Poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie ”Poeme pentru mai târziu” , volum apărut la editura Lindenfeld, București (2012).
Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă și să mediteze – mult mai profund – asupra existenței, asupra efemerității lucrurilor.”Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii, / Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea. / Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce sens avu venirea? Și-acum – ce sens plecarea?” ( Omar Khayyam).
Referitor la titlul ales… n-am putut să nu mă întreb: ”Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu după volumul de versuri ”Romanțe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?”
Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ” parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înțeleagă”… Nu știu care i-au fost ( îi sunt) intențiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul ”Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare și meditație.
Cultivând versul liber, din care nu lipsește armonia și profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reușește să confere stil și sensibilitate estetică întregii expresii poetice.
Prefațatorul cărții, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmație : ” Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreața de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme și de suflet, totul începe de la el. Măștile multiple se dezbracă până la esență.”
Cunoscând, destul de bine, aș spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca și cum ar picta, ca și cum ar respira, ca și cum ar fi veșnic urmărit de ”clipa cea repede”.
Fiecare vers îți aduce în fața ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu mai variate și incitante.Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja… atunci când se naște. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simțire și ”sângele neamului”.
Conștiința poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El știe că totul vine, că totul trece… ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ” amintește-mi că sunt / un mănunchi de gânduri / în toate culorile / care se vor sfîrși.” ( Amintește-mi că sunt).
Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferință. Negăsind soluții în afară…, cu pași ușori, își caută drumul către regăsirea de sine. Și cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca și clipele care nu cunosc stăvilare. Tristețea, cu brațele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, și-o dăruie singurătății, ca pe-o ofrandă.
Imaginația are un rol important în creație. Fecundă și iscoditoare, ea ”smulge” spațiului infinit taine și semne ce-și așteaptă ”nașterea” în vers. Trasând o axă ”între două puncte imaginare” poetul ne poate spune ( cu aproximație) ” unde a rămas iubirea, / neliniștea și teama.”
Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat ”Izvor” atunci când ”adâncul meu” e gata ” să dea pe dinafară”:
” Împătimit c-o inimă de sânge / cu chei de flori să îți deschid iubirea, /
Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea.”…
