EPOPEE ÎMPOTRIVA UITĂRII
… da, învățăturile lui Corneliu COPOSU !
Păi cum altfel am putea percepe spusele unui om care își trage seva dintr-o familie de români transilvăneni care numără nouă protopopi în familie, dinspre partea mamei și șase dinspre tată, crescut într-o casă pe ai cărei pereți luminau chipurile unor mari voievozi români, ca să nu mai vorbim de cei peste unsprezece ani petrecuți sub privirile, respirația și cugetul unui om al cărui nume, pronunțându-l, sigur trezești emoția întregii istorii românești:
IULIU MANIU !
Dar timpurile venite peste noi, nu prea vor să semene de loc imagini dorite și proslăvite de marele bărbat. Într-o toamnă în care am fi putut avea o cale mai facilă spre întâmpinarea iernii, care de prea mulți ani ne bagă în sperieți, ne vedem nevoiți să contemplăm niște vremuri ale negăsirii, în care rolul de călăuză și l-a asumat întâmplarea și încă fără rezerve. Aerul de mistic malformează experimentele, iar socialul nu simte privirea de îngăduință cu care DUMNEZEU se presară peste zbaterile tot mai puerile și tot mai sterpe, de care suntem în stare.
Mă rog, poate atâta putem !
Cum să zici altceva când copii de-ai noștri au ieșit în
stradă luptând contra învățăturii, iar frica de a nu pieri precum alții sub furia minerilor, i-a terminat pe potențații vremii să accepte să accepte lenea ca rang al viitorului, cum ? De acolo, din mormânturile cerești, Corneliu COPOSU se face a nu accepta soarta căzută asupra nației noastre precum plumbul în poezia bacoviană.
… ” suntem un popor miraculos care comparat cu alte popoare supuse acelorași vicisitudini, ar fi dispărut din istorie, noi însă am rezistat și vom rezista și în viitor, pentru că am trecut prin atâtea împrejurări grele, încât nu mai există greutăți pe care să nu le mai putem surmonta, de aceea încrederea și intuiția poporului roman mă determină să trag concluzia că avem bune speranțe că într-un viitor apropiat ne vom redresa și ne vom intra în normalitate”
Așadar, suntem în 14 de octombrie și este ora 20,30 când m-am așezat să scriu aceste pagini. Suntem foarte aproape de doi ani de când intram în casa Bătrânului și tot aproape la doi ani de la etern regretata sa dispariție, N-am putut lipi nimic în ULTIMUL INTERVIU, deși, atâtea s-au întâmplat și asta în primul rând se datorește lui nea Ducu Iovu care nu s-a lăsat până ce nu m-a convins că aceea trebuie să rămână neatinsă, chiar dacă evenimentele ulterioare au creat atâtea și atâtea … ”mai bine scrii o alta, dar asta las-o așa, e păcat să- adaugi un altceva, las-o așa !”
Și așa am lăsat-o, dar nu puteam să tac față de problemele care au lovit încercarea mea de a o da Luminii, nu puteam, și așa a apărut acest ADAGIO, mai ales că ruptura nu contenea, și-mi dădeam seama că toată lumea lovește cu izbituri nesimțitoare tentativa de a oferi românilor spusele Btrânului.
Întâmplarea face ca să scriu tot la Govora, Govora intrând în metabolismul scrierilor mele ca unda ce mă leagă de vrerea lui DUMNEZEU. Iar dacă aș repeta și acum despre cum simt șuvoiul empatic al Simfoniei Dunării și al balsamului florilor de tei, nu-mi pot permite să scap din ADAGIO alte două repere: Slatina, cu al cărei spirit de apartenență la lumea bună îmi place să mă confund, primul, iar al doilea, Govora Băi, ca Lumina prin care DUMNEZEU mi s-a dăruit mie și mă îndeamnă să-i urmez Calea …
Emoția mă gâtuia !
Strânsesem mâinile lui Virgil Popescu de să ne rupem oasele palmei. Aproape că nu-mi venea să mă despart de acest om, pe care tot DUMNEZEU mi-l scosese în cale. Am urcat în mașină fără să-mi iau ochii de la acest om care nu voia să plece, rămânând în ușă spre a-mi însoți plecarea. Ne-am mai privit o dată, apoi l-am văzut dispărând după ușile impunătoare. Am închis ochii pentru a ascunde înșiroirea de lacrimi. Pleoapele-mi ardeau și glasul îmi tremura a suspin.
În sfârșit, ULTIMUL INTERVIU întrase la tipar !
De acum puteam să mor, nimeni și pentru nimic în lume nu-l mai putea opri să ajungă la sufletele românilor.
Imagini de vis mi se succedau prin retina arsă și ea sub fierberea lacrimilor acolo sechestrate.
…”sigur că am un mesaj pe care-l adresez chiar cu riscul de a nu fi recepționat cu căldura și cu sinceritatea cu care îl adresez: rog locuitorii județului și pe tele-ascultătorii postului dumneavoastră, ca în primul rând să-și exercite obligația și dreptul de vot, să aibe în vedere nu numai prezentul malefic, ci viitorul României, viitorul copiilor și al nepoților lor, să participe la vot și cu ajutorul acestuia să determine o alternativă de guvernare care să reașeze România pe făgașul tradițional al vechilor deprinderi, al vechilor obiceiuri românești și să participe alături de noi la refacerea țării și la reașezarea ei pe drumul care va duce la normalizare și la o bunăstare la care avem dreptul să nădăjduim și datorită condițiilor specifice țării noastre și datorită calității poporului roman”
-va urma-
Partea a III-a
… am deschis ochii, lăsându-mă orbit de soarele ce parcă înțelegea și el profunzimea momentului. Mihai, șoferul, îmi respecta starea și doar mă privea din când în când, se știa și el participant de acum la marea încercare, și cât timp trecuse de la acea zi de 18 octombrie 1995, cât timp …
Fulgerător mi se șerpuiau clipe prin fața ochilor amintind de această luptă cu refuzul de a se da linie verde ieșitului la lumină. Mă revedeam în convoiul acela neterminabil și resimțeam privirea aceea a lui Valentin pe al cărui umăr apăsa sicriul purtând greutatea veacului pe care ne pregăteam să-l debordăm. El, Valentin, avusese menirea ca, într-un moment dumnezeit, să aibă sclipirea aceea de mândrie prin care să înțeleagă cât de mult ar însemna o întâlnire cu Bătrânul pentru oamenii Oltului. Nu ne gândeam mai departe, nu, dar voiam să-l aducem în ceea ce țara percepuse ca orașul roșu, județul roșu. El, Valentin Argeșanu, îmi apărea acum în imagine sub dârzenia cu care se luptase atâția ani cu oamenii care-n multe împrejurări îl primiseră cu ură și cu răutate. El, Valentin Argeșeanu, era, pentru mine, acel om providențial fără de care ULTIMUL INTERVIU nu s-ar fi produs, fără de care, românul n-ar fi avut ocazia să analizeze cum secolul douăzeci nu l-a îngenuncheat pe Corneliu COPOSU nici măcar în pragul morții. Luciditatea și discernământul, claritatea și coerența discursului aveau darul să arate țării și nației, cum marii bărbați ne sunt dați de DUMNEZEU, iar noi nu-i putem percepe ca atare, decât când DUMNEZEU ni-I ia întru Slava Sa, dar și întru slava nației pe care au slujit-o !
Când îi telefonasem lui Virgi Popescu, încă nu avusesem totul gata exclusive pentru tipar. În ceea ce privește negocierea propriu-zisă, aveam o anume reticență pentru că în mintea mea lucrurile mari nu trebuie să facă loc târguielii, iar ULTIMUL INTERVIU nu trebuia nici pe departe să conducă spre așa ceva, chiar dacă în istoria sa de doi ani, aproape, trecuse prin atâtea, încât nici măcar mie nu-mi venea să-mi cred că mai este posibil să-l duc spre sufletul de român.
Trebuia să pregătesc matrițele din calc și, uimit, m-am izbit de refuzul Mirelei care practic dădea cu piciorul unei munci pe care numai ea știa cum o făcusem. Rămas
încremenit cu receptorul în mână, nu-mi dădeam seama că lucrurile așa au și ele o ursită, și că, nu mă pot lăsa învins de micimea care la tot pasul îmi ieșea în față.
În fine, Mirela reprezenta din acel moment un capitol încheiat definitive. Și câte mai aveam de făcut treceau acum în disponibilitățile sufletești ale lui Carmen. Eram în biroul lui Leonid Moisiu și ne uitam cu toții, unul la altul, dar înțelegeam din privirile lor cum nu există loc de pas înapoi. Și primarul Gheorghe Păunescu și viceprimarii Tița și Albu ne îngăduiau să mergem pe această cale, parcă vroind cu orice preț să arate că ULTIMUL INTERVIU a fost dat să fie al Slatinei, dar că și ei, puterea Slatinei, își înțeleg rolul de a ajuta la a-l da țării întregi. Nici măcar intimitatea corecturii unor lucrări de concurs ocupare post nu s-a opus lucrului nostru și calculatorul scotea pagină după pagină, sub ochii lui Leonid Moisiu, și sub mânuirea lui Carmen, pe care tot DUMNEZEU mi-o adusese întâmpinare. A trebuit să treacă destul timp până ce să terminăm și nici măcar un miting de protest al sindicatelor nu ne-a putut împiedica să ajungem la Craiova. Și, uite-așa, Craiova avea să se insinueze între elementele de raportare a făptuirilor mele scriitoricești.
La fel Virgil Popescu !
Mihai, l-am întrebat, la un moment dat pe șoferul ce-mi
Respectase cu sfințenie tăcerea, realizezi că ai devenit o parte în tot ceea ce însemnează apariția acestei cărți ?
”Cum să nu, îmi răspundea cu tremur în glas, am citit și din Lumina nelumescului, iar acum abia aștept să o citesc și pe aceasta. Poate că este prea mult pentru mine să mă consider parte a făptuirilor dumneavoastră, dar dacă ați zis-o, accept cu plăcere și cu mărinimie.” Și se pierdu în controlul mersului fără să mai scoată un cuvânt.
Priveam către el și-l vedeam pe Gheorghe Edu, șeful lui, și omul care-mi devenise parte de metabolism printr-o prietenie nedisimulată, dezinteresată și curată ca seninul unei dimineți înnorate. El, Gheorghe Edu, susținuse cel mai mult să nu mă dau înapoi. El mă ajutase să trec peste refuzul lui Valentin de a-mi accepta adeziunea de intrare cu drepturi depline în partidul țărăniștilor. Motivul refuzului? Culmea, fusesem cândva student la Ștefan Gheorghiu și asta atârna prea mult în dauna intereselor partidului !
”Și eu am fost comunist douăzeci de ani și nu trebuie să fim refractari față de oamenii care vor să vină la noi – îmi sunau în timpane vorbele lui Mircea Ciumara – noi vrem să ținem oamenii lângă noi, să nu condamnăm omul, ci faptele lui ”
Poate că meritam așa ceva, poate, și ca să fiu cinstit până la capăt, pe undeva, prin apropierea parlamentarelor, când scandalul listelor era peste tot în toi, îi zisesem deputatului că m-aș încumeta să fac pasul și poate că aș fi adunat, prin ceea ce am făcut, destulă zestre, dar răspunsul lui m-a biciuit aspru și tăios:
”… știu ce ai făcut și nu te contrazic, dar locul tău e după 2000 încolo !”
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (2-3)” →
Sărutul nostru este primordial
Dimineața era smirnă !
