
stup în amurgul unui răsărit
de soare…

 

Redute

 

În rătăcirea mea, aerul dintre noi
e un papirus umezit de pleoape,
convalescența unui rictus de primăvară
a murit în floarea cireșului
adormit în abandonul unui romb,
himerică paloarea unui fluture strivit
în semnul meu de carte,
mă urmărește să nu cumva să râd
Continue reading „Simon JACK: Poeme” →