Roni CĂCIULARU: Un succes de zile mari „Ca la Tǎnase”

Autor când mergeam cu elegantul autocar „organizat” de economistul Moni Șainştein, conducǎtor al HOR-ului (Uniunea Originarilor din România), pe drumul de la Petah Tikva la Tel Aviv, mi s-a pǎrut cǎ particip la o cǎlǎtorie frumoasǎ, interesantǎ, iar timpul trecea pe nesimțite. Lumea discuta cu patos, cu drag şi admirație, cu emoție şi, da, îmi permit sǎ spun, cu sufletul la gurǎ, despre Teatrul de Estradǎ, cǎtre care ne-ndreptam. E vorba de Teatrul „Constantin Tănase”, continuator al marilor tradiții pozitive ale artei româneşti, atât de legatǎ şi de unii mari şi talentați creatori evrei. Existǎ, de fapt, o legǎturǎ, pe cât de fireascǎ, pe-atât de profundǎ, între marii artişti ai Teatrului „Constantin Tǎnase” şi publicul sǎu român de aici, din Israel.

Esențialmente vorbind, noi suntem un public constant, aici şi acum, aşa cum am fost şi acolo, în România tinereții noastre, sau cum suntem şi în timpul vizitelor ce încǎ le facem, cu patimǎ şi dor… La deschiderea cortinei în seara de sâmbǎtǎ, 3 noiembrie, la sala arhiplinǎ a „Beit Zionei America” prologul, înconjurat de paiete, de dansatoare si dansatori, dar şi de mu- zicǎ bunǎ, mǎ rog, „Ca la Tǎnase”, a umplut scena prin emoționanta recitare a deschizǎtoarei spectacolului, frumoasa actriță Ana Maria Donosă.

Erau, în esențǎ, aceleaşi idei din autobuzul lui Moni Șainştain, aveau aceeaşi cǎldurǎ şi admirație, dar de data asta ele erau adresate publicului care, la intrare, încǎ se mai bǎtea (desigur, doar o parte!) pentru „un loc în plus!” Pe scenǎ urmau sǎ fie – şi au fost şi încǎ cum au fost! – marele ARȘINEL, alături de spumosul şi impu- nǎtorul Vasile Muraru şi steaua strǎlucitoare a Teatrului „C. Tǎnase”, Valentina Fǎtu. Era marea trupǎ, de excepție, a unui Teatru şi gen artistic unic în lume: REVISTA. Și nici nu ştii când, dar totul devine cântec, dans şi voie bunǎ. Însǎ, vedeți dumneavoastrǎ, astea toate sunt pânǎ…! Doar pânǎ…, dragii mei amici, voi cei care n-ați reuşit sǎ participați şi de astǎ datǎ la un minunat spectacol „Ca la Tǎnase!”. Pǎcat!

Dar iatǎ, pentru voi scriu; şi recunosc cǎ gestul meu de-a fi cu capul plecat peste literele computerului, se asociazǎ şi cu o sincerǎ reverențǎ pentru marii artişti români, de pe scena acelei excelente seri. Deci am vorbit doar de ceea ce a fost pânǎ la un moment dat: cuplete, satirǎ, umor, muzicǎ şi dans… Eram în Tel Aviv sau ne aflam la Bucureşti? Eram nişte oameni mai în vârstǎ (unii!), sau ne reîntâlneam cu propria noastrǎ tinerețe? Era realitatea zilelor noastre sau, pur şi simplu, nostalgie? Minunații aceia de pe scenǎ, ei fǎceau şi desfǎceau stǎrile noastre sufleteşti. Asta, cred cǎ mǎ ințelegeți, pânǎ!…

… Și deodatǎ, aceeaşi scenǎ fǎrǎ decor, acelaşi spațiu de teatru muzical bun şi frumos, devine vrajǎ – acesta e cuvântul! şi sunt fericit cǎ l-am scris, cǎci iatǎ, apare un om, un artist, un vrǎjitor al scenei – apare în ropote de aplauze: E MARELE ARȘINEL!

Cum sǎ-i subliniezi oare grandoarea şi naturalețea, imensa lui capacitate de a-ți intra în suflet, de a te înnobila, de a te face mai sensibil la tot ce e frumos şi bun, de a te emoționa prin sinceritate şi mesaj nobil?! Peste anii lui de glorie, fuge gândul meu şi întreabǎ: oare ce lǎsǎm în urmǎ? Iar Arşinel, actorul ǎsta colosal, lasǎ în urma unei vieți – suntem cam de-o vârstǎ, maestre! – Arşinel lasǎ în urma sa nişte suflete fericite, nişte oameni cu lacrimi în ochi – de bucurie şi emoție curatǎ, cu trǎiri profunde şi renaşteri. Oameni buni: Renaşteri!

Un mare artist, unic în felul sǎu, sub lumina reflectoarelor! Și scena nu mai e scenǎ, e altceva, e un spațiu ce are o vibrație caldǎ şi profund omeneascǎ! O masǎ, douǎ scaune. Actorul şi-o femeie. Apoi alta, şi încǎ una… Și Arşinel, adicǎ muntele acela de talent, atât de om, ridicǎ banalul la valoarea lui adevǎratǎ, adicǎ sus, în sfere cereşti, de suflet frumos şi bun şi-adevǎrat. Simplu, cald, dar şi grandios:

„Ce faci astǎ searǎ tu?/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous/ Ca sǎ mergem într-o cârciumioarǎ?…/ Ne va zice din țambal/ Un țigan sentimental/ Când n-o mai fi nimeni în local…/ Si în zori/ In trǎsurǎ spre Sosea/ Fericit, în sfârşit/ Am sǎ-ți spun/ Iubirea mea!/ Ce faci astǎ searǎ tu/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous?!/ Spune doar atâta:/ Da sau NU”…

Și miracolul continuǎ, sala cântǎ, râde şi danseazǎ, împreunǎ cu superbele dansatoare din jurul lui Arşinel, nişte femei ce-l înconjoarǎ tandru şi fermecate, fermecând!… Apoi, alte minunate melodii, cuplete, scheciuri de satirǎ, anecdote. Și reflectorul trece, lunecând şi rupând clipe, peste pulpe dezgolite, cǎci aşa e la Estradǎ, nu poți fi melancolic, vesel sau incisiv, decât doar un pic şi treci mereu la altceva, mai frumos, mai distractiv, mai atractiv. Și iatǎ-l pe Vasile Muraru, ca-ntotdeauna un imens artist. Și ǎsta e un car de talent, iar lângǎ el e Zâna Zânelor din Teatrul acesta bucureştean, sau din orice scenǎ; care se preface, în prezența ei, într-un cadru de cristal, cu strǎluciri diamantine.

Desigur, asta se-ntâmplǎ sub famecul acestui inegalabil talent numit Valentina Fǎtu. Sunt acestea clipe de delectare, lumea fredoneazǎ, sala-i în delir, succesul Marelui Teatru explicǎ din plin „bǎtǎlia” pentru bilete de la intrare. Și nu pot sǎ mǎ apropii de finalul acestor însemnǎri, fǎrǎ a descrie bucuria întregii sǎli din centrul Tel Aviv-ului, salǎ cu sute şi sute de locuri. E bucuria declanşatǎ de Show-ul dat de Gabriel Dorobantu, care vine şi el la noi, în Israel, de peste 25 de ani. Vine cu acelaşi farmec, mereu mai strǎlucitor! Aceleaşi aplauze şi „bis”-uri mereu, pentru acest arhi tect al cântecului bun, pǎtrunzǎtor, cuceritor. Artǎ, oameni buni! Artǎ adevǎratǎ!

De fapt, avem prilejul sǎ ne referim la artǎ şi artişti adevǎrati. Artişti care se manifestǎ şi azi în buna traditie creatǎ de Constantin Tǎnase, Ion Antonescu-Cǎrǎbuş, Mircea Crişan, Maria Tǎnase, Vasile Tomazian, N. Stroe, Radu Zaharescu, Horia Cǎciulescu, Puiu Călinescu, Nicu Constantin, Cristina Stamate, Al. Lulescu, Gigǎ Petrescu, Nicolae Nitescu, Luigi Ionescu, Florin Dorian, Nicuşor Constantinescu, Bițu Fǎlticineanu, Ion Vasilescu, Elly Roman, Aurel Giroveanu, Gherase Dendrino, Henri Mǎlineanu, Edmond Deda, Sergiu Malagamba, George Voinescu, marea Stela Popescu, şi-atâtia altii, care au fǎcut viata unor oameni, chiar şi a noastrǎ, mai bunǎ, mai frumoasǎ.

Cu prilejul turneului anterior în Israel, efec- tuat de acest mare şi serios Teatru românesc, mǎ adresam public şi direct directorului:

„Domnule Arşinel (…) ati promis de pe scenǎ cǎ veti reveni o datǎ la doi ani. Veniti mai des! Noi vǎ aşteptǎm. Noi, copiii noştri, poate şi nepotii!”. Nu pot încheia, nici de astǎ datǎ, altfel!” Și asta pentru cǎ, şi unii, şi altii, artişti şi spectatori, ne-am tinut de cuvânt. Ne-am revǎzut! Spectacolul la care m-am referit mai sus înseamnǎ, în esentǎ, iubire şi pretuire!

Dar, permiteti-mi să spun cǎ nici iubirea şi nici recunoaşterea valorilor nu înseamnǎ nimic, dacǎ nu existǎ nişte oameni exceptionali, care ştiu sǎ facǎ din vis şi dorintǎ – realitate! O realitate de care ne bucurǎm şi noi, azi. Mǎ gândesc – o scriu cu greu, cǎci public în ziarul ei, dar n-am încotro, deoare- ce adevǎrul e mai puternic decât jena mea – mǎ gândesc la Doina Meiseles, care are farmecul de a şti sǎ deschidǎ tot felul de uşi, atunci când trebuie şi acolo unde trebuie. ?i mai ştie Doina Meiseles sǎ obtinǎ ce trebuie, la momentul oportun! Nu e putin!

De fapt, nu poti fi mare ziarist, numai cu un condei bun! Dar ea, Doina Meiseles – este! Cǎci scrie cu har, editeazǎ presa de limbǎ românǎ, învinge şi înfǎptuieşte! Turneul despre care am vorbit mai sus se datoreazǎ – şi el! – abilitǎtii şi muncii creatoare a ziaristei de prim rang, de aici, de la noi! Alǎturi de ea se aflǎ şi un impresar-artist, Liane Herman, un fel de fac- totum, super inimos, hiper sufletist, suprarealist, şi care se dovedeşte ancorat în realitatea practicǎ mai bine decât multi altii!

Le mulţumim amândurora, fǎrǎ sǎ uitǎm, desigur, un mare prieten al Israelului, doamna primar general al Bucureştiului, Gabriela Firea! La revedere, prieteni din România! Și vǎ asteptǎm mereu!

––––––––-

Roni CACIULARU

Revista Jurnalul Săptămânii (Tel Aviv)

noiembrie 2018

Roni CĂCIULARU: Taina scrislui (65) – Fac poduri…

La prezentarea uneia din cărții mele, trebuia să spun și eu ceva, după ce unii scriitori m-au încondeiat cum au crezut ei de cuviință. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și la gazetă „intervenția” mea, ca să poată dormi omul când vrea și, dacă are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul Săptămânii” sau vreo carte de-a mea, când poftește. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe, față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine sau în legătură cu somnul său.

Mi-am propus, ca să par ceva mai interesant, un auto-interviu. Se spune că mă pricep la interviuri. O fi! Numai că una e să-ntrebi și alta-i să și răspunzi. Când întrebi, e ca și cum ai arunca o piatră-n baltă. Uneori, sare altul s-o aducă la suprafață… În ce mă privește, de mic știu s-arunc cu pietre. Cu înotul stau rău. Nu știu să scot pietre din baltă. Fiind acum însă vorba de o baltă literară, n-am să las totuși baltă această încercare. Să vedem…

– De ce scrii?

– De ce scriu?!… Ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, unii erau frumoși, dar pe dinăuntru… Apoi am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Încet-încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat: dar tu ce faci?! Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce faci, ce-aștepți?!… Și astfel am început să mă aflu în treabă, pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru cele mai înălțătoare idealuri. Credeam că pot face ceva.

Naivitățile s-au spulberat, în mare măsură; dar nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez, și să le fac clipa mai frumoasă, mai ușoară… Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu ceea ce-mi place mie, cu ce mi se pare interesant, în speranța că și ei vor gusta, să zicem, un anume parfum de portocală, care are-n el arome, de aici și din România natală, în care domină, nu pot să cred altfel, aurul dulce cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta. Iar dacă nu-i așa, măcar eu sper că așa este! Și-apoi, ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic eu – partea predominantă, dulceața fructului mâniei și al împăcării. Amarul de deasupra al unei simbolice portocale, să-l dea jos de pe miezul dorit, fără să nege farmecul trăirii, cu coaja ei cu tot.

De ce scriu?! Păi cred că de mic aveam oarecări înclinații, căci primul meu repetat răspuns de copil-adolescent, când eram întrebat „Ce vrei să fii tu, când vei fi mare?”, era că vreau să fiu spion. Văzusem, cu ochi de copil, niște filme rusești de război, cu ruși și cu nemți, și de acolo mi-a rămas imaginea spionului sovietic, care înfruntă cu inteligență și curaj, tot felul de opreliști, riscă, și până la urmă, ajunge la cele mai secrete lucruri ale dușmanului. Așa mă visam și eu, spionând oriunde, orice. Eram de o curiozitate bolnăvicioasă. Când treceam, seara, pe lângă ferestrele caselor, care erau cu perdelele trase, eu căutam o crăpătură, o gaură, o perdea uitată-n lături: să văd ce fac alții în intimitatea lor. Eram, de felul meu, atât de curios, încât, mai apoi, soția mea avea de îndurat destul de mult, din cauza asta. Dacă ne plimbam pe stradă și doi se certau, eu dispăream, o lăsam mască – pur și simplu! – și mă înființam la numai un pas de certăreți. Să văd conflictul, să aflu cauza, să știu cine mai e implicat…

Azi e și mai rău, spionez și la cafenea, și un „homles” lângă o pubelă, și doi îndrăgostiți, în parc, s-aud ce își mai spun ei, în secolul computerelor și al „aifonurilor”… Da, curiozitatea mea e și ea una din cauzele scrisului meu. Curiozitatea și iubirea de oameni, mă fac să scriu. Dar și dorința sinceră de-a îndrepta strâmbătăți omenești, mă obligă la scris. Scriu și de bune, și de rele. Boală de nelecuit! Dar astfel mă simt un om al timpului meu. Nu-s electrician, nu-s profesor, fac poduri!…

– Domnule Roni Căciularu, vă rog să…

– Stai, stai puțin! Mai întreabă-mă o dată, de ce scriu?

– Bine, v-am întrebat încă odată.

– M-am născut de 8 Martie. De ziua mea, de când mă știu, primesc cadouri și, în același timp, dau cadouri și binețe. Dau, pentru că e, totodată, și Ziua Internațională a Femeilor. Daruiesc! Ei bine, vreau să spun că plăcerea mea cea mai mare, este aceea de a da! De a dărui! De asta și scriu. E o plăcere; o dulce amară plăcere, cu multă muncă în spatele ei, cu un anumit fel de viață, cu bucuria bucuriei determinate de scrisul tău unor alți oameni, care trăiesc, măcar în timpul lecturii, odată cu tine și la fel cu tine. Scriu pentru a da! Cu toate că, uneori, mă-ntreb și eu: de ce naiba scriu?!

––––––

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

august 2018

Ion CRISTOFOR: Eseist și reporter – Roni Căciularu

Născut la Bacău, la 8 martie 1939, Roni Căciularu, îşi va face studiile universitare la Facultatea de Litere (Filologie) din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde şi-a susținut lucrarea de licență cu titlul „Reportajul literar şi Geo Bogza”. În perioada 1963-1966, a fost profesor de limba şi literatura română. O profesie pe care o va părăsi cât de curând, fiind atras de mirajul gazetăriei. Încă din anii de facultate a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), practicând toate genurile gazetăreşti; a realizat emisiuni de radio, locale şi naţionale.

A continuat să rămână fidel limbii române şi scrisului şi după plecarea în Israel, în anul 1983, unde a devenit Secretarul general al Uniunii Originarilor din România. În această calitate, Roni Căciularu a desfăşurat o amplă campanie de cultivare a limbii şi culturii româneşti, organizând numeroase manifestări culturale. Va continua să păstreze legăturile cu ţara de baştină, desfăşurând o vie activitate publicistică, mai ales în presa băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”). Colaborează frecvent cu presa de limbă română din Israel, în special cu ziarul „Viaţa Noastră” (iar mai târziu, până azi, la „Jurnalul Săptămânii” –n.r.)

În 2013 se va impune cu volumul „Dragoste şi parfum de portocală”, o carte ce are ca subtitlu „Salutări din Tel Aviv”. Nu e deloc întâmplător subtitlul, căci Tel Avivul e oraşul de reşedinţă al scriitorului, iar marea metropolă israeliană constituie una din constantele spirituale ale acestui volum. Portul de la Marea Mediterană e un veritabil „oraş tentacular”, care îl fascinează până la obsesie pe scriitorul originar din oraşul lui Bacovia. Printr-un reflex proustian, Roni Căciularu îşi aminteşte mirosul portocalelor pe care le savura în iernile copilăriei petrecute la Bacău, portocale pe care se afla inscripţionat termenul Yaffo. „Primul meu contact cu Yaffo e de când eram copil, în România, la Bacău. Habar n-aveam ce este, de fapt, acest Yaffo, un nume cu sunet oriental şi insolit. Dar aromele unei portocale, prima din viaţa mea şi gustul acela răcoros, dulce-acrişor, erau de poveste de iarnă. Şi a rămas întipărit în sufletul meu numele acela, fără să-l cunosc măcar, fără să-l înţeleg ca acum. Nu ştiam, pe atunci, că portocala aceea vine dintr-o ţară a verilor permanente. Ştiam doar că e de undeva de departe, dintr-un loc numit Yaffo.Scria pe portocală cuvântul acesta misterios, de poveste, de rugăciune, de Biblie.”

Scriitorul descoperă acum locul mitologic descoperit graţie parfumului depărtării, constatând că Yaffo e „parte indestructibilă a Tel Aviv-ului”, o faleză lungă de vreo doi kilometri, cu livezi de citrice („pardesuri”), cu o mitologie pe care scriitorul o reciteşte cu o admirabilă erudiţie şi pasiune. Această metropolă va deveni de altfel subiectul obsesiv al scrierilor sale, descriindu-i inspirat părţile sale luminoase sau cele mai întunecoase.

Roni Căciularu ne aduce în faţa ochilor un oraş fascinant, o metropolă a băncilor, dar şi o capitală a culturii. Talentatul reporter procedează aidoma unui regizor de film neorealist, prin decuparea unor secvenţe revelatorii din viaţa marii metropole, cu întreaga, diversa ei coloratură umană.

Recentul volum intitulat „Hoinar de suflet halandala” (Editura Saga, 2017) reia explorarea pasionantă a vieţii oraşului Tel Aviv. În prima secţiune a cărţii „Hoinar de suflet halandala”, cea care dă titlul volumului, elogiul oraşului său de suflet, Tel Aviv-ul, primeşte accente de veritabil poem: „Tel Aviv-ul este un oraş fascinant! Energic. Dramatic. Languros. Sălbatic. Frenetic. Eclectic. Multicolor şi sonor. Tumultuos, uneori obositor, dar şi plăcut. Cu oaze de tihnă, de deconectare, de odihnă… Este exuberant şi ameţitor, melancolic şi nostalgic.” Această avalanşă de epitete va fi explicitată în secţiunile următoare ale acestei fabuloase, sentimentale cronici a metropolei de la Mediterana. Deşi îndrăgostit până peste cap de acest oraş fabulos, Roni Căciularu este un spirit lucid şi obiectiv, care ştie că orice mare oraş este în sine o imago mundi, un inevitabil loc al contrastelor. Tel Avivul este văzut de Roni Căciularu sub toate aspectele sale, „cu bune şi rele, cu bătrâni şi tineri, cu cerşetori şi cu magnaţi, cu maşini luxoase, ori chiar rable”, un oraş extraordinar, „frumos şi urât şi plin de contraste, catifelat şi aspru, aristocratic şi popular, dinamic şi liniştit, ultramodern şi mizerabil.” Un oraş în care industria de diamante este regină, alături de un rege şi mai puternic, energic şi în deplină dezvoltare, denumit High tech”.

Fascinat de frumuseţea magnetică a oraşului, Roni Căciularu nu ezită să-i descifreze şi aspectele mai întunecate, evitând convenţia reportericească, în favoarea surprinderii oricărei fărâme „de autenticitate, de natural şi neprevăzut, de inedit”. Căci reporterul are un ochi sensibil mai ales la „freamătul vieţii”, la „romanele străzii”, cu „conflictele şi banalităţile ei”. Altfel spus, el caută înainte de toate adevărul. Iar adevărul „nu e numai tandru şi frumos. Urâtul nu predomină, dar există”. Ochiul de Argus al reporterului pătrunde şi în locurile întunecate, rememorând un loc în aparenţă bizar, cum ar fi vechea staţie centrală de autobuze (Tahana Merkazit), acum acest „frenetic furnicar” fiind complet transformat. Dar lumea „pestriţă, vie, multicoloră” de altădată, populată de „pişicheri, de negustori de haine şi de suflete”, „de femei uşoare şi de cerşetori” refuză să dispară cu totul, căutându-şi refugiul în alte locuri, cum ar fi „strada Neve Şaanan şi cele din împrejurimi”. Descrierea acestor locuri pestilenţiale e făcută cu un ochi de romancier atras de sordid, de aspectele întunecate ale existenţei, amintind, pe alocuri, lumea Cuţaridei lui Eugen Barbu. Capitolul „Barbar cânta femeia aceea…” multiplică şi nuanţează impresiile culese din „Imperiul crimei, al drogurilor, al declasaţilor şi al strâmbătăţii”, infern social abia sugerat în capitolul anterior.

Continue reading „Ion CRISTOFOR: Eseist și reporter – Roni Căciularu” →

Roni CĂCIULARU: Arta plastică a doctorului Bruno Herșcovici

Există undeva o mărturisire a lui Cezanne, prin care pictorul afirmă: „… peisajul gândea el însuși prin mine, eu fiind, de fapt, conștiința sa”. E foarte adevărat, dacă ne referim – cum a făcut-o, desigur, și marele pictor – la procesul creației artistice. Dar nu e numai atât! Îmi permit să privesc actul creației și din unghiul receptorului de artă, știut fiind că armoniile cromatice, celelalte mijloace de expresie, contribuie la sugerarea unei idei, a unei stări de spirit, și, privind mai atent, toate elementele creației la un loc, relevă un anume fel de a reda realitatea, astfel încât poți deduce temperamentul, particularități umane ale artistului, viziunea sa asupra lumii, asupra oamenilor în mijlocul cărora îi e dat să trăiască. E ca și cum ai spune – ascultă-l și cum vorbește, și vei ști ce fel de om e… Astfel de gânduri mi-au apărut în minte privind cele două tablouri expuse, nu de mult, la Expoziția celei de a 43-a Conferințe Naționale a Asociației Medicilor din Israel (la hotelul „David Intercontinental”), tablouri care poartă semnătura amicului meu, dr. Bruno Herșcovici, care se afirmă și pe tărâmul artei plastice, cu seriozitate și consecvență (după cum îl știm, de altfel, că se comportă și ca medic).

Pe tărâmul relației cu pacienții săi, a știut întotdeauna să apară cu acele disponibilități intelectuale și psihologice care dau încredere și speranță, dar și rezultatele medicale de rigoare. Echilibrat, atent, sigur pe sine și cu indicații profesionale „la obiect”. Un astfel de comportament este rezultatul unui fel de a fi, dar și al unei eficiente auto-educații. Afirm aceste lucruri căci, iată, pictura doctorului nostru, ni-l dezvăluie pe Bruno Herșcovici nu numai un personaj optimist și stenic, ci și un om cu fragilități și profunzimi afective și intelectuale deosebite, chiar surprinzătoare. Asta, desigur, pentru cine nu-l cunoaște mai în esența lui. Căci, cine a urmărit pictura doctorului – și nu-s deloc puțini! – a putut observa, cum spuneam într-un alt rând, referindu-mă la portretele realizate de medicul-pictor: „desenul, expresia feței vorbesc prin ele însele (…). Ele vorbesc de o anume tristețe, de un ce neînfăptuit, de o dorință fără speranță, de o anume durere profund omenească”. Dar cum în artă ai voie să minți despre orice, numai despre tine nu, iată că omul viguros și cald și bun, acel îndrumător în a te face să învingi răul din tine, iată-l acum și sub alte fațete, mai puțin vizibile în viața de zi cu zi, care-i subliniază profunzimi nu tocmai bănuite, ilustrându-l pe acest pictor tocmai prin sinceritatea-i caracteristică, atunci când se află în fața șevaletului, reliefându-se astfel puterea gândirii și a simțirii sale artistice. Ne apare, așadar un om superior clipei și efemerității noastre, a tuturor.

Dar despre ce tablouri este vorba, în cazul nostru? Unul e portretul unui savant, care nu atrage prin frumusețea sa fizică, dar care se remarcă prin autenticitatea tensiunii interioare și prin efortul de gândire al celui reprezentat. Profunzimea gânditorului, încordarea așteptării unui rezultat aflat încă în interiorul unui mecanism computerizat, îndoiala și dorința de îndreptățire a supoziției analizate, întreaga frământare a omului de știință, în momente critice – transpar din tabloul acesta, el câștigând estetic mai ales prin vibrațiile interioare ale savantului, ce reies din pânza pictorului, cu reală sensibilitate artistică. Nu voi insista asupra acestui portret, căci surpriza o reprezintă pentru mine celălalt tablou al d0ctorului din aliaua noastră. Este știut că medicul-pictor Bruno Herșcovici s-a ambiționat, de-a lungul anilor săi de pictură, să realizeze în special portrete. De ce? Pentru că Omul l-a interesat dintotdeauna, și pentru că este genul de pictură cel mai greu de realizat. Iată-ne, acum, în fața unei mult mai largi deschideri a pictorului: avem în față un peisaj, în care o pădure înconjoară un copac roșu, acesta contrastând armonios cu verdele din jurul poienei aflate, și ea, în prim-plan. Ținuta dreaptă a copacului – erou principal, coloritul său, împletind roșul, maro-ul și galbenul, și un pic de verde și de alb, ilustrează, în cele din urmă, o anume plurivalență a metaforei. E vorba de trecerea timpului și de faptul că aici copacii pot muri și în plină vată; e vorba de îndârjirea copacului-erou de a nu fi copleșit de moartea pe care și-o simte, continuându-și existența cu resursele-i rămase, în mod demn și falnic, calm și superior.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Arta plastică a doctorului Bruno Herșcovici” →

Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta

O carte bună, a unui pamfletar de valoare: Mihai Buznea

Mihai Buznea, reputat jurnalist în România, de peste 50 de ani în branşă, apare în librării cu o bijuterie de carte, scoasă la lumină de Editura Ateneul Scriitorilor. „Instant Story”, acesta este titlul care însumează un mănunchi de tablete jurnalistico-literare, pe care le citeşti cu plăcere şi implicare.

În al său „Cuvânt înainte”, dublat de subtitlul LITERATURĂ „LA REPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şi defini mai bine stilul şi unele din intenţiile cărţii, citează un mare gazetar al zilelor noastre, anume Tom Brokaw, strălucit reporter în presa electronică de prim rang, care , printre altele, a spus: „… totul este să povesteşti întâmplări. Asta e tot jurnalismul”. Citat bun, pentru contextul demonstraţiei sale, a lui Mihai Buznea, dar, după o astfel de afirmaţie, eşti obligat să adaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şi mai înainte e necesar, desigur, să alegi ce povesteşti. Să ştii pe ce să pui accentul. Astfel de chestiuni nu-s abordate explicit de autorul cărţii, căci el are delicateţea şi bunul simț să-l determine pe cititor să găsească singur răspuns, după lectura cărţii. Căci răspunsul există, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznea se citesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată, cu zâmbetul pe buze. Dar, înainte de a ne referi la tematica aprigului şi dinamicului jurnalist – cu certe înclinaţii literare, să-i definim, cumva, stilul, aşa cum reiese din această culegere. Voi face însă, mai întâi, o mică digresiune. Gândindu-mă la coloratura stilului acestei cărţi, mi-am amintit de o iubire frumoasă şi platonică din adolescenţa mea băcăuană, când, dacă simţeam că se uită la mine vreo fată, dacă eram în timpul mersului pe trotuar, să zicem, ei bine simţeam că îmi ardeau obrajii şi trebuia să spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori să număr incontinuu, până dispăream de sub impresia că sunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!…). Ei bine, tot în acea perioadă s-a-ntâmplat că iubeam o fată, o minune de fată; dar o iubeam, cum să spun?!, de la distanţă. O dată ea a venit într-o rochie de tafta, un fel de gri care nu era gri, și care, la fiecare mişcare a ei căpăta o altă strălucire sub soarele de vară. Parcă erau culorile curcubeului pe fata asta. Am întrebat ce culoare e aceea? Era şanjant. Rochia, nu fata. Apoi am luat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-o de mână, şi-am făcut câţiva paşi „pi centru”. Şi foşnea. Rochia, nu fata. Apoi a plecat, iar eu am rămas în amintire cu armonia aceea fermecătoare, a culorilor de pe o rochie de tafta…

Acum mă-ntorc la amicul meu, coleg de breaslă, alături de care am lucrat ani şi ani, mă-ntorc să-i laud cartea (a 8-a) şi să spun că, întrucât Mihai Buznea a scris cu iscusinţă toate genurile gazetăeşti, am constatat în povestirile din „Instant story” nu o culoare, cu un melanj coloristic aparte, specific doar lui, un melanj marca Mihai Buznea, care împleteşte, ca nimeni altul, câte un pic din fiecare gen gazetăresc. Astfel, stilul scurtelor sale istorisiri implică lumini şi umbre şi culori în diferite tonuri, armonizate între ele. Stil şanjant şi unic, cu farmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri, încât ochiul şi inima să pătrundă cu uşurinţă mesajele sale, demne de luat în seamă.

Totodată, Mihai Buznea se dovedeşte un bun portretist, un reporter iscusit şi un eseist subţire şi sugestiv. Foloseşte limba literară, dar, în acelaşi timp, este stăpân pe limbajul de argou actual, are verbul şi fraza limpede, neevitând, cu curaj, atunci când consideră necesar, și unele întunecimi de limbaj, ca mai apoi sau mai înainte, să abunde citând din înţelepciunea lumii culte sau din folclor, vorba-i fiind potrivită în funcţie de subiectul abordat, de contextul specific faptului descris. Predominant, totuşi, dacă revenim la genurile abordate, mi se pare la Mihai Buznea pamfletul (și-mi permit să spun că astfel el se înscrie într-o bogată şi strălucită tradiţie literară românească!). Ironia şi satira lui Mihai Buznea ţintesc cu precizie şi cu efect!

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta” →

Răzvan VONCU: Hoinar de suflet, hoinar prin suflet

Recent lansat la ICR Tel Aviv, volumul „Hoinar de suflet halandala”, al scriitorului și gazetarului Roni Căciularu, poate concura cu succes la titlul de cea mai bună carte a anului, publicată în limba română în Israel. Dar, mai mult decât atât, este o carte care trece fără probleme Mediterana, adresându-se cititorului din țară și integrându-se firesc în literatura română, cea, vorba lui Călinescu, indivizibilă.

Aceasta, în pofida faptului că, în chip firesc, locuind în Țara Sfântă din 1983, majoritatea „hoinărelilor” băcăuanului Roni Căciularu au loc prin realitatea israeliană. In special prin Tel Aviv, un oraș prin care scriitorul este (pe bună dreptate!) îndrăgostit, și pe care îl cunoaște în toate aspectele sale. „Hoinarul” este, de fapt, un iscusit reporter literar, un prozator care se plimbă nu numai pe străzi, în galerii de artă sau parcuri, ci și prin stări de spirit, prin amintiri și cultură.

„Hoinărelile” încep cu o „luare în posesie” a Tel Aviv-ului: poartă de intrare în Israel a noilor „olim” și, totodată, fascinantă metropolă a spiritului evreiesc, întâiul mare oraș întemeiat de poporul lui Israel din timpurile biblice încoace. Prima proză, care dă și titlul volumului, este o „mise en abîme” a întregului, căci, redactată în fragmente, punctează toate „popasurile” pe care următoarele proze le vor face prin realitatea israeliană și românească. Străzile, parcurile, forfota, arhitectura, colțurile vechi din Yaffo: toate instituie o stare, sub semnul căreia receptăm textele următoare.

Unul dintre cele mai frumoase este „Vechea stație centrală de autobuze”. Un text încărcat de nostalgie, dar și de sens, pentru că această stație a jucat un rol-cheie în viața tânărului stat israelian, asemeni unei inimi ( metafora e a lui Roni Căciularu ) care „pompează” oameni în „arterele” Israelului. Care în anii 80, când are loc prima întâlnire a scriitorului cu stația, încă se construia și își căuta un drum printre incertitudinile politice. Prozatorul simte și strecoară în pagină, cu o artă de invidiat, freamătul și mișcarea, zgomotul și mirosurile, agitația orientală și, în același timp, siguranța unor oameni care, veniți din toate colțurile lumii, se simt acasă în Țara Sfântă, pe pământul dat lor de bunul Dumnezeu. Continue reading „Răzvan VONCU: Hoinar de suflet, hoinar prin suflet” →

Roni CĂCIULARU: Originalitate și farmec în arta ceramistei Marga Grauenfels

Marga Grauenfels are un zâmbet cald şi râde ca un copil fericit. Seninătatea privirilor şi întreaga ei fiinţă emană atmosfera unui joc. Dar asta e la prima vedere. In esenţă, vorbim de un om cu un tumult sufletesc de o rară bogăţie, iar în interiorul apelor ce par limpezi, pot apărea vârtejuri teribile şi contorsionări care scot la suprafaţă, după un serios proces de creaţie, opere de artă, concretizate în minunate şi unice imagini din ceramică originală.

În atelierul ei, lângă peretele cu fotografii de câini, cai, urşi, pisici, dar şi cu unele crochiuri de idei, unele notaţii scurte – inspiraţii de moment, lângă masa de lucru, alături de caietul de desene şi schiţe, lângă rafturile cu pigmenţi, care într-un târziu devin glazură fermecată, care cântă pe lutul ars şi solidificat la 1200 de grade, mai sunt, fireşte, roata olarului, valţul mecanic, cuptorul electric, şi o nevăzută sursă de muzică. Artista îndrăgeşte fado-ul portughez sau, pentru oarecare variaţie, ascultă, acolo, în atelierul ei, blues… Tot acolo, sunt clipe de muncă şi taină, ueori vorbeşte cu caii sau cu peştii, le spune minciuni frumoase, pe care le crede şi ea însăşi, e o atmosferă aparte, de tensiune şi concentrare vecină cu trascendentalitatea, apoi, când obiectul artei sale, în sfârşit, în sfârşit, este gata, reapare zâmbetul acela de copil fericit. Nu e o poză! E bucuria împlinirii! Marga Grauenfels vrăjitoreşte aici pământul, apa şi focul, le mângâie şi le face să vorbească frumos, către cine ştie să privească cu sufletul. La uşa cuptorului chipul ei străluminat se-ntâlneşte mereu cu sine însuşi. Şi după trude şi nemulţumiri, iată, ajunge să -şi vadă rodul clipelor sale magice!

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Originalitate și farmec în arta ceramistei Marga Grauenfels” →

Roni CĂCIULARU: Minunate gravuri pe suflet – Expoziția pictoriței Miriam Cojocaru

Totul a început la etajul cinci al imensei Staţii Centrale de Autobuze, din Tel Aviv. Într-una din sălile mai retrase, se află un aşa zis Muzeu Ydish. O amestecătură de obiecte, cărţi, colecţii de ziare. Praf şi ecou de istorie, de viaţă şi bucurii ori tristeţi, lucruri aflate într-o dezordine fascinantă, prin aerul evocator şi printr-o frumuseţe aproape secretă. Viaţă dispărută, şi totuşi păstrată, viaţă care ar putea fi oricând reînviată…

În acest context – mult prea sumar descris acum – îşi avea atelierul şi un încântător profesor tânăr de xilogravură, Alexander Vojik, de la Asociaţia Pictorilor şi Sculptorilor telavivieni. Şi, pritr-un minunat miracol (de fapt un an întreg de muncă şi creaţie) viaţa evreiască a oamenilor cărţii, fibra de istorie a renăscut, sugerată acum de o fascinantă serie de gravuri ale pictoriţei Miriam Cojocaru.

Dar iată ce ne povesteşte autoarea însăşi:

„Intr-o zi , Alex (z.l.), ne-a invitat acolo, la etajul al cincilea din Staţia Centrală de autobuze. Nu departe de Teatrul „românului” nostru, Nicu Nitai… Sala cu nr. 5008. Am deschis uşa, şi priveliştea care mi se deschidea, m-a fermecat, mi-a tăiat respiraţia! Imaginează-ţi o sală imensă, plină cu cărţi pe rafturi, în cărucioare de supermarchet, ori , pur şi simplu, în cutii de carton. Iar tot acest imperiu, avea ca fundal o scenă pe care era construit un zid de cărţi. De fapt, în această mare sală sunt nu numai cărţi, ci şi tot felul de lucruri – pentru mine deosebit de impresionante: bănci de la sinagogi, covoare persane, tradiţionale lumănări de amintire a celor pierduţi în negura timpului, o roabă, fotolii, o bicicletă, alte numeroase obiecte de altă dată, care au fost folosite de semenii mei, şi-ai tăi, şi-ai atâtor alţii din neamul nostru. Şi tot acest amalgam doveditor de viaţă, iubire, zâmbet, gândire muncă şi lacrimi, se afla aici într-o dezordine boemă, cu o secretă trăire estetică aproape de neexprimat. Dar ea era!… Plutea în aerul muzeal, odată cu istoria şi vorbele celor de altădată, odată cu amintiri fantomatice şi-atât de concrete!

Acesta a fost primul meu contact cu Muzeul Ydish: un adevărat şoc pozitiv, care parcă m-a paralizat. De abea a doua oară, la o a doua vizită aici, după vreo săptămână, am început să cunosc mai atent, să percep mai profund şi mai limpede locul acesta fascinant. I-am găsit aici pe toţi clasicii literaturii idiş, am răsfoit albume, am văzut imagini ale celor din trecutul nostru, litografii, almanahuri, ziare ale unei lumi aproape dispărute. Mă aflam în mijlocul evreimii Răsătitului Europei, cu o bună parte din cultura sa. Evreii – ferment şi energie. Ei dau suflet din sufletul lor. Lumea progresează. Dar, tot acolo, eu am avut parte – şi desigur, nu numai eu – de neaşteptate şi adevărate cutremure.Treceau autobuze deasupra capetelor noastre, amintindu-mi cumva de destinul cutremurător al atâtor conaţionali ai mei… Lumina, în acest loc special venea de afară, şi parcă şi din trecut, filtrată şi schimbătoare, pătrunzând şi dând viaţă, prin nişte geamuri înguste şi foarte înalte…

A fost apoi şi o altă vizită, a treia oară, când am venit aici mai familiarizată cu locul şi imaginile, şi atunci am reuşit să fac unele schiţe, unele fotografii. Am oprit timpul, ca să-l pot sugera în continuă mişcare. Materialul acesta, aflat sub impulsul emoţiei şi al trăirii autentice mi-a folosit, în continuare, să gravez impresiile mele, gânduri şi simţăminte, pe plăci de metal, cu care am imprimat pagini speciale de hârtie. Şi uite-aşa, m-am gândit că-l onorez, şi pe fostul meu profesor Alexander Vojik ( cu xilogravurile sale lirice, de o mare frumuseţe). De fapt onorez un artist, un muzeu şi îmi retrăiesc, într-un fel, propriul meu popor…

Am lucrat un an şi mai bine asupra plăcilor mele de metal, imprimându-le desenele mele, peste care am trecut apoi cu acid, pentru a transpune prin incizie imaginile, gândurile, sugestiile izvorâte din locul aparte de care ţi-am vorbit… Dar nu întotdeauna intenţia artistică se materializează aşa cum vrei; metalul e rece, acidul e orb, eu fiind aceea care trebuie să dea căldură şi expresivitate plăcii rebele. Asta înseamnă muncă, migală, nenumărate reluări pe alte şi alte plăci, ori, dacă simţi şi te încăpăţânezi, încerci să intervii pe aceeaşi placă, acolo unde crezi şi se poate, prin tot felul de mijloace specifice ştiinţei şi artei gravurii. Astfel, cu dexterităţi aparte, cu răbdare şi talent, poţi chiar îmbogăţi imaginea finală. E vorba de o gamă variată de intensităţi ale desenului, de obţinerea unui anume relief, de accentuarea calităţilor ascunse ale texturii. O anumită culoare a cernelii de imprimare poate introduce o altă atmosferă, specială, poate sugera semnificaţii originale. Uneori, efecte speciale le-am obţinut prin imprimarea succesivă a două plăci pe aceeaşi hârtie. Dar ceea ce apare în final, în expoziţie, este urmarea a numeroase încercări pe care le resping în cele din urmă, până ce ajung la rezultatul care cred că e satisfăcător. Se-nţelege că de la o imprimare la alta fac scimbări de tactică în realizarea scopului propus. E adevărat, este o muncă titanică, care cere migală, răbdare, desen sigur şi expresiv, viziune anticipativă clară, aproape exactă. Inseamnă fizică, înseamnă chimie, înseamnă priceperea de a privi negativul cu finalitatea lui pozitivă. Este o muncă dificilă, dar când reuşeşti, satisfacţia îţi răsplăteşte înzecit efortul. Parcă ai fi un un fel de demiurg, în care oamenii pot să creadă!”… Continue reading „Roni CĂCIULARU: Minunate gravuri pe suflet – Expoziția pictoriței Miriam Cojocaru” →

Biti Caragiale: Despre ,,cafea și fum de țigară”

La începutul lunii octombrie, ne-am bucurat să participăm la evenimentul de lansare a volumului cu titlul „Cafea şi fum de ţigară”, apărut sub semnătură colegului nostru, Roni Căciularu. Volumul, editat prin internet de George Roca din Sydney, a fost tipărit în Israel şi cuprinde o culegere din reportajele şi interviurile realizate de Roni Căciularu de-a lungul activităţii sale scriitoriceşti şi a unei îndelungate colaborări la publicaţii electronice de cultură. Continue reading „Biti Caragiale: Despre ,,cafea și fum de țigară”” →