Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

26 septembrie, 2018