Mărunte ploi de vară se cern din vineți nori,

Prin bălți și prin-prejururi se ospețesc cocori,

E-o vreme tristă, acră, s-o vinzi nici cu doi bani,

Care ne ține-n lesă, în zile cât în ani.

 

 

Așa ne trece ziua și nopțile-ngânate,

De când, închiși în casă ne-am săturat de toate,

Că omul, mi se știe, vrea liber să trăiască,

Și viața să și-o facă  cum mintea lui gândească.

 

În teamă și-ntristare ne ține Nevăzutul,

De noi își râde-n barbă și ăsta-i începutul

La ce ca mâine fi-va, ce încă nu vroim

Să ni se-ntâmple nouă, sortit să împlinim.

*

Mai vină-odată vara, că prea o așteptăm,

Nemeritată vamă la Nevăzut îi dăm,

Acum, că vorba vine, spuneți, cine-i mai mare

Aici, pe astă humă și-n largile-i hotare?

 

Așa că nu vă-ncredeți că totul sunteți voi,

Și mari și tari ca nimeni, de-apururea eroi,

Nimicul, Nevăzutul, vă-nfrânge-ntr-o clipită

Și pe de-asupra voastră, v-a fâlfâi-o aripă.

 

 

ÎNCHINĂCIUNE

 

Bătrânit-a satul meu

Cum îmbătrânesc și eu,

Și el Doamne-i nevoit

Cum îs și eu gârbovit,

Și el Doamne-i fără vrere

Cum și io-s fără putere,

Și el Doamne-i hobosât,

Cum și io-s de amărât.

*

Amândoi am fost o vreme

Tinerei și în putere,

C-am avut lumea pe mână

Zâ de zâ în săptămână,

Și-am făcut cum noi am vrut,

Și cum încă am putut,

Și-am făcut cum am dorit,

Și cum bine ne-a venit.

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Nimicul, nevăzutul” →

 

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

 

 

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

 

Şi fă-mi te rog Mărite a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

 

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

 

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

 

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

 

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă averea, puterea, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

 

 

CÂMPIILE  DIN  CERURI

 

Câmpiile din ceruri, de-apururi înflorite,

De la-nceputul lumii stau încă necosite,

Că fiecare floare e-un SUFLET  OMENESC,

Plecat din huma noastră, acolo, în ceresc.

 

Cu fiecare ziuă, ele se-ntind și cresc,

Se schimbă a lor margini  ce-n părți mi se lățesc,

Așa că-n Raiul lumii, sunt SUFLETELE  NOASTRE,

Acolo adnate, lângă câmpii de astre.

 

LUMINA  LE  HRĂNEȘTE ținându-le-n trăire

Și cât va fi un soare vor sta în veșnicire,

De-aceea înc-odată și-n alte mii de ori

Vă spun că din-ceputuri, suntem NEMURITORI.

 

Ne naștem pe-astă humă și-aicea viețuim

În chin și-n bucurie clipita ce-o trăim,

Apoi, al nostru suflet, de s-a ÎNVREDNICIT,

S-a RIDICA la ceruri, să fie veșnicit.

 

Precum vedeți e simplu, pe humă ÎNVĂȚĂM

Ce-i împrejurul nostru, să știm să ne purtăm

În lumea NEVĂZUTĂ  din lumile de sus,

Acolo unde încă, cel suflet n-are-apus.

 

 

VOI,  BOABE  DE  VECIE

 

Ei, bunii mei, STRĂBUNII, ce-n rând s-au renăscut

În moșii și urmașii ajunși până la mine,

Sunt  BOABA DE VECIE, din tată-n fiu trecut

Ca eu să-i duc ‘n-ainte, spre ziua către mâine.

 

Așa că eu sunt cela ,,DE  LA-NCEPUTUL  LUMI”

Ce-mi înădesc vecia prin ale voastre vieți,

Adamul ce aicea am fost pe fața humii

Când se IVIT-AU  ZORII  VIEȚI-n dimineți.

**

Vecia este viața VIEȚII  NESFÂRȘITĂ,

PERPETUĂ  CLIPITĂ ce niciodat nu piere,

Voi oamenii mi-o țineți să-mi fie înădită

Pe lutul nostru-n care, se moare spre-nviere.

 

De-aceea cu tărie, zic vouă s-auziți:

Aveți în voi sămânță din sfânta NEMURIRE!

Cu-a voastre fapte bune, voi născători de sfinți,

Îmi  țineți viața humii, mereu în dăinuire.

 

Străbunii mei știut-au că sunt nemuritori,

De-aceea-n fața morții râdeau cu bucurie,

Noi încă după dânșii mereu vom fi datori

Să ne gândim că suntem, mici  BOABE  DE  VECIE.

 

 

TRISTEȚE

 

Nuntesc pe ceruri norii, de-a roata vânturați,

Nehotărâtă-i ziua, nici plouă nici nu râde,

E-o liniște-ntristată-n clipite lungi și blânde,

Iar oamenii în toate-s ursuzi și îmbufnați.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Mă uit Doamne-n raiul de copil” →

Motto:  Vaidacuta, satul fără hoți și fără câini,

                Unde pe zi se trec, doar două pâini.

Pe-a timpului cărare, clădindu-ți străvechimea,

Tu satule tot pus-ai vecie înodând,

Ea e trăirea noastre, cuprinsă în scurtimea

Clipitei ce-o petrecem aicea, pe pământ.

 

Tu-ai fost mereu acela ce-ai adunat în tine

Înțelepciune lumii cu rosturile-i toate,

Și-n scurgerea de vreme, de-atunci până la mine

Ai mers fălos în slavă, dar și târâș, în coate.

 

În călindarul minții cu roșu însemnat-ai,

O datină străbună, un mit, un obicei,

O sfântă sărbătoare, când inima ‘nălțat-ai

Spre cerurile ‘nalte, în rugi spre Dumnezei.

 

Tu încă îmi păstrat-ai în suflete curatul,

Dreptatea și-adevărul, virtuți de la bătrâni,

Smeritul și speranța, c-al nostru, Împăratul,

Noroc și bucurie va da cei mai buni.

 

Cu muncă și cu jertfă, tu ți-ai păstat credința

Că orice-ar fi pe lume aicea vei rămâne

Și-n rând de genereții ți-ai tot călit voința

Să-ți aperi azi cu viață, mijita zi de mâine.

 

Sorbind învățătură ajunsu-mi-au departe

Pruncuții tăi cei ageri tot înfruntând nevoi,

Cu dragostea de țară și ștința cea de carte

Ei n înălțat-au neamul, în rând, până la noi.

 

Acum, de la o vreme, mi te-a momit păcatul

Și alte idealuri în mreje mi te-au prins,

Te-ai pustiit de-acuma, tu, satul meu, săracul,

Ce-ai fost chiar veșnicia în largul tău întins.

 

Prea multe-s porți închise și uliți înierbate

Acolo unde-n vreme tu viu ai fost mereu,

Prea-mbătrânit-ai încă și-a tale zile toate

Sunt mult prea lăcrimate și duse-n chinul greu.

 

În cea bisericuță s-a scorjit altarul

Iar candelei preasfinte lumina i s-a stins,

Din când în când un popă, îi trece dânse-i pragul

Să-i fac-o liturghie, în lacrimare prins.

 

**

S-au dus a tale timpuri, tu satule străbun,

De-acum pe tine ninge cu stele și uitare,

În țandără de minte te-oi pune suflet bun,

Tu ce-ai crezut că fi-vei, vecie trăitoare.

 

 

FERICIȚI  DE-O  ZI  MĂCAR

 

Câți mai sunt din noi ce fost-am într-o vreme depărtată

Ingerei cu suflet mare în al satului cuibar?

Pui ne-astâmpărați ce încă, am crezut, că lumea toată

E a noastră și la nimeni nu dam samă nici măcar.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Vremi trecute (versuri)” →

Zorii se revarsă,

roua scânteoiază în luciri de soare,

iar către amiază,

peste-ntinsa vale ciute pântecoase,

rumegă-n umbrare, veșnic sperioase.

 

 

E-nceput de toamnă,

lungă, lenevoasă, iar ,, Bătrâna Doamnă”

are poala plină

de gutui și mere, prune îmbrumate,

ce ne fac cu ochiul: ,,Hai, luați de toate!”

 

Noi, țângăi de-o șchioapă,

nesătui din fire,

la îndemn ca ăsta, fără de oprire

iama dăm prin vii,

prin pomiștea popii, de, suntem copii.

 

Cine să ne prindă?

că suntem zglobii, roiuri de albine,

snop de colilii,

bucuroși de toamna lungă și bogată

ce-am crezut atuncea, că nicicând se gată.

*

Dă, Mărite Doamne,

toamnă fericită

și acol’ mă-ntoarce-n vremea potrivită,

ca să fiu din timpu-ți, clipă neuitată,

în cel ev în care, am trăit odată.

 

 

MI-AM  GĂSIT  COPILĂRIA

 

O mărgică sclipitoare, un briceag și-o curelușă,

Le-am găsit în podul casei, mai dosite, după ușă,

Puse-acolo, tăinuite, dintr-o vreme ce-a apus,

Când eram speranța lumii, visul ei, care s-a dus.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Mă întoarce Doamne (versuri)” →

 

NEMURITORII

 

În umbra înserării, din largul românesc,

Sub streașină de codru bătrân, bucovinesc,

S-au strâns la sfat vitejii din veacuri vechi, trecute,

Să vadă de-mplinite-s dorințele lor vrute.

 

Aici sunt toți ca unul:  Zalmolxe, Deceneu,

Măritul Burebista ce ne-a unit la greu

Și Decebalul nostru, cea cruce de istorii

Ce-n inimile noastre l-om tot purta în glorii.

 

Venitu-au  bourii Moldovei, bravi bărbați,

Ce mi-au lăsat o țară cu oameni înstelați,

Alăturea de alții din mândrul meu Har-Deal

Ce-n piept luau furtuna venită val cu val,

 

Flăcăii de la Istru și până-n mal de mare

Ce pus-au temelii la vremuri viitoare,

Să știe toți că neamu cu jertfă mi se ține

De vrei să veșnicească, alăturea de tine.

 

Cu ei sunt sfinții noștri: un Mircea, înțeleptul,

Un Ștefan ce de-apururi cu sabia și șceptrul

Rămas-au în istorii și-n sufletele noastre

Ca lucitori luceferi pe cerul plin de astre.

 

Cu ei, îmi stau de-a dreapta, viteazul nost’, Mihai,

Întregitor de neamuri  și-nchegător de plai,

Și-a lui Dracula, Țepe și Vodă cel cumplit

Ce-n clipe mari și grele, dușmani mi-au biruit.

 

Și Avrămuțul nostru, al munților flăcău

Ce-a adunat  robiții să-nlăture cel rău,

Și Cuza, domnitorul, de bine făcător,

Icoană de dreptate în suflet, la popor.

*

Ce văd acuma dânșii e lacrimă-n durere,

Un neam plin de păcate ce-ncet, încet îmi piere

Că n-are-n el credință, voință jertfitoare,

Și-un cap să-i fie-n fruntea, setos de înălțate.

 

E plină țara asta de simpli târgoveți,

De scribalăi cu plată, de hoți, de oameni beți,

De trădători cu carul ce pentru doi arginți

Îmi vând și neam și țară și-altarul cu-ai noști sfinți.

**

O zei! Spune Zalmolxe din jilțuri ridicat,

Voi , neamul meu de sânge, cum încă de-ați uitat

Că puși suntem aicea de-apururea datori,

Să ținem astă țară mereu, ca jertfitori.

 

De-aceea zeii noștri ne dat-au nemurire

Să-i facem țării ăstei eternă fericire,

Iar voi să fiți ca mâine sămânța lumii noi,

Nu cum îmi sunteți astăzi, nevolniciți și goi.

 

-Eu, spune domnul Mircea, cu râul meu și ramul

Am fost de-apururi frate, să-mi apăr țara, neamul,

Azi pustiiți pădurea și râul mi-l secați

Și-apoi cu cine Doamne, mai vreți să fiți voi frați?

 

-Nici eu, îmi spune Ștefan, nu pot a înțelege

Cun de acum pe-aicea-i mai mult fără de lege?

Cum a secat iubirea și dragostea de țară

Când ați văzut ce-nseamnă, să fie neamu-n fală?

 

-Nici eu, spune Viteazul, n-aș fi crezut vre-odată

Că n-om fi pe vecie cu toții laolaltă,

Că-n ale voastre inimi nu-i dragoste de frate,

Văzând cum el, sărmanul, pe alte hărți se zbate.

 

-Și eu, îmi zice Iancu,  când am văzut puhoiul

De înrobiți ai soartei ce îmi spărgeau bubuiul

De legi ce-n a lor contră mereu erau făcute,

Crezut-am că-nvățarăți ce trebuiesc făcue.

 

-Legi drepte pentru țară și pentru cei sărmani,

Îmi zise domnul Cuza, să țină mii de ani

Dreptatea și-adevărul mereu pe astă humă,

Dar voi, nepricopsiții, ați zis c-așa nu-i bună.

**

-Noi , vorbe înțelepte grăit-am cu toptanul,

Îmi zise cu tristețe, Bătrânul, Caraimanul,

Ai noștri zei din ceruri ne-au dat s-avem de toate,

Pământul gras ca untul cu lanuri grele, coapte

 

Și aur în străfunduri și munți întregi de sare

Și încă ce dorit-am a fi mai bun sub soare

Să stăm cuminți în cuibul ce ei ni l-au făcut

Și-aici să fim vecie în palma ăstui lut.

 

Pe toate le pierdut-ați și-acum rămas-ați goi,

Că în lungitul vremii voi ați uitat de noi,

De cum norocul clipei ne-a ridicat în fală

Că ne-am iubit norodul și buna noastră țară.

 

Va înrobit păcatul și va-ndulcit cea vrere

Cu setea de putere și dorul de avere,

Uitând că numai țara și muma te-ocrotește

Și ele-ți dau puterea și-averea ce-ți sporește.

 

 

Schimbați-vă năravul, veniți pe drumul drept,

Gândiți-vă ce fost-am, luați furtuna-n piept

Și-o să vedeți cum mintea și brațul se-ntărește

Și cum al vostru nume, din fapte bune crește.

 

Abia atunci simți-veți că-ți fi nemuritori

Și pe pământul ăsta la nimenea datori,

Atunci, în cuibul ăsta al humii din lumesc,

Veți fi la fel ca zeii, din naltul nost’ ceresc.

 

10.05.2020

 

 

AU  ÎNFLORIT  SALCÂMII

 

Au înflorit salcâmii, ce pusu-i-am odată,

Închid de-acuma ochii și-n vremea ceealaltă

Mă duc încet cu gândul în altă primăvară,

Când eram tânăr încă, cu inima ușoară,

 

Cu ochii după fete, cu sufletu-n văpăi,

Cu gânduri deșuete și plin de năbădăi,

Un fluturaș zburdalnic  zburând din floare-n floare,

Sorbind dulceața vieții în clipe trecătoare.

 

Salcâmii ce odată erau mai tinerei

Acu-s și ei de-o seamă cu mine, bătrânei,

Dar ei, în legea firi mereu vor înflori

Și-avea-vor încă parte de roiuri de iubiri.

 

Eu, biet moșneag sfielnic mă-ntorc în amintiri

De vreau să-mi căt vre-odată trecutele iubiri

Și-atunci, cu ochi-n lacrimi și sufletul curat,

Sărut în taină clipa, ce-atunci m-a fermecat.

 

El, nemilosul, Timpul,  de-o vreme mă tot fură,

Mă iartă Preamărite, dar gura mea-l înjură

Că tot îmi scade dânsul din vremea sorocită

Și nu mi-o da la urmă, în plus, nici o clipită.

**

Îmi priveghesc cărarea salcâmii mei iubiți,

Înalți, umbroși, smerelnici, frumoși ca niște sfinți,

Eu, încărcat de anii ce-i duc de-acum în spate

Voi fi curând la capăt, ei, merge-or mai departe.

***

Au înflorit salcâmii, mirosul lor te-mbată,

Închide dară ochii și-n vremea ceealaltă

Te du de-acum cu gândul în altă primăvară,

Când erai tânăr încă, cu inima ușoară,

………………………….

 

 

VINO  DARĂ

 

Cine mi te poartă-n vis legănată în iubire?

Cine-n taină te alintă să guști bobi de fericire?

Cine îți șoptește tainic îndulcitele cuvinte

Despre dorul ce-l apasă, și-a lui gură nu te minte?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Au înflorit salcâmii (poeme)” →

 

Te-aștept de-un veac iubito, la o cafea în zori,

În zilele în care se reîntorc cocori,

Să vii și tu cu dânșii în vremea fermecată,

Să fim copii clipei cum fost-am altădată.

 

Ca ei în zbor să trecem prin  timpul neuitat,

Din ceea tinerețe, în care am călcat

Pe un covor de floare ce viața ni la-ntins,

Ne fie clipa ceea ca-n dulce paradis.

 

Ne-om desfăta c-atuncea în calde-mbrățișări,

Sub cer cu luna-n nouri ne da-vom sărutări

Și-n doruri vii, aprinse, ne-om face jurăminte

Din simțuri și din vrerea nespuselor cuvinte.

 

Uita-vom de-mprejururi, de lumea păcătoasă,

Pluti-vom în visare în alta, mai frumoasă,

În care-am vrea de-apururi să fim cât o vecie,

Cum am mai fost odată și n-o mai fi să fie.

*

Nu vii, că ești departe de vremea cea trecută,

Nu vii că-n lăcrimare o știi că e pierdută

Și-atunci, cu ochii-n rouă și sufletul tău blând,

Săruți icoana vremii din tainiță de gând.

**

Îmi trec în stol cocoare și încă-mi vor mai trece

Când pe sub cer cu stele cea lună se petrece,

Îmbrățișez cu gândul iubirea neuitată

Și vremea de poveste ce-a fost cândva, odată

 

Și unde-oi fi pentru o clipă visarea ce se-ntoarce,

Mereu acolo unde, e liniște și pace.

 

 

POMUL  CUNOAȘTERII

 

Ades, cu gândul minții mă-ntorc în cel trecut,

În care-Adamul lumii atunci a apărut,

Să-ncerc a înțelege ce-a fost în a sa minte

Și cum văzut-a dânsul a vieților clipite.

 

Întâi și-a-ntors privirea în juru-i, în rotit,

Apoi și-a ridicat-o spre cerul nesfârșit

Și a văzut că-i singur, jur-împrejur pe humă

Și-n gând el întrebat-a: Cine îmi este mumă?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Visarea ce se-ntoarce (poeme)” →

CLIPITA  VIEȚII

 

Cea trecătoare viață de-acum se înserază

Și-n vatra celui suflet mocnind se sting tăciuni,

Se-ngreunează pleoapa clipitei ce-a fost trează

Și-ncet se-nchide veacul cereștilor minuni.

 

Vâslașul bărcii vieții te trece în visare

Pe lacul cel cu unde săltate-n clipocit,

Din mal de începuturi spre celălat în care

Ti-i duce în uitare spre larg nemărginit.

 

C-atâta-i dară viața, o trecere-ntre maluri

Pe lacul de sparanțe ce pare nesfârșit,

Te urcă și coboară mereu a sale valuri,

În glorii și-n genune, învins ori fericit.

*

Aceasta-i  soarta lumi-n ceresc și pe pământ,

O naștere-i în toate și-un strop de viețuire,

În prima-i bucurie, dorințe și avânt,

O ardere-n văpaie a toate ce-s trăire.

 

Apoi, spre coada vieții se domolesc mai toate,

Se-povărează omul cu câte a făcut,

Iar spre sfârșit, la urmă, ne-ntrecem în socoate

Din tot ce-a fost trăire, din câte noi le-ai vrut.

**

C-atâta-i dară viață, trăire, nostalgie,

Amar, durere multă, speranțe și visare,

O clipă ce-i cuprinsă în lunga cea vecie,

Cu-n ieri, un azi și-un mâine, de-apururi trecătoare.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

6 mai , 2020

 

 

CEI  FĂRĂ  DE  NOROC

 

Ne numărăm  mai des de-acum

Din câți am fost, câți am rămas,

Că Moartea vrea carne de tun

Și  înapoi nu dă un pas.

 

Ne numărăm mai des de-acum

Să știm din neam câți am rămas,

Porniți demult pe-al vieții drum

Acuma suntem în impas.

 

Ne numărăm mai des de-acum

Să știm din leat câți am rămas,

Prea mulți din noi îmi sunt azi fum,

Doar amintiți la părăstas.

 

Ne numărăm mai des de-acum

Să știm din lume ce-a rămas,

În multe părți va fi doar scrum,

Pământul gol, pustiu și ras.

*

Ne numărăm, scapați din foc,

Bunici, părinți, copii, fârtați,

Iar toți acei în nenoroc,

În scurtă vreme-or fi …uitați.

 

Măcar de-am învăța ceva

Din viața asta cu-al ei rost,

Că-totdeauna undeva,

Doamna cu coasa…e la post.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

5 mai , 2020

 

AȘA  VĂ  TRECEȚI  TIMPUL

 

Pe dealuri și în crânguri, cu-a lor melini în floare,

Te înfior mirosuri, în bună dimineață,

E tot o frumusețe, ca-n zi de sărbătoare,

Redeșteptând în tine dorințe vii, de viață.

 

Natura se trezește, ca-n orice primăvară,

Din somnul lung de iarnă când stat-a în visare,

Pornește-n toate viața de-acum, a câta oară?

Să-și facă împlinitul sub razele de soare.

 

În stup e zarvă mare cu-atâtea flori pe luncă,

E-nvășmântată toată-n covor de păpădie,

De-acuma până-n toamnă-i neostenită muncă,

La roiuri de albine, la fluturi, gaze-o mie

*

Așa îmi e și omul scăpat în primăvară,

Se redeșteaptă-n dânsul  imberbele  simțiri,

De ce îmi vede-acuma, pe loc se înfioară

Și vrerile din suflet se vor din nou porniri.

 

Nu mai contează rele în viață adunate,

Poverile ce-s duse pe umeri gârboviți,

Iar  multele necazuri mai toate sunt uitate

Și-n orișicare ziuă, se vor mai  fericiți.

 

Vă fie primăvară în toate ce-or să vină,

Vă fie înflorate clipitele la rând,

Din gânduri negre faceți  noi trepte de lumină

Și-așa veți trece timpul, cu anotimpu-n gând.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

4 mai , 2020

ÎNLĂCRIMATU-ȚI  DOR

 

O luntre-mi trece lacul de valuri tremurată

Și-a lor înfiorare mi-o mângâie ușor,

În urma ei  cea cale rămâne înspumată

Sub scânteieri de stele, din cerul nopților.

 

La mal, prin ‘nalte trestii mi se deschid cărări,

Ca ea, Crăiasa Nopții, în falduri de lumină,

Pe prundul de luceferi în mii de irizări

Să ne-ndulcească somnul visărilor în tihnă.

 

Ca fulgul în plutire, cu pas mărunt, ușor,

Ea trece pe cărarea cu iarba-nrourată,

Și-n pragul casei tale, cel sărutat cu dor,

Îți pune-a mele gânduri să dormi înfiorată.

 

Și-n visul tău de-o clipă pe mine-o să mă pună

Alăturea de tine în strânsă-mbrățișare,

Iar gura mea-n cuvinte de-alint în noapte-ți spună

Cum de a ta iubire-s, topită lumânare.

 

Tu n-ai să știi vre-odată de fost-a vis, trăire

Clipita nopții care te-a-nfiorat ușor,

Mi-i pune-n gându-ți tainic ca bob de fericire,

Să-ți fiu de-alungul vieții, înlăcrimatu-ți dor.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

2 mai , 2020