Sângerare
Într-un cotlon al sufletului meu
umbrit de pleoapa toamnei, Dumnezeu
îmi răstignește pe o rază rugăciunile
vopsind în galben-arămiu minunile
pe care am uitat să i le cer…
Un vis în juru-mi zboară, temnicer,
țesând covor aducerile-aminte
claustrate-n nerostitele cuvinte.
În rest, înot în lacrimi mari de înger
și în desprinse de pe ramuri frunze, sânger…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
23 septembrie, 2018
Căutător de aur
Eu încă sper în răsărit de soare,
În dragoste, lumină și mai bine,
Eu caut încă aur în ruine
Și vă aștept cu pâine și cu sare.
Spre cel căzut am încă mâna-ntinsă,
Cu cel pribeag împart un colț de cer,
Disting în orice om un giuvaer
Și dărui din lumina mea aprinsă.
Nu lingușesc ca să obțin foloase,
Când spun iubesc, nu mă gândesc la rut,
În fața celui slab pun pieptul scut
Și noaptea stau bolnavului de șase.
Nu mă privi ne-ncrezător, străine…
Eu caut încă aur în ruine…
Vremuri apuse…
Îți aduci aminte mamă?… Îmi aduc aminte tată
Cum în casa cea de bârne fericiți eram odată.
Aveam lut, n-aveam podele și carton bituminat
Și strujac umplut cu ghije de porumb aveam în pat.
Îți aduci aminte mamă cum ne privegheai în noapte,
Ne puneai cu-oțet comprese și ne înveleai în șoapte
Apoi sărutai fierbinte tâmpla cea înfierbântată…
Perna ta de lacrimi udă n-am s-o pot uita vreodată.
Îți aduci aminte tată, tu, ce dormi sub bradul falnic,
Din bucata ta de pâine cum rupeai cu suflet darnic?
Ne mințeai că nu ți-e foame… Te credeam, eram copii…
Cum munceai din zori în noapte n-am să uit nicicând, să știi…
Îți aduci aminte mamă, (astăzi ești paralizată)
Nu-ți era prea grea găleata, nu-ți părea grădina lată
Nici prea călduroasă vara, nici geroasă iarna cruntă,
Aveai părul precum noaptea…astăzi ești așa căruntă…
Când privesc la poza veche mă inundă-n hohot plânsul…
Tu erai cais în floare, stâncă tare era dânsul…
Mamă, unde ți-e puterea?… Tată, haidem în pădure…
Ne așteaptă-n poieniță tufele cu negre mure!
Au apus acele vremuri… Ți-a rămas surâsul, mamă;
Ce a fost un basm odată, azi s-a transformat în dramă.
Plângi când îți aduc o floare, într-un scaun de fier, cu roți…
Tată, nu ești mort…vlăstare, îți aduc zece nepoți.
Pe unde hoinărești
Pe unde hoinărești, frumoasa mea?
Atât de scurt îți fuse răsăritul…
N-am apucat nici să încep cositul
Pe epiderma ta de catifea.
Eram în stare să mă fac olar
Să pot pe roată să-ți mângâi conturul;
Descopeream întâia oară purul…
Erai o Ană, eu eram zidar…
Dar ai zburat din zidul meu îngust
Și de atunci neîncetat te caut,
Te chem în sunet de viori și flaut
Și te aștept romantic și vetust.
Din nou e toamnă și din nou aș vrea
Să te îmbrac în frunze de aramă…
Din mângâieri să dăm iubirii vamă…
Pe unde hoinărești, frumoasa mea?
Melancolii autumnale
La margine de toamnă te aștept,
Pe ciotul unui vers neterminat,
De galbenul din jur contaminat
Devin al meditație adept.
Îmi este pleoapa veștedă de dor,
Încoronată-n stropi diamantini,
Dorința se transformă-n rădăcini
Și visele în lanțuri care dor.
Te-aștept să vii din vara ce-a trecut
Ori din al viitoarei ierni argint,
Dar astrele și zodiile mă mint…
Ca să o pot lua de la-nceput,
Acoperit de frunzele de tei,
Adorm, spre a renaște-n ghiocei.
Încercări
Eu încerc cu degetul marea,
tu încerci cu degetul cerul…
Misterul,
pe cât de adânc pe atât de înalt…
Același asfalt
albastru, aceeași oglindă,
același opaiț răstignit pe a timpului grindă
rostogolindu-se de la răsărit la apus…
,,Pace pe pământ…și în cer sus…”
Pe mine mă învăluie marea,
tu îmbrățișezi cerul…
Pieptul meu îți este cărarea,
gura ta îmi e giuvaerul…
Între noi, îngeri mângâind strune de lire,
potire
albastre de dor
și plâns de cocor…
Noi, doi fluturi închiși în celule de lut
așteptând să zboare, liberi
ca la început.
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
16 septembrie, 2018
Dincolo de porți
Dincolo de porți
se zice că sunt morți
stând în poziția de drepți…
Aștepți
ani la rând,
flămând
de adevăr…
Aștepți!
Apoi, dintr-o dată vezi
că nici dincolo nu sunt doar livezi…
Există și munți
cu prăpăstii fără punți,
prieteni și neprieteni,
spini și mesteceni,
demoni și îngeri,
bucurii și înfrângeri.
Lipsește doar trupul de lut,
în rest, e un nou început
și parcă îți vine greu să suporți
o nouă tragere la sorți
sperând să fii între cei drepți…
Plictisit, stai și aștepți…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
16 septembrie, 2018
Am strâns în mine toamnă
Am strâns în mine-atât de multă toamnă
Încât pe ram mai port vreo două vise,
Iar vorbele ce au rămas nescrise
La desfrunziri eterne mă condamnă.
Mi-e inima o galbenă gutuie,
Iubirea, rug cândva, e rece brumă,
Cu vestejite-aripi tinzând spre humă
Fior de iarnă grea în mine suie.
Din când în când mai am o zi cu soare
Tânjind la roșul coaptelor cireșe…
Beau melancolic ceaiul de măceșe
Simțând chemări în țipăt de cocoare.
Cu pași mărunți calc frunzele ucise
Al căror foșnet la tăceri mă-ndeamnă.
Am strâns în mine-atât de multă toamnă
Încât mai port pe ram vreo două vise…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
15 septembrie, 2018
Te îmbrac în toamnă
La noapte te voi îmbrăca în toamnă
Și te voi dezfrunzi de tot ce ai,
Vom fi ca Eva și Adam în rai
Când nu știau păcatul ce înseamnă.
La noapte argintat în păr cu brumă
Te voi strivi ca strugurele-n teasc;
Muri-voi pe-al tău sân și-am să renasc
Fiindu-ți demiurg și neagră humă.
La noapte îți voi colinda prin ramuri
Și pleoapele am să ți le sărut,
Voi pune palma, sânului tău, scut
Și îți voi împleti din șoapte hamuri.
Chiar de aș ști că îngeri mă condamnă
La noapte te voi îmbrăca în toamnă.
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
13 septembrie, 2018
Sondând nemărginirea
Pleoapa cerului clipește imensă, albastră,
înflorindu-mi o rază-n fereastră…
Dincolo de ea, doar tăceri
și controversate păreri:
ba că ar fi un bătrân cu barbă
purtând pe piept de îngeri salbă,
ba că sunt niște omuleți verzi
ce se hrănesc cu lăptuci și scoverzi.
Alții, cei mai netoți,
susțin că sunt numai roboți
care nu dorm niciodată…
O teorie extrem de ciudată!
Eu, cocoțat în vârful unui jugastru
înmoi degetul arătător în albastru
și chiui bucuros, cu patimă
ținând în căușul palmei o lacrimă.
,,Este cineva din carne și sânge
de vreme ce plânge…”
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
9 septembrie, 2018
Dăruiesc fluturi
Îmi simțeam inima tot mai grea,
ca o bucată de munte
cu tot cu izvoare…
-Este albastră ca cerul,
mi-a spus cardiologul cu o față sobră…
Are forma unui stup, din care zboară fluturi;
o boală rară, fără leac,
din fericire netransmisibilă,
continuă privind încruntat cardiograma.
Ca medicament mi-a prescris egoismul,
o capsulă mai amară ca fierea.
Am lăsat rețeta pe birou
și am ieșit fluierând a primăvară…
Sunt doi ani de atunci,
mi-au răsărit ghiocei la tâmple,
dar eu încă dăruiesc celor din jur
fluturi albaștri.
Inima o simt mult mai ușoară și
interesant,
până și urmele pașilor,
tot mai puțin adânci,
au luat culoarea cicoarei.
Din când în când o umbră
aruncă peste mine frunze galbene
dar eu încă alerg înainte
fluierând…
Condamnați
Sânii tăi,
turturele dăltuite în marmura nopții,
ofrande
pe altarul de aramă al toamnei…
Prizonieri ai retinei mele flămânde,
suspinând
pe tipsiile palmelor
întinse a rugă târzie,
așteaptă înfiorați
ghilotina
întâiului sărut.
A nedespărțire…
Virgină, o lacrimã
îți dansează înfrigurată
pe streșina pleoapei…
Îmi răstignesc în argintul ei
chipul mirat
apoi,
ritual magic,
mă închin sorbind-o
de pe cumpăna genei.
Însetate, buzele mele
îi simt pe de-a-ntregul si aroma
și arsura
în timp ce degetele înmugurite
cu dorinți
se împletesc
a nedespărțire.
Lasă-mi clipa
Din când în când îți simt zvâcnind aripa
Pe ceru-nzăpezitei mele tâmple,
Aștept dorințe-apuse să se-ntâmple
Și răstignesc pe crucea nopții clipa.
Din când în când visez că este vară
Deși din mine iarna mușcă rece,
Aștept de vise ploi să mă înece
Și-aprind la jarul lunii o țigară.
Și mai visez din când în când iubire,
Ori trag în via-nsingurării plugul,
Ațât cu vreascuri de speranță rugul
Și plâng si râd cu lacrimi în neștire.
Îmi ești belșugul, eu îți sunt risipa…
Ia tot ce vrei și lasă-mi mie clipa.
Curcubeu
Și te priveam atât de alb, femeie
Încât zăpada înflorea în noi…
Era în mine un cumplit război,
Erai în doliul nopții o scânteie
Fi-mi candelă
Te-aș vrea candelă în această noapte,
Sã-mi luminezi pustiul nepătruns,
În colțul inimii cel mai ascuns
Să mă inunzi cu luminoase șoapte.
Te-aș vrea candelă, țurțurii de gheață
De pe pervazul minții să-mi topești,
Să-mi picuri, ca o zână din povești
Din fagurele buzelor dulceață.
Te-aș vrea candelă pâlpâind cuminte
Pe-altarul alb al sufletului meu
Când stând la sfat, eu, tu și Dumnezeu
Semnăm în alb nescrise legăminte.
Fi-mi noaptea asta candelă pupilei
Și-aprinde-mă în zorii cruzi ai zilei…
Dangăt
E toamnă…aud dangăt de secure…
Și-agață fagii vârfurile-n boltă.
Uscate frunze-n mine se revoltă.
Mi-e frig…fac focul…Iartă-mă, pădure!
Poveste de dragoste
Dacă nu ți-aș fi, dacă nu mi-ai fi,
Ar ploua degeaba pe pământ,
Totu-ar fi anost,
Goană fără rost,
Nu ar fi lumină în cuvânt.
Dacă nu mi-ai da, dacă n-aș primi
De la tine flacără de dor,
Pescăruș aș fi
Care ar boci
Valurile ce pe plajă mor.
De nu m-ai iubi, de nu te-aș iubi,
Am trăi o veșnică eclipsă,
Așteptând tăcuți,
Îngroziți și muți,
Judecată și apocalipsă.
Însă cât îți sunt și cât tu îmi ești
Se mai scriu de dragoste povești…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
1 septembrie, 2018