Mă trezesc în fiecare dimineață
cu gândul la tine,
mă gătesc cât pot eu de bine,
cu gândurile mele cele mai frumoase,
cu priviri galeșe și prețioase,
iar pe față îmi pun
zâmbetul cel mai frumos și mai bun!

Îmi pun pe cap pălărie de frunze,
mă dau cu roșu pe buze,
iar la ochi, ochelarii de soare,
să nu mă orbească atâta culoare!

Mă încalț cu pantofii cei noi,
închiși la culoare și moi,
să pot alerga printre ploi
să nu mă mai uit înapoi…
să-alerg doar cu tine de mână,
pe ploaie, pe vreme bună,
cu soarele cald printre plete,
sau printre ploi desuete,
cu frunze de foc, arămii,
pe umerii tăi argintii,
iar peste noi să se reverse,
luminile cele mai alese..

M-am îndrăgostit ireversibil de tine,
și-aș vrea sa fim împreună,
tot timpul meu cel din urmă,
să mă scald în privirile tale calde și luminoase,
să-ți respir parfumurile răcoroase,
să mă-mbraci în culori de iubire,
și să-mi dai numai timpi de trăire..
să-mi pui aripi de vânt și de soare,
și să zbor cu tine,
până la ultima suflare!

Numai tu, într-un mod curtenitor,
îmi ridici mâna ușor,
și mi-o săruți, trezind în mine
cel mai frumos și mai tainic fior!
M-am îndrăgostit ireversibil de tine,
vreau sa rămâi cu mine,
pentru că mă faci să mă simt ca o doamnă,
draga mea Toamnă!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Cât ar fi de tristă toamna, e-un covor ce strălucește,
Tu nu vezi culoarea zilei și nici frunza ce-ți zâmbește?
Chiar de este arămie, zborul ei plin de simțire,
Nu poate să nu te ducă cu gândul la devenire!

Eu încerc s-aduc lumina unor lămpi ce ard in gând,
Și îți dau aripi de păsări, care-au renăscut curând,
Ca să zbori, s-auzi strigarea mai dincolo de cuvânt,
Și să vezi că e lumină chiar și toamna, pe pământ!

Dacă-i ceață peste dealuri și o pânză albă cade,
Peste strofe, peste rime, peste gândurile toate,
Nu te speria, că jocul unor vechi lumini difuze,
Pregătește strălucirea zorilor și-a unei frunze!

Pe acelea care-n ramuri, tremurând de frig și dor,
S-au lăsat în voia sorții, că și-așa se rup si mor,
Pe acelea, prea credule, care se tot duc și vin,
Și-au sfârșit sub tălpi de ghete, înecate in suspin!

Număr frunzele pădurii dezgolite de iubire,
Pentru clipa când vor trece într-un vis de nemurire,
Au zburat în curcubee ce se-ntind spre zări prelunge,
Sperând că în primăvară, până seara, vor ajunge!

Frunzele care dansează în ritm vesel sau ușor,
Care-ating cu frenezie bolta cerului și-un nor,
Și-apoi cad fără de frică tot sărind ca într-un joc,
Peste ale noastre gânduri care saltă-n ritm de rock!

Număr frunzele de toamnă ce s-au strâns în părul tău
Și dacă vor fi prea multe, sper să nu îți pară rău,
Pânze lungi de toamnă rece le voi ridica din drum,
Să rămână lângă tine doar al frunzelor parfum!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Imagine internet

Bate-un clopot grăbit printre urme de ceață,
Și-ntr-un nou răsărit, este iar dimineață,
Iese-ncet, temător, dintr-un con de angoase,
Trimițând către nor frica hâdă din oase..

Bate-un clopot albit de perdeaua de fum,
Și-ntr-un nou răsărit, nu e singur pe drum,
Se aprind lumânări în nopți triste de toamnă,
Ce la alte visări și trăiri îl îndeamnă.

Bate-un clopot trezit dintr-un somn fără noapte,
Și-ntr-un nou răsărit, el se-aude departe,
Bate-n ritm infernal, curățat de rugină,
Regasindu-se azi într-un con de lumină.

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Departe, în zare, pe cer,
O rază de soare hoinară
Învăluie marea-n mister
Și umbre aleargă pe-afară.

Copaci, printre ape cuminți,
Se văd fremătând si arzând
Lumini inventate, fierbinți,
Și vrăjitoare dansând.

Și-n astă tăcere târzie,
O barcă așteaptă si-acum,
Să urce o doamnă zurlie,
Întârziată pe drum.

Abia se mai ține de maluri,
Atât de grăbită e arca!
Din depărtare vin valuri,
Ce tulbură apa și barca.

Iată, apare și doamna,
Cu mantia-n mii de culori,
De n-ați ghicit, este toamna,
Într-o caleașcă cu flori!

Vine zâmbind și pășește
Pe un covor fermecat,
Este de frunze, firește,
Moale și gros, colorat.

Se-ndepartează discret
Si urcă în barcă, senină,
Și nu mai e nici un secret,
Că-i așteptată la cină!

Barca porni grijulie,
Doamna privește-napoi,
Și flutura-ncet, ruginie,
O frunza căzută din ploi!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

(Imagine sursa Internet)

Le simt prezența undeva, în talpă,
Ce-n liniște se-așează pe asfalt,
Și-atunci când le atinge, parcă, saltă,
Într-un balans fantastic și înalt!

Pe o alee răsturnată, parcă,
Privim de sus spre cerul arămiu,
Plutim prin ceruri cu-o albastră arcă,
Iar între noi e un copac pustiu!

Și-n timp ce plouă peste noi cu frunze,
Simt cum tăcerea singură și tristă,
Cu vălul tras, printre lumini difuze,
Se-ndepărtează-n lume, fantezistă!

Pășim prin frunze într-o altă toamnă,
Cu crengile aprinse de iubire,
In anotimpul care ne condamnă,
La zile lungi de sinceră trăire!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

(Imagine sursă internet)

Credeam că voi rămâne mai mult decât o clipă,
Și-atunci, mi-am prins de umăr un zbor și o aripă,
Și-n pleoapa unei nopți de toamnă timpurie,
Am așteptat cuminte o frunză ruginie!

Ea a venit spre mine în dans amețitor,
Mi s-a lăsat pe mână din zborul ei, ușor,
Și într-un ritm impus de-un vânt nedefinit,
Ne-am aruncat în gol, în zbor, spre infinit!

Era un drum albastru cu limpezimi de cer,
Ne strecuram prin vise de noapte și mister,
Si-acolo unde zborul o clipă se oprea,
Ne rezemam de lună, mai sărutam o stea!

Simțeam cum se-mpletesc alte iubiri în noapte,
Și-un sunet se-auzea de undeva, departe,
Un cântec de vioară, un plânset zbuciumat,
Se împletea cu-un zâmbet sfios, netulburat!

Zburam prin alte lumi, prin vieți anterioare,
Cu aripi obosite, și, parcă, mai ușoare,
Iar frunza, printre nouri, necoaptă și zurlie,
Se rătăcea în spatiu, ușor, fără să știe!

N-a mai rămas nimic din zborul de o clipă,
O frunza a căzut, eu nu mai am aripă,
Mă zgribulesc puțin, dar văd cum pe afară,
Dintr-un noian de frunze, e una care zboară!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Imagine sursă internet

Dacă n-ai exista, cred că te-as inventa,
Și prin lumea întreagă eu te-as căuta,
Te-aș găsi undeva într-un colț de pământ,
Într-un nor cenușiu, într-o boare de vant!

Te-aș găsi într-o pădure albită,
Într-un cuib părăsit, într-o stea ce palpită,
Într-un zbor smuls din tine pe un cer înroșit,
Și în păsări ce-așteaptă un alt zbor, infinit..

Și dacă te-ai duce spre un alt anotimp,
Noi am merge-mpreună, nu în contratimp,
Și-ntr-o pasăre albă eu m-aș transforma,
Sa te caut ușor, să găsesc umbra ta!

Am în suflet un vis care-ncet se mărește,
Pe o creangă de timp simt cum el inflorește,
Iar cu pletele nopții mult prea lungi și târzii,
Împletesc iar noi gânduri și îmbrac nostalgii!

Simt în tine parfumuri nesperate de pin,
Și miresme de frunze care mor, care vin,
Pasul meu într-un dans se îndreaptă ușor
Spre o frunză roșcată care-aleargă in zbor!

Imi surâzi in culori, curcubeie pe cer,
Zborul tau este lin, îmbrăcat în mister,
Simt in aer cum trec șoapte vagi de iubire,
Vreau să știi, că de-aceea, te iubesc în neștire…

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești