Pentru întâia oară
am să zâmbesc cu sufletul deschis
și voi păși pe marea unui vis.
Nu voi mai fi neputincios, beteag…
Cu drag
am să vă strâng în lacrimă pe toți,
flămânzi, drogați, bețivi și chiar pe hoți
și-am să vă dărui o felie de albastru
apoi sihastru
voi hoinări cuprins de dor prin munți
făcând peste adânci prăpăstii punți

apoi discret
trăgându-l de anteriu am să-l rog
punându-mi veșnicia drept zălog
să fiu poet.

La fel ca Iov
cerșesc frumoasa mea un colț de viață
în feeria miezului de noapte…
Primește-mă în sfântul tău alcov
să fiu, de nu ibovnic, doar paiață
hrănindu-te cu sori și versuri coapte.

La fel ca Iov, speranța viu mă ține…
Să-l văd pe Dumnezeu,
apoi pe tine.

Baraba și Isus stau față-n față,
Reprezentantul urii și-al iubirii…
Vrând să obțină votul omenirii,
Unul oferă moarte, altul viață.

Pilat la mijloc este alb ca varul,
Prins între nicovală și ciocan;
Ar vrea să-l scape pe Samaritean,
Dar preoți-amenință cu Cezarul.

Rostește apăsat și rar sentința
Apoi își spală mâinile romanul,
Dar simte că nici apa, nici ligheanul
Nu pot ca să îi spele conștiința.

De-atunci două milenii au trecut
Și omenirea, încă la răscruce,
Cu spatele întoarsă înspre cruce
Își joacă fericirea la barbut….

Isus, la ușa inimii, sărac
Cu mântuire încă ne îmbie,
Vrând în a noastre inimi să învie,
Se roagă: ,,Iartă-i, că nu știu ce fac!”

Storc galben din gutui și sorb nectarul
Ciorchinilor care se coc în vii,
Pentru iubirea ta arunc cu zarul
Și-mi cade când ,,a fi” când ,,a nu fi”.

De-atâta toamnă mă transform în brumă,
Tu crizantemă, în petale sângeri,
În patul tău cu vise-albastre du-mă

Să navigăm pe marea de atingeri…
Și-n timp ce rugăciuni așterni pe humă
Înham la brișca sufletului îngeri.

Roșu ca rubinul clipocea în cupă
De-o juma de secol ferecat în vas,
Vinul ce hangița-l destupase după
Ce în patu-i moale am făcut popas.

Șaptele-i poznașe îmi păreau colindă,
Pielea ei maree ce mă duce-n larg,
Busuiocul vrajă agățată-n grindă,
Sfeșnicul ce-n umbre mă-nvelea, catarg.

Miroseau a struguri sfârcurile zvelte,
Gura ei deschisă era colț de rai,
Marmoree brațe lebede în delte,
Ochii candelabre-aprinse în serai…

Ca un golden luna mă privea mirată
Cum trăgeam din vinul rubiniu o dușcă,
Doar un sfert din ceea ce am fost odată
M-am trezit azi noapte în a toamnei cușcă.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Septembrie 2019

Aprinse ruguri carnea mi-o devoră,
Aș vrea să știu ce nu mi-e dat să știu,
Născut devreme într-un timp târziu
Am dorul frate și durerea soră.

Mi-e toamnă Doamne, și mi-e frunza moartă,
Întind spre tine crengi uscate, reci,
Îți caut zadarnic urma pe poteci

Și jalbe scriu cerând o altă soartă…
De-o fi cumva prin curtea mea să treci
Îmi lasă cheia raiului în poartă.

Nins cu alb și desfrunzit ți-e părul,
Mamă, ce te tot grăbești spre rai?
Pe noptieră ne-nceput e mărul…
Plâng că nu mai ești precum erai.

Înspre ce privesc mirați prin ceață
Ochii tăi senini de înger mut?
Mamă sfântă care mi-ai dat viață

Ca pe o icoană te sărut
Și te-ntreb cu sufletul durut
Ce să-ți cumpăr mamă din piață?

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Septembrie 2019

Ba mă simt bogat de stele
Ba de tine sunt sărac,
Ba la aripi port atele
Ba sunt înger, ba sunt drac.

Nu-s același niciodată,
Plâng în hohote ori râd,
Sparg oglinda ce m-arată
Când frumos, când foarte hâd.

Nici nu știu măcar destinul
Ce mi-a hărăzit să fiu…
Uneori prea acru-i vinul,
Alteori m-aș vrea chefliu.

Ba aș vrea să fiu mai tânăr
Ba m-aș vrea bătrân de tot,
Anii nici că îi mai număr
Și-mpotrivă-mi fac complot.

Singur cuc la scocul morii
Cioburi de cobalt inspir,
Herghelii îmi strâng cocorii…
Sunt cocor!… De ce mă mir?

Ucide-mă cu pietrele săruturilor
ori răstignește-mă pe crucea trupului tău
mirosind a salcâm înflorit,
înger alungat
în brațele mele…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

8 septembrie, Păltiniș

Miroși a pâine-n vatră aburindă,
A murmur de izvor timid șoptești,
Când mă alinți ești cartea cu povești
Ce o ținea bunica sus pe grindă.

Ești frunza cea de leac ce-o pun pe rană
Și curcubeu în zilele cu ploi,
Ești punte peste-al râului șuvoi,
Candelă pâlpâindă sub icoană

Și mai presus, în fiecare seară
Ești iernii mele caldă primăvară.

Roșietice,
vocalele zboară
aidoma unori cocori
a toamnă țipând…

Doamne, ce risipă
de apus simt în oase
în timp ce pe tâmple
coboară iarna grâbită…

Visând primăvară
de alb se aprind, candelabre
la capătul sufletului sculptat
în cireș înflorit,

ele,
cuvintele…

Pe cer se rostogolește galbenă luna,
Stelele cad în sânu-ți întruna;
Cum pretinzi să rămân în picioare,
Stâlp de sare?

În mine potopul stă să înceapă
Mă rostogolesc peste tine
Nor fără apă…

Ți-e bine!?

Umbră pe apă
apun de tine flămând.

Când am deschis fereastra s-a furișat pe pernă
Înnobilând pereții cu raze de argint
Și îmi părea o vrajă ce o doream eternă
Și tu părându-mi luna, am prins să o alint.

Era precum azima ce o făcea bunica,
Așijderea de caldă, având miros celest,
Și când am prins-o-n brațe nu a rămas nimica
Și azi la ambasada vieții fac protest.

Și cer dumnezeirii de consecvenț-o boabă:
Ori luna să mi-o lase, ori eu să-ți fiu pictat
Pe șevaletul pleoapei, să mă săruți degrabă
Ca pe un sfânt cu barbă din ceruri evadat

De nu, în astă noapte cu praștia în mână
Dobor din ceruri luna pentru a-mi fi cadână.

Și-n fiece apus, valsând cu seara
Bat clopote de bronz la Timișoara.

Din când în când colind prin munți o noapte
Sperând să mă găsesc pe-un plai uitat,
De vise și de dragoste drogat
Sustrag în nopți cu lună stele coapte.

Din când în când întind spre cer aripa
Și scutur slove albe de cireș,
În tentativa de-a trăi dau greș
Pe cruci de doruri răstignindu-mi clipa.

Din când în când speranța-n mine naște
Și plec cu fericirea-n surghiun,
Îmi este noaptea ieslea din Crăciun
Iar zorii albi ai zilei îmi sunt paște

În rest, cocor țipând pe cer tomnatic
Mă simt în lumea voastră cal sălbatic.

Ca Biblia mi te-ai deschis pe-altare
Să te citesc precum un preot trist.
Vibrai ca un pian… eram un Lizst
Ce te-atingea cu degete fugare.

Sub palma mea zvâcneai ca un Vezuviu,
Ca pe-o Golgotă te urcam, proscris,
Aveai candele-aprinse în iris
Și-n vene îți curgeau dorințe fluviu.

Și sufeream că pentru mine suferi…
Era o deltă patul… noi, doi nuferi…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

19 iulie 2019