… intrasem în noapte târziu, târziu,
miezul ei adunase frânturi de Orologiu,
iscând în mine nostalgia versurilor în fracturi,
Gara pentru doi mă năucise complet !
trăisem clipă cu clipă un an nebisect,
acoperisem găurile negre din suflet,
planetele preluaseră ecoul mișcării cosmic,
aveam orbita distinctă !
la doi pași de respir, Mărțișor
își lipise-n Poem amprenta-i de sânge,
cândva,-ntr-un accelerator de materie,
cum dinspre eu,
și dinspre EA să se știe,
Gară pentru doi se cerea-n portofoliu,
cerul primise verde să ni-l deschidă …
câteodată așteptam din miezul nopții
spiritul viu al materiei necunoscute,
versurile cuprindeau unde revolute
și-n Revoluțe s-a iscat începutul:
22/23 de septembrie …
dar puneți voi anul !
mișcarea eului meu frământa de-atunci UNUL!
cochetam cu materiea să-mi lase ochiul …
stai !
mă ceartă un respir,
nodul din gât are gheare de zbir !
clinchet, inima-mi pomenea Atrium,
acolo se descătușase Particula din Poem,
mă devenisem real,
din boem …
în fapt,
EA a dat lovitura pornirii !
eul mi-era – infinit, restul firii …
și m-am purces prin mvpătrat,
eram un E încă nedeslușizat,
îmi lăsasem acasă masa de materie,
dar mi-eram printre vectori,
vectorii mă știe …
deodată,
EA-și puse capul pe umăru-mi stâng,
din aortă-i răspundeau strig după strig,
nici nu-mi plineam tabloul de universal,
pusesem Poemul !
vorbească-le el …
și mă coboram în real pe coarda-i din șoaptă,
era încă trează,
cu-o pleoapă în Gară …
una câte una,
stelele se dizolvau în pocalul dimineții,
Luna își spălase poleiul în baia de lumină,
trandafirii zorilor își prelinseseră petalele cu rouă,
Soarele înțepa ceva spini de raze în pleoapă,
somnul se spăla de sângerările viselor rănite …
undeva,
în coasa creierului !
veniseră zorii cu arcanul la vânătoare de neguri …
calcă-mă tip-til, Mărțișor,
să nu-i zgândări,
sărutul își vrea a priori !

(Din ciclul: ,,Lacrimă născută din iubire pentru poem”)

––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

14 aprilie, 2018

… poezia de întâmpinare a dimineţii !

… vai, dimineaţă !
eşti toată un tremur,
ce te-ai fâstâcit,
ai pleoapele în tăvăl peste pomeţi,
pare şi un suspin,
strein de tine !
dar cum …
a,
dar ne-ai adus cea dintâi brumă!
ce nelinişte peste smirnă,
cum colcăie albinelor
şi ce freamăt la numărul 9 !
vai, dimineaţă,
păsărimea caută înspre mine,
bună dimineaţa şi vouă,
pfuu !… şi grohăit de gonaci,
şi cele şase căprioare cu puii feciorelnici,
iepurii, hoţoaiele de vulpi,
dar sunteţi cu toţii veniţi,
bună dimineaţa …
da, bună-dimineaţa şi vouă,
cete ale tăcerii …
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: … poezia de întâmpinare a dimineţii!” →

O CHEMARE NE AȘTEPTA CU PICIOARELE-N CENUȘĂ

… de un alb nesfârșit noaptea asta,
deși-și lăsase copertinele de să sufoce țepii ierbii,
totuși era atâta alb, atâta alb
că negurile dăduseră-n dodii …
mi se părea că sunt în părțile acelea de pământ
dinspre care nu dă bine să amintești,
clipele-și ridicau poalele-n poduri, la comandă,
și retinele mi se emitajau de nu mă mai încăpeam
în nevele sângelui meu,
până și grădinile suspendate erau în joc !
ne mai vorbesc despre câți coloși se adunaseră,
că și Colonadele dinspre Albinelor mi se strecurau,
în peticiri de șoaptă …!
închisesem în mine orice boare de vânt,
iar somnul mi-era fierbinte, dar pustiu …
mișcau capilarele, ici-colo …
diform !
prin degetele de-mi căpăcesc tălpile, un dorm,
rătăcit oarecum,
dar limbut !
desțelenea scenariile zorilor,
din azimut !
în noaptea asta fusese zaveră-ntre vise,
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: O chemare ne așteaptă cu picioarele-n cenușă” →

Și dimineața se năpusti!

… miezul din noapte deschisese Gara pentru doi,
nu era niciun tren.
țipenie de călători …
dar erau atâtea curiozități că le-ai fi putut lua cu lopata,
niciun semn de șef de gară, de conductori,
matusalemice umbre dădeau ocol
și-un fum de niciunde, rotocol după rotocol …
Orologiul, de o parte, singur!
sau, mă rog, ascundea pe cineva,
trăgea, mamă-mamă, din narghilea …
permutări de suflete moarte, luate câte 99,
adulmecau căderile de stele,
aveau propriile compendii de necrofagie,
încât …
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Și dimineața se năpusti!” →

AURUL MIJIT CU ALBASTRU-I DE OCHI

… nu pot !… îmi striga noaptea,
nu pot și nu pot, și nu pot … uff !
de ce trandafirul meu totdeauna negru ?
oricâte-ncercări … tot negru !
dar noi ți l-am înspicat în licăr !… stelele,
noi ți-am dat ceva polei !… luceferii,
eu ți-am adus ori de câte ori am putut,
cafea cu lapte !… Luna,
iar eu,
eu ți-am pus atâta rece-argint !… polara;
neliniștile se amalgamau și-n alchimiile nesomnului,
insomniile prindeau coif, iatagan …
LACRIMĂ NĂSCUTĂ DIN IUBIRE PENTRU POEM,
desfăcea din pletele ei îmbiinde,
aurul mijit cu labastru-i de ochi
și cât deochi în perdea !
concertul părea pe-ncepute …
nu pot !… iarăși din noapte,
nu pot, nu pot, nu pot … madrigalul,
iar Dumbrava se simțea împănată,
șoaptă cu șoaptă …
ghem visele, desprinse din mătasea nopții,
comandau șoptit caleștile zorilor,
puși pe harță,
zorii mușcau din cântatul de ziuă,
și-atâtea depănări din caere de stele s-au lăsat
în croșete la picioare de zări …
cu tălpile goale, orizontul se pâlpâia
lăsând să pară că s-ar fi el izvor de rază
el !
și totuși dimineața mereu reușește să topească tot,
și din tot,
poleiul cade peste plămădirea topitoriilor de aștri,
din fiertul cărora se aude chiar Luna,
chemată-n uvertura treziei …
și totul se trezește,
că te și miri cum de printre îmbrățișări și mângâieli,
sărutul scapă nevătătmat,
și acuarela lui se desfașă …
tainele însă pier,
sub strânsori de buză !
un măr, tăiat pe jumătate, mustăcea,
se simțea că e-n plus, cumva,
cumva …!

… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !

–––––––
Marin BEȘCUCĂ

9 aprilie, 2018

… vreau un moment de pioșenie, rog …!

… de ce-ai luat tăcerea ,
Sus !
cu tine …
de ce
în suflete ne-ai pus zălog
neliniștea și zarva,
de ce izvorul îndoielii
ne-ai lăsat în zlobozire … !?
ne-am urâțit,
Mărite DOMN !
și urâm,
urâm cu sceptru-n mână,
proorocind minciuna …
și jaful …
jaful !
ni l-am pus de căpătâi …
ți-s petele de sânge încă vii,
setea Golgotei,
e mai sete ca oricând,
ca ORICÂND !
sfârșitul lumii noastre
ți s-a-mbrăcat cu urletul de lup,
îngheață sângele în vine,
mieilor,
dar tac !
și tac așa-cum nimeni n-a putut-o face !
ei știu cum sunt lăsați să fie jertfă,
și jertfa și-o primesc !
în ochii plânși i-atâta trist …
hapsâni, hulpavi
ne înfruptăm cu carnea lor,
și ne-ndoim !
tăcerea-le-nghițind …
din limbă curge smirnă,
nu salivă,
și eșafod am construit,
din foame !
de-atâtea pofte ni-i obez și pasul,
drumul ne e strâmb,
privirea se resfiră-n patru puncte cardinale,
curmăm la vieți,
Prea-Sfinte,
de copii abia născuți …
din praful puștii am făcut pomadă,
să nu se vadă spelbul,
din obraji,
am brăzdat cerul în sateliți,
din spini coroana pentru frunți …!
dar cine vede ?
împăunați !
plecăm spre moarte
în imne de famfară,
mai nou lăutărească !
și în cavouri aurite din fărădelegi …
și tu,
TU care ne-ai luat tăcerea,
SUS !
cu tine,
dar te-așteptăm
de-atâtea ori să ni te-ntorci,
și să ne pui în zâmbete corolă,
DUREREA !
cea răstignită pe Golgota,
unde-i și-acuma,
încă vie !
din sângele de ne-ai lăsat,
o pată !
ce luminează-n neguri,
cum o cruce !
da-n loc să strige, însă,
tace …!
cum și TU taci, Doamne – DUMNEZEU,
și taci lăsându-ne
să ne sluțim suflet durut,
trăim toate cât clipa, Doamne,
nici pomenim la ce-a fi mâine,
golgota-ne ne-o fălțuim de ochiul lumii
fără să gândim păcatul,
mâine, când Ți-am veni
Te-am implora căinindu-ne,
dar azi …
tânjim spre masa cât mai plină,
tot implorăm pe unul și-altul să ne dea Lumina,
mai nou adusă cu-avion !
și cât de simplu ni Te-ai coborî prin rugă,
dar clipa ne-nghiontește,
haide, haide …
e doar Paște !

… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !

—————————–
Marin BEȘCUCĂ

6 aprilie, 2018