Învredniceşte-mă-n credinţă
Străpunge-mi iubirea
Cu paloşul de foc
Şi împarte tăceri
Îngerilor prin cuvinte,
Îndumnezeind prezentul nemilos.
Coboară-mi în gânduri, liniştea,
Peste frământate încrâncenări,
Cu tandreţea amintirii
Ce-şi învăluie trăirea,
În adâncuri de lumină.
Caută-mi norocul
Brodit de ursitori,
În leagănul timpului cuminte
Şi întrupează-mi speranţa.
Împătimit de ecouri lumeşti
Îmi iartă pornirea frivolă,
Aruncă răul cuibărit
Şi umple lăuntrul meu, Doamne,
Cu harul tău divin.
Învredniceşte-mă-n credinţă.
Cred
Cred că sunt un arc
pe care se sprijină stâlpii
şi tu priveşti gânditor bolta,
are basoreliefuri şi-n mijloc pictură
culorile curg peste tine,
te simţi mai uşor în greutate, pluteşti.
Aerul nu-i rece ca singuratatea
în care lumina fuge din felinare noaptea
şi cazi în conul de umbră
al norilor care nu lasă stelele să se mărite.
Eo bâjbâială pură
ochii îşi caută lumina,
pupilele se dilată tot mai clar
ca întunericul laş în ochii orbului.
Izvoarele uită să iese la suprafaţă
se plimbă prin adâncul pământului
ca un ţipăt de pasăre în noapte
speriată de vise în somn
şi un om plin de remuşcări îi suge rărunchii.
Cred ca sunt crucea,
singura pe care o duci
pe drumuri în glod cu picioarele goale
îngerii se vor închina la ea,
te vor răcori cu câte o aripă
să ispăşeşti păcatul înainte de judecată,
ne vom cladi apoi o cabană
în păduri de zadă şi de tisă.
Eu cred ca voi fi omul vântului
care nu ţinteşte nimic
trage doar o săgeată în aer
pe sub o umbrelă de gânduri
sub care şi zborul prin necontenitele ploi
alunecă lumina adevărului sub bolţi
cu arcade sprijinite de pilaştri.
Tu, la judecată, vei fi lacrima
care se prelinge din ochii sfinţilor.
Rugă
Doamne, limpezeşte-mi ochii,
spală-mi privirea,
aşază-mă cu faţa la chipul tău,
picură-mi lacrima pe rugăciune!
Ascultă-mi căinţa inimii,
plânge-mi suferinţa curată
şi primeşte-mi păcatul în nepăcatul tău
unic şi necuprins!
Iartă-mi neputinţa şi ignoranţa
care s-au născut în mine,
prinde-mi în mâinile tale sufletul
şi-l mângâie cu degetele!
Însoţeşte-mă pe drumul negru,
fă-mi mai uşoară crucea
pe care o să mi-o pună la cap
sub movila cerului!
Lasă-ţi îngerii călători
la vămi pe căile văzduhului,
trecerea mea, în numele tău,
va uni cerul cu pământul!
Când
Când toate drumurile se vor sfârşi,
Eu însumi voi deveni drum
Pe care trec caii somnului
De la răsărit la apus.
Când toate podurile se vor dărâma,
Eu însumi voi deveni pod
Peste care trec stelele
Apele somnului.
Când viaţa şi moartea vor fi totuna,
Eu voi rămâne singur,
Să zidesc în cuvinte
Muntele sfânt.
Când ziua şi noaptea vor disparea
Cu perechi de luceferi din univers,
Vă voi chema pe toţi cu daruri
Să prelungim timpul.
Când nimic nu va mai fi de făcut
Şi va veni potopul
Eu voi construi arca,
O voi umple cu ce-i viu şi se îneacă.
Voi o să râdeţi şi mă veţi batjocori,
N-am timp muntele sfânt aşteaptă.
Când apele se vor retrage
Nu veţi mai fi,
Lumea se va înmulţi ca mai înainte.
Ospăţ de îngeri
După ultimul suflet al iernii
bucuria vindecă,
voci de durere în oase se spală
case cu duhuri neauzite
pocnetul clipei în noapte-l aruncă.
Mi se urcă pe piept o livadă înflorită!
unde îngerii-şi botează copiii,
în ochi de pădure
şi nu s-au mai dus
la trei izvoare care se întâlnesc…
Au rămas într-un colţ de umbră
să-şi serbeze ospăţul.
Se potrivesc în gânduri
lângă un copac necunoscut
despre care spun
că aduce noroc.
Psalm
Doamne!
Când în gânduri îmi pui lumină
urcă înţelegerea şi coboară stelele.
Aşază-n cuibul căutării, păsările
care aduc pe aripi cuvântul,
ca pe un adevăr în sămânţa
îngropată-n pământ.
Mai mult, pe departe aproapele revărsând.
Lasă-mi semnul răcoros al ploii
la rădăcina însufleţită de înalt,
de unde visul porneşte liber,
ramura de măslin către soare.
Întoarce vibrarea picotind
în dimineţile tăcerii,
sub paşi
pune-mi drumul anevoios
şi ajută-mă să-mi duc crucea.
Ultima zi
Când va fi ultima zi tot ce am spus
va rămâne uitat undeva într-o taină,
toţi cei care mi-au fost pe aproape
vor pleca pe nesimţite în umbrele tăcerii.
Nici voi nu veţi zăbovi prea mult
timpul se va grăbi să urce pe trepte
fiecare zi se va pierde cu gândul la alta
până când ultima clipă va zâmbi unei stele
cu o lumânare pusă în sfeşnicul veşniciei.
Pentru pomenire, inima mea din născare
strânge pământul în palme, îl face ulcele,
să pună în ele vin şi lumină urmaşii.
Doar lacrima arsă, o dâră subţire
pe obrazul de ceară al morţii
va smulge neîncrederea şi durerea
şi o să priviţi prin perdeaua de fum
pâinea şi sarea rămasă pe masă
ca ofrandă adusă întâlnirii
pentru călătoria cu visul spre mine.
–––––––––––––
Nicolae Vălăreanu SÂRBU:
Sibiu
10 decembrie, 2017