Etichetă: Puși Dinulescu

Puși DINULESCU: Pescăruşul lui Cehov

La 18 octombrie 1896, Cehov îi scria din Petersburg fratelui său M. P. Cehov:

Piesa s-a prăbuşit cu zgomot. În teatru, stăruia o încordare apăsătore, nedumerire şi jenă. Actorii au jucat idiot şi infam.

De aci morala: nu trebuie să scriu piese.

Cu toate acestea, sunt sănătos, viu şi nevătămat.

 

Tătucul vostru,
A. Cehov
Eram în Belle-Époque, Modern-Style-ul, cum îi ziceau englezii sau Jugendstil-ul, după denumirea germană. Ruşii n-aveau o denumire proprie, după câte ştiu eu, dar, probabil, cum erau ei de franţuziţi pe-atunci, cred că preferau să-i spună şi ei, ca românii, Belle- Époque, destul de franţuziţi fiind şi noi, nu? Însă ruşii mai erau şi foarte nemţiţi, aşa că… mai ştii?

Oricum, era şi vremea dandy-smului, care, dintre scriitori, şi-l avea ca model pe Oscar Wilde. Cehov era născut în acelaşi an cu englezul. Din păcate, aveau să plece din viaţă repede şi unul şi altul, Oscar la numai 40, înainte să se deschidă ultimul secol al mileniului, iar Antoşa la 44 de ani, în 1904, după ce scrisese, într-o cadenţă de patru acte, patru piese geniale, neegalate până acum.

I-a rezistat numai Shakespeare, care nici el nu-ntrecuse măsura la trăit şi plecase la numai 52 de ani.

Iar Cehov se afla acum, în acest sfârşit al toamnei lui 1896, când era război în Africa de sud, între buri şi englezi şi tot în Africa italienii erau învinşi de etiopieni, iar la Paris, Alfred Jarry stârnea indignare cu piesa lui Ubu Roi, în care, în fine, se rostea pe scenă detestabilul cuvânt merde, adică căcat, scuzaţi cacofonia!

Mai erau evenimente, sigur: începea goana după aur în Alaska şi se deschideau olimpiadele moderne, din nou în Grecia, dar acum nu numai pentru greci.

Continue reading „Puși DINULESCU: Pescăruşul lui Cehov” →

Puși DINULESCU: Scaunele

Ionescu se considera un descendent al lui Caragiale. Însă nu toţi descendenţii, după opinia mea, dar şi după crasa realitate, au exact ce le trebuie. Unii pot avea un cromozon în plus. Şi atunci e nenorocire! Sindromul Down e gata!


Aşa se întâmplă şi cu Scaunele lui Ionescu. Poate o fi pornit de la Conu Leonida… Dar e Conul Leonida cu un cromozon în plus. Asta e!


Ştiţi ce-ar fi spus Caragiae despre el, despre Ionescu?


– Un moftangiu, monşer!…


– Bine! o să spuneţi voi, dar asta spunea şi despre Kant!


– M-aţi înnebunit cu cultura voastră! recunosc eu, dar, hai, să vă spun ce vreau!


Aseară n-am eu ce face şi mă duc, iar, la teatru. Joacă Scaunele lui Ionescu.


Sigur că nici regizorul nu poate face nimic. Auzi ce spune Felix Alexa! Că asta e cea mai metafizică piesă a lui Ionescu! Mai metafizică decât dracu nu poate fi, oricum!


Dar ce plictiseală, ce deja vu împuţit, deşi, desigur, mă aşteptam…


Când am citit prima oară o piesă de Ionescu, l-am crezut genial! Pe urmă, m-am lămurit. Nu era decât un lipici pentru snobi, care să se tăvălească-n el ca muştele-n miere! Şi vezi atâţia snobi înghiţiţi de mierea asta mortală a lui! Continue reading „Puși DINULESCU: Scaunele” →

George ANCA: Sub talpa arhanghelului Puși

         “Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

         În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de   Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

         Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

         ”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61). “Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată, mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64). “Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic, după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în Istoria  lui Manolescu” (72). “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian, care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205). “Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi, domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă, dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!) nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu, Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).

         Cartea pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu, parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog, speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor (românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară, personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar crima, premeditată).

         Premiera de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu “gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e – hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil, drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un rug-istorie.

         Virgiliu i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte, vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne bănuim înşine.).

         Puşi s-a vrut – de student-regizor – cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics, Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?) Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta, cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu şi Ovid (Densusianu).

         Vorba ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie; Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti; toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între protocronişti şi manolescoizi; Continue reading „George ANCA: Sub talpa arhanghelului Puși” →

George ANCA: Nick

Lui Pushi aka Rabindranath

 

         Fă altceva după ce stai de vorbă. Le scrii pe urmă. Să ai curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii flecăresc, mă enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra mea e dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei de Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă. Singurul scriitor e Breban.

         Să nu mai vii că îmi aprind ţigara. Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează. Ar trebui să-ţi arunc cuţitele, nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la matematică pentru că nu s-a învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie studiată, radiaţiuni, ce materie nevie?

        Îi convine cu vistavoiul la poartă. O petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer. Atunci mai direct, acum am evoluat, nu te omor. Majoritatea fac demenţă alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute. Chipăruşi în furaje.

         Numai ei pe batistă, tot ţambalul. Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi. Grămadă de defecte, ca şi Danton. A defectat, ucis de securitate. Frica de evrei, alt holocaust. Feciorelnicia criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog bate. Mucabele la costum, tichie Platei în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam, abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa involutară. Coran intelect.

         Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da’ nu articulo de papel.

         Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.

         Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă  mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.

         Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.

         Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance Continue reading „George ANCA: Nick” →

George ANCA: Poezie-tabu la Puși Dinulescu

Joi 14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii de Puși Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen: asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul The Sea Sprite And The Shooting Sea de Jack London. Și o părere că Puși se expune dinadins, pentru a fi mitraliat. Căci, nu? „Tu non sei e non sarai / Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)

Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte.

După Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. / Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca sa.

Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).

Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian… Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell’arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde… / A sta fragmentic… / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).

Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie-broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop… se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.

Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.

Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.

Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta Continue reading „George ANCA: Poezie-tabu la Puși Dinulescu” →

George ANCA: Teatrul lui Puși Dinulescu

Plăcile avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”.  „Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a ramas o mahala morala si psihica… Pusi Dinulescu este un fonograf care inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai putin argotic… Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici, ci si cei mai varstnici. Si asta pentru ca insolenta este o valoare in care autorul crede din toate puterile si o practica… Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva:

Cand nu suntem spectatori ai pieselor sale, fie si daca rememoram succesul pe care l-a avut spectacolul TV ”Bani de dus, bani de-ntors”, in regia lui Alexandru Tocilescu, cu Gheorghe Dinica, Sebastian Papaiani si Carmen Tanase, si tot merita citit.

         Nu așa își povestește dramaturgul, piesă de piesă, rob spectatorului.

         Bani de dus, bani de-ntors. Un american de origine română, fugit din țară în timpul Comunismului, Manole, petrece o vacanță la Vama Veche, alături de foarte tânăra lui iubită, șoferul lui și vechi tovarăși de nebunii din tinerețe: arhitecta Irina și sculptorul Gică, amândoi prezenți și cu partenerii lor de viață.

         Dar iubita lui e cam rea de muscă, șoferul e un poltron, iar vechii prieteni sunt niște nefericiți în căsniciile lor. Pune capac o prostituată rusoaică. Un final cu totul neașteptat împietrește deodată această lume, parcă prea activă și prea fără Dumnezeu.

         Nunta lui Puiu. Tase a fost ceva cândva pe la Securitate sau prin armată sau milițian, dar pe urmă a devenit meseriaș. N-a făcut niciodată studii, de aceea vorbește din când în când neaoș, adică fără acord, ca și alții din familie: mai ales Veta și Puiu. Veta e nevasta de a doua a lui Tase și cu 12 ani mai tânără, fostă bucătăreasă.Lae, băiatul mai mare, a făcut liceul și a ocupat tot felul de posturi mărunte: a fost pedagog, funcționar la o adminitrație financiară etc. Acum e cam tot așa ceva. Marieta, nevastă-sa, a făcut chiar doi ani de facultate, după care s-a lăsat, de aceea e o tipă destul de prețioasă și oricum e mai citită decât ceilalți. E însă, în fapt, ceea ce se poate numi o târfă păguboasă și cu suflet. Michi, fata lui Lae din prima căsătorie, dorește cu înverșunare să emigreze, mai ales că mama ei bună se află-n Canada și fostul iubit în SUA.

         Puiu n-a terminat liceul, până în 1989 a fost șofer și mic bișnițar, acum are o firmă mică și destul de fantomatică. Este un  „two-timing man ”, cum spun americanii, adică trăiește cu două tipe deodată. E șmecher, întreprinzător, dar de talie mică.

Nașul îi este superior și ca studii, are un liceu, poate chiar o facultate la f.f. Nașa e contabilă, femeie ciudată, trece cu siguranță de la o stare la alta. Suferă că nu are copii, se pare că nu poate face, îl ține cu greu în strună pe soț, care e incredibil de crai.

         Lili, secretara lui Puiu, e o pasionată și o necăjită, viața îi dă mereu cu șutul în gură, dar u e fată rea și în condiții propice ar putea înlori. Și ea știe asta.

         AMANTA MORTULUI sau Noua și adevărata casă cu țoape  tragicomedie în două părți cu zece cântece 1979-2009. Într-un bloc din București, o femeie (Georgeta) este măritată cu o brută, fost bătăuș la Securitate, ajuns colonel, iar după Revoluția din 1989, cu Contrarevoluția ei cu tot, exportator, om cu stare.

         Femeia are un amant (Sandu), care locuiește în același bloc cu ei, dar și un fost amant (Matei), care o iubește încă și o somează să se întoarcă la el, amenințând-o chiar cu toporul. Nevasta lui îl urmărește însă și vine și ea și o amenință pe Georgeta că dacă nu-i dă bani, o spune bărbatului de amant. Mai umblă și cu moșmondeli de farmece, pe care i le aruncă sub un fotoliu, la un moment dat, când ea lipsește din cameră.

         În această lume idilică apare nepoata Georgetei, Viorica. Ea se pregătește să dea examen  la facultatea de teatru. Cum vine, mătușă-sa îi ia toți banii, soțul ei îi face curte, apoi și amantul. Dar momentul în care pică ea coincide și cu Continue reading „George ANCA: Teatrul lui Puși Dinulescu” →

George ANCA: Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu

Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie Teatrux), termen poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși Dinulescu, are de a face pre/para teatral cu scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei scrise, aici. L-am practicat tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși, îmbinând convorbirile literare cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea în cartea de scenometrie a piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica făcea caz de întâlnirile cu filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în piesa pușiană de-o viață, Adevărata casă cu țoape etc.: adevărata scenometrie.

         O lectură mediată, implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă, oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată. Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită, este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe acolo bate.

         Scenometria se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici. Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.

         Abia am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a prinde un fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. – , a sugera dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la 60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se, augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre deșerturi și libații.

         Poveste cu Monica din Linda Belinda se face, reflex,  roman, Galaxia Burlacilor. Măcar Romanul Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată, mateină, încartiruind, grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele paracomuniste bucureștene, aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu farfuria zburătoare ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil, și iar povestiri, până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la concurență, ia pun’te tu cu mine, că mă iubești.

         Tirada maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost derizionat cu porecla de Omul-Fragment.

         Că-și permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? – în Galaxia burlacilor, deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele Continue reading „George ANCA: Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu” →

George ANCA: PUȘI POSTUM

 

Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Alex Tocilescu – Daniel Ioniță – Mircea Paul-Daniel – Doina Boriceanu – Viorel Florescu – Nicole As – Maria Timuc

 

Puși Dinulescu

 

Prefața autorului

 

         Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

         Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

         Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

         Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

         De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

         Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

         Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

         Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau  pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze… Mai scurte sau mai lungi…

         Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani…

         Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

         În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

         Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

         Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

         Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe  ce…

         E drept c-am făcut și greșeli în viață.  Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.  

         Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo…

         Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.  

         Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus  că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

         Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

         În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

         E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

         Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

         Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

         Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

         Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

         – Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

         – Cum, mă?

         Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

         – Ciulei? mă mir eu

         – Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

         Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu… ceva în genul ăsta!

         Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

         Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

         Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

         Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

         Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate…

         Și uite în ce mă băgasem!

         În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el… săracul!

         N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

         A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

         Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

         Cine să mai înțeleagă ceva?

         Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

         Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

         Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

         Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

         Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

         Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

         Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

         – Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

         Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam…

         – Mai ai mult?

         –  Nu. Stai că termin acuma… Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

         A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

         Eram între linii…

         Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină  doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii… iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului…

 

Puși Dinulescu

4 ianuarie 2014

 

***

 

George Anca

 

SUB TALPA  ARHANGHELULUI  PUŞI

 

         “Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

         În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de   Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

         Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

         ”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a Continue reading „George ANCA: PUȘI POSTUM” →

George ANCA: Adio Puși DINULESCU

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

 

         DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

         ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

         Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

         UNUL: Sunteți pictor?

         ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

         Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

         Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

         Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

         Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

         Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

         Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

 

Al nostru, al amândurora,

Robert.

         AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

         ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

        AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

 De ce mă baţi?

         –ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

         DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

         DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

         DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

         ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

         DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

         ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

         DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

         ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

         DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

         ROBERT: Ca de obicei, da…

         DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

          ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

         DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

         ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

         DEBUTANTO: Nu.

         ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

         DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

         ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

         DEBUTANTUL: Nu.

         ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

         DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

         ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

         DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

         ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

         DEBUTANTUL: Balanţa…

         ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

         DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

         ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

          *

         DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

         STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

         DEBUTANTUL: Nu.

         Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

         DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

         STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

         DEBUTANTUL: Fie…

         STUDENTA: Când?

         DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

         STUDENTA: Păi una zici şi…

         DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

         STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

         DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

         STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

         DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

         STUDENTA: Şi din mai ce?

         DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

          STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

         DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

         STUDENTA: Mă iubeşti?

         DEBUTANTUL: Da.

         STUDENTA: Atunci, să mergem.

         DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

         STUDENTA: Nu ştiu.

         DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

         STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

         DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

         STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

         DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

         STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

         DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

         STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

         DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

         STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

         DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

         STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

         DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

         STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

         DEBUTANTUL: Nu.

         STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

         DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

         STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

         DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

         STUDENTA: N-am ce.

         DEBUTANTUL: Păcat.

         STUDENTA:  Să ne certăm.

         DEBUTANTUL: Da.

         STUDENTA: Pe cât timp?

         DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

         STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

         DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

         STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

         DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

         STUDENTA: Îţi trebuie un om…

         –_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

         STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

         DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

         STUDENTA: Ce?

         DEBUTANTUL: Nu ştiu.

         STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

         DEBUTANTUL: Da.

*

         DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

         FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

         DEBUTANTUL: Un prieten.

         BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

         DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

         BĂTRÂNA: Care Robert?

         DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

         BĂTRÂNA: Nu ştiu.

         DEBUTANTUL: Bine.

         BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

         DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

         BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

         DEBUTANTUL:  E de alamă?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

         BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

         DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

         BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

         DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL: De ce?

         BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

         – E frumoasă fiica dumneavoastră?

         BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

         DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

         BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

         DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

         BĂTRÂNA: Bineînţeles.

         DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

         BĂTRÂNA: Sunt nebună.

          DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

         BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

         DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

         BĂTRÂNA: De la o vecină.

         DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

         BĂTRÂNA: Nu.

         DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

         BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

         – De ce ai venit? am întrebat eu.

         – Fiindcă mi s-a telegrafiat.

         – Cine ţi-a telegrafiat?

         – Nu ştiu.

         – Şi cum te chiamă?

         – Nu mă mai recunoşti?

         – Nu.

         – Nici eu nu te mai recunosc.

         – Atunci e o greşală.

         – Da.

         – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

         – Da.

         – Cât de romantică?

         – Roz de romantică.

         Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

         – Hai să ne logodim.

         – Aşa repede?

         – Da.

         – Nici nu ştiu cine eşti.

         – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

         – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

         – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

         – O săptămână.

         – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

         – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

         – Cine-ţi telegrafiase?

         – Nu ştiu.

         – Ce scria în telegramă?

         – Nu ştiu.

         – Cum, nu ştii?

         – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

         – Poate a fost o greşală.

         – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

         – Şi nu te-ai mai dus?

         – N-am mai putut.

         – Dar cui îi era adresată telegrama?

         – Mie mi-era adresată.

         – Atunci nu putea fi vreo greşală.

         – Nici nu ştiu ce să mai cred.

         – Bine. Dar ne logodim?

         – Poate că da.

         – Atunci să fixăm data.

         – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

         – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

         – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

         – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

         – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

         – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

         – Eu m-am şi obişnuit.

         Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

         Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

         – Cum a murit Robert? întrebă ea.

         – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

         – Şi despre tine?

         – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

         –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

         – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

         – Toată viaţa?

         – Da. Ţi se pare prea mult?

         – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

         – E drept.

         – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

         Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

         – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

         – Asta n-are importanţă.

         – Are!

         – Are?

         În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

         – Pot să deschid geamul? întrebă ea.

         – Nu.

         – Atunci pot să-l închid?

         – Dar e închis.

         – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

         Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

         – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

         – Nu. Ştii la ce mă gândesc?

         Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

         – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

         După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

         – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

         – Sticle am destule, spuse fata.

         – De ce? Bei mult?

         – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

         În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

         – Bun cărucior! M-am bucurat eu.

         Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

         – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

         N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

         – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

         – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

         – Ce om ciudat eşti tu!

         – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

         Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

         Fata se opri.

         – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

         Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

         – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

         – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

         – Fiindcă nu se poate!

         – Ce-i aia, nu se poate?

         – Aia!

         Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

          La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

         – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

         – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

         – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

         – Cine ştie?

         – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

         – Acum nu ne mai putem întoarce.

         – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

         – Stăm acolo până se deschide.

         Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

         – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

         – Am văzut!

         – Am putea lua aproape o sută de lei.

         – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

         – La mine nu s-a spart nici una.

         – Nici la mine, credeam că la tine.

         – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

         – De ce?

         – Sunt cam multe sticle de o jumătate.

         – Mai mult de douăzeci nu sunt.

         – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

         – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

         – De ce nu mi-ai spus asta până acum?

         – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

         – E destul de mare.

         Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

         – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

         – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

         – Vă înţeleg, recunoscu omul.

         – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

         – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

         De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

         – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

         – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

         – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

         – Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

         Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

         – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

         – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

         Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

         – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

         – Nu mai am nici un chef de cercetări!

         – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

         – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

         – Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

         – Acasă.

         – Acasă?

         – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                              

*

         Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

         – Trebuie să-ţi spun ceva!

         – Spune!

         – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

         – De ce nu mi-ai spus până acum?

         – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

         – Cui? Lui?

         – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

         –Te-ai culcat vreodată cu Robert?

         – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

         – Robert n-a lăsat niciun mesaj?

         – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

         – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

         – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

         Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

         – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

         – Ba da. Ce ai de mâncare?

         – Nişte ostropel.

         – Fă şi mămăligă. Vin ai?

         – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

         – Nu pot mânca ostropel fără vin.

         M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

         – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

         – Nu.

         – Ce vrei, atunci?

         – Să-mi povesteşti mai departe.

         – Dar de ce-ai îngenuncheat?

         – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

         – E vorba de o amuletă.

         – De-o amuletă…

         – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

         – Ce-ţi spunea?

         – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

         – Şi-ntr-o noapte…

         – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

         – Şi pe urmă?

–  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

         – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

         – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

         – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

         – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

         – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

         Continue reading „George ANCA: Adio Puși DINULESCU” →

George ANCA: Dragă Uniune Europeană

George Anca – Florin Zamfirescu – Doina Boriceanu – Puși Dinulescu – Sinziana Ionescu – Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

TAGORE  AND  ELIADE  CONTENPORARIES

By Dr. George Anca

 

 

Two years ago, being asked from Office of Prime Minister of India, Sri Narendra Modi, to suggest something for  his speach on India’s Independence Day, I could dare only to quote from Bhagavad Gita:

 

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate (3.21)

 

Whatever action is performed by a great man, common men follow in his footsteps. And whatever standards he sets by exemplary acts, all the world pursues.

 

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre  (2.20)

 

For the soul there is never birth nor death. Nor, having once been, does he ever cease to be. He is unborn, eternal, ever-existing, undying and primeval. He is not slain when the body is slain. English,  A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

For this year celebration of India’s Independence, I have honore to say a few words on Gurudev Rabindranath Tagore, and writer historian of religions Mircea Eliade.

Rabindranath Tagore visited Romania in 1926 and received  a doctorate honoris causa from the University of Bucharest. Mircea Eliade spent four years (1938 – 1931) studying philosophy and Sanskrit at Calcutta University. Maitreyi Devi wrote Rabindranath – the man behind his poetry, as well as Na Hanyate ( It Does Not Die: A Romance) novel, written as a response to Maitreyi /Bengal Nights  by Mircea Eliade.

 

According to Lucian Blaga, all major writers and thinkers of Romania were inspired by Indian culture, starting with Mihai Eminescu. Now a days, from the oak tree planted at centenary of Tagore in Bucharest to  Shantiniketan, one faces both the greatness of India.

Thus, for an intended Indian-Romanian conference on Indology, Dr. Shashi Bala thinks   it should incorporate history, linguistics, literature and ritual.  There may be a panel discussion on Indology in Romania – past, present and future. Other topics can be Sanskrit for all round cultural development, Role of Upanishadic philosophy in establishing peace and harmony ; vedic ritual for controlling pollution…  Professor Sayavrat Shastri  suggested Modern Sanskrit Literature, Sanskrit teaching both in India and abroad, the utility of Indological studies for modern society.

“The Great Empires, wrote Tagore, change their shape and shakes like clouds; nations play their part and then disappear into obscurity, but these individuals bear in them the immortal life of all humanity”. He was talking about revealing personalities, breathing in the world of the Spirit.

…We speak now  in Calcutta’s birth of him (May 6, 1861). In the Victoria Memorial, today’s Bengal Museum, Tagore plays in a Sanskrit drama, with the Nobel Prize on the wall, in front of  young actor photo.  All of us would build palaces from Tagore’s footsteps. I was telling then that the Saint of Montparnasse Brancusi and the Saint of Shantiniketan Tagore, both of whom were scratched  in the words of Tudor Arghezi, cut spiritual salvation into the world. That Tagore is an old Christ, a big brother with  Romanian Mihai Eminescu. Calcuttan, by birth, Amita Bhose could even avoid the taste of death by incinerating in Bucharest near the tomb of Eminescu, spreading herself  into the cosmos of Orpheus and Tagore alike.

The doctrines of the third millennium will not be able to avoid what Philosopher N. Bagdasar had imposed in 1938, the contrast between European civilization, now on the same American, materialist trend, and the Indian-Oriental culture of the soul and the interior. If the incorporation of Tagore’s thinking into Romanian culture in the 1920s and 1930s could have been destroyed even by Tagore himself, when Sovietized, the third, the fourth Tagore will be again and again the Tagore the first, the true one.

A blasting Tagore aura shows how he named Gandhi “mahatma”.  Think how Vivekananda died at the age of 39, as Eminescu.. Questening what title got Ramakrishna?… Chased by the white ants, ui poka, even you, Tagore.

Let  be not dispersed Tagore’s house in Pandua, Orissa, former Bengal, where he was writing under a bakul tree the Chitrangada drama-dance.  Here was the revenue inspector office. The 1971 cyclone has shattered the surrounding houses, but not that of Kabiguru.  Now, ready, we can rebuild our houses, we can not replace Rabindranath’s. Sarada Prasad Malik, no point in building an auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finally built in Bhubaneswar.

The villagers installed a statue at the entrance to the village and the main street called Rabindra Sarani, unrecognized by the government. Money for bakul mandap. The youth formed the club Biswakabi Rabindranath Yubak Sangsad. They tried a Rabindra Library. Tagore called them: baba aum khao. He came here by dolparba before moving to Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old son of the late Durjodhan Sahoo, Tagore’s estate manager: my father handed me all the papers before he died and asked me not to lose them. I kept my word and saved the papers though I lost my belongings.

Likewise, ready to drown in the ocean, Camoens was wearing the Os Lusiades manuscript above his head.

In 1926, on November 21, he was in the National Theater in Bucharest and uttered his  conference on poetry and Indian thought. Today, November 22, 1999, in Shantiniketan, the next day we remember the endlessness of the Ganges-Danube whisper. Happily, I delivered two lectures, Tagore in Romanian Perspective, Vidya Bhavan, 22 November ’99, Tagore and Eminescu, 23 November.

„Who are you, reader, reading my poems a hundred years hence?” (Tagore)

As on Mircea Eliade, younger contemporary of Tagore, in Calcutta and elsewere, he made both India and Romania fresh resonance of universal spirit. His works had a faboulous success since he started first chair of History of Religions in Chicago. His novels turned also into movies.

I received in India many letters from him like this: ‘I will send you as soon as they appear (in March): 1) Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade (almost 400 pages, with the bibliography of all the translations in my books, 2) L’epreuve de lairirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. Two more books have been published about Mircea Eliade this autumn and others (three) are under printing. But not everything is interesting! … ‘

Let salute together his masterpiece.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne by Mircea Eliade appeared on May 20, 1936. The book is dedicated to the memory of Manindra Chandra Nandi of Kassimbazaar, who granted him scholarships in India, and to both his  masters, Professor Surendranath Dasgupta and Professor Nae Ionescu.  „Nous ne tenterons pas d ‘exprimer tout que nous devons et l’appui et au génie de ces deux maîtres”.

Eliade had written in October 31, 1934, to Valeriu Bologa: „For a year I have been madly working on the definitive French language of my studies on the phenomenology of Indian meditation. It is more than an Orientalist book or the history of religions It is, I hope, a work of philosophy of culture, although it has philological and technical appearances, I think we could prove a whole new thing: the tendencies towards concrete, to the real and immediate experience of the Indian spirit. Preface to India against the abstract themes of Brahmanism and the Sanskrit „philosophy.” I have been working for five years on this demonstration and have used all the instruments of scientific knowledge: philology, ethnography, religion history, history of philosophy, psychology. Much in the value of this book – my first book that will be printed in April „.

Emil Cioran writes on June 10, 1936: „There is so much vibrant learning in Yoga and a world so special that it awakens so many shy things I thought I had escaped. When you wrote letters, I could not believe you had to write the most serious erudition book that Romania has produced „

In the five volumes titled Mircea Eliade and his correspondents, published between 1993 and 2007, among prestigious names are: J. Przyluski, Professor at the College of France, Vittorio Macchioro, Professor at the University of Naples, Carl Hentze (University of Gand), AB Keith (University of Edinburgh), Samuel Angus (University of Sydney), Ananda Coomaraswamy (Director of the Boston Art History Museum).

Sergiu Al. George: „Paul Masson-Oursel, one of the most important French historians of Indian philosophy, who in his 1967 work defines the Yoga phenomenon in terms surprisingly similar to those of Eliade … This strict adherence to the essential theses of Mircea Eliade seem all the more surprising to me, as at the appearance of the 1936 Yoga monograph, P. Masson-Oursel, in contrast to all the great Indianists (G. Tucci, A. Coomaraswamy, H. Zimmer, L. from Valée Pousin, etc.) was the only one to review the volume reluctantly. „

My translations from Tagore include Gitanjali and The Child.. From Eliade, I received a  ‘Thanks for the letter and for 10 Indian Poems ‘.  India’s Independence  belongs also to theirs creation.

***

16 iulie, 2018

FLORIN  ZAMFIRESCU

 

„Dragă Uniune Europeană.

Trebuie să-ți mărturisesc ceva important. Acum mai bine de zece ani am dorit să mă cuplez cu tine. Erai plină de promisiuni, prevedeam un mariaj fericit. Abia mai târziu am înțeles ce le-ai impus celor pe care i-am trimis se te pețească.

 

Și ceea ce nouă nu ne-au spus: că ne voiai fără industrie, fără agricultură și că mai voiai că toate averile noastre să fie înstrăinate. Fiindcă veneam la ține, cea bogată, poate că am fi acceptat… Dar, măi Uniune Europeană, am observat apoi că ești o curvă perversă, că vrei să dereglezi mințile oamenilor, că nu ai nimic sfânt”, a scris Zamfirescu.

Continue reading „George ANCA: Dragă Uniune Europeană” →