Marilena ION-CRISTEA: Umbra gândului (poeme)

Colind

Am venit să te colind,

Omule cu păr de-argint,

Cu o stea ruptă din cer,

Să te lumineze, sper!

Și pe tine, tânăr om,

Verde ca frunza de pom,

Cu un gând de pace, lin,

Și-o ramură de măslin!

Și să-ți dau pentru o viață,

Dragostea de dimineață,

Pură și strălucitoare,

Dintr-un răsărit de soare!

Am venit să te colind,

Două lumânări s-aprind,

Și să-ți amintesc, supus,

Că azi s-a născut Isus!

Astazi s-a născut cel sfânt,

Și iubirea pe pământ,

Iar eu, mesagerul Lui,

Prin puterea versului,

Îți doresc să fii iubit,

Să-ntorci dragoste-nsutit,

Căci iubirea-i numai una,

De Crăciun și-ntotdeauna!

Ne-am regăsit

Ne-am regăsit, ce dor mi-era,

De-acum vei fi în dreapta mea,

Fiindcă îmi place să te știu,

In preajma mea și că ești viu..

Credeam că ești un gând fugar,

Că ești mai mult, n-aveam habar,

Și, sincer, nici nu m-am gândit,

Că ești aievea, nu un mit!

Îmi place să te-aud vorbind,

Cuvântul tău e un alint,

Și chiar de nu-l rostești mereu,

Eu îl aud, fiindcă-i al tău!

Eu m-am născut ca orice om,

Crescând la umbra unui pom,

Care din trunchiul lui sălciu,

Mi-a dat putere să te scriu..

Și de atunci te scriu, te miri?

Cu-atât de multe, mă inspiri,

Dorința-mi e să-ți scriu frumos,

Să mă ridic cât pot, de jos,

Să te cuprind cu gândul meu,

Să mă înalț spre cer mereu,

Să-mi dai în dar lumina ta,

Să nu mă rătăcesc cumva..

Ne-am regăsit, ce dor mi-era!

De-acum, va fi, cred, altceva,

Căci doar vei fi în dreapta mea,

Cu stânga te voi scrie, da?

Libertate

Ce clipe, zău, cum aș putea uita..

Eram chiar pe o stradă, undeva..

Când cineva, aflat, puțin, în spate,

A început să strige „Libertate”!

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Umbra gândului (poeme)” →

Marilena ION-CRISTEA: Nopțile de iarnă ancestrale (poeme)

Atât de frumoasă…

Iarna aceasta ce-mi aduce-n priviri,

Lumini vindecate de alte iubiri,

Iarna aceasta ce vine la mine,

Înmiresmată de flori și de tine,

Mă mir că mai poate să ningă și azi,

La fel ca și ieri în pădurea de brazi,

Fiindcă nici râul nu-ngheață ca ieri,

De parc-au venit prin păduri primăveri,

Iar iarba ascunsă, pe jos, printre stânci,

Pare că-i vie, tulpinile lungi,

Copacii îmi par înfrunziți peste noapte,

Deși gându-mi pleacă atât de departe,

Ziua mai lungă și mai călduroasă,

Cu iz de parfumuri venite de-acasă,

Atât de frumoasă îmi pare că este,

Iarna aceasta cu nopți de poveste..

Mai știe cineva…

Mai știe cineva ce-nseamnă iarna?

Ce-nseamnă să fii rece și prea nins?

În sufletu-mi e-un nor ce noaptea toarnă,

Și mă cuprinde-n brațe ca-ntr-un vis!

Mă ninge noaptea fără încetare,

Și îmi așază părul într-un coc,

Să nu se vadă neaua, ce-ntâmplare,

Ce tocmai azi m-atinge cu noroc!

Cu fulgii care zboară peste casă,

M-așteaptă iarna mea sus pe un ram,

Să-mi spună ca zăpada e frumoasă,

Chiar și atunci când o privesc prin geam.

Peisaj de iarnă

Un petic de nea ascuns într-o vale,

își vede-n tăcere de ale sale,

își suflă în pumni, ușor, stând pe spate,

fiindcă mai frig de atât, nu se poate!

Iar pe pământul albit, într-o parte,

stau niște ierburi așa de uscate..

gerul le pișcă și vântul le bate,

sunt înlemnite și foarte-ncordate!

În depărtare se profilează,

ramuri de-argint ce, parcă, dansează,

în unduiri domoale și lente,

goale de tot și prea indecente!

Iar între ele, copacul în soare,

se arcuiește, ceva parcă-l doare,

nu-i mai citești bucuria pe buze,

fiindcă-a rămas fără vis, fără frunze!

De-l vei privi, n-o să-ți pară stingher,

ajunge cu vârful până la cer,

iar norii, in franjuri de pânză de ceață,

îi mângâie vârful și îl răsfață!

Și sub perdeaua aceea de pânze,

copacul visează și ramuri și frunze,

se-nalță spre ceruri într-o splendoare,

întâmpinând răsăritul de soare!

Crăciunul cu miros de portocale…

Crăciunul cu miros de portocale

E sentimentul că poți fi mai bun,

E ramura albită dintr-un prun,

Și nopțile de iarnă ancestrale!

E-o dimineață cu un ceai fierbinte,

Cu gustul său divin de scorțișoară,

E liniștea ce-n casă se strecoară

Și-și face loc în noi printre cuvinte.

Crăciunul cu miros de portocale,

E gândul la un cozonac pufos,

Crescut în miezul nopții, maiestuos,

Purtând amprenta mâinii mamei tale!

E-acel Crăciun ce îl visez mereu,

Cu bradul ce creștea până-n tavan,

Cu lumânări, aceleași, an de an,

Și-n care Moș Crăciunul eram eu!

Crăciunul cu miros de portocale,

Mă poartă înapoi către un loc,

Cu vinul aburind ce dă în foc,

Și se așază singur în pocale.

Suntem chiar noi in jurul unei mese,

Și bucuria ce-o simțeam în jur,

Momentul de simțire cel mai pur,

Când închinam bucatele alese!

Crăciunul cu miros de portocale,

E un colind pe care-l cânt și-acum

Copilăria cu al ei parfum,

Și dealurile care curg domoale…

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Nopțile de iarnă ancestrale (poeme)” →

Marilena ION-CRISTEA: În strălucirea unui cer (versuri)

Dor de zăpadă

Trimite-mi zăpadă, să cadă,

Peste-amintiri ca un zbor,

Iar pașii pierduți pe o stradă,

Să se transforme-n fior!

Trimite-o puțin pe la geamuri,

Să se albească tăcerea,

S-o văd dansând printre ramuri,

Și cum își schimbă părerea!

La mine, astăzi, nu ninge,

E-atâta căldură pe-afară,

Iar gându-mi pe geam se prelinge,

Și raze fierbinți mă-nconjoară!

Nu ninge la mine, e soare,

Obrajii îmi ard așteptând,

Să simt mai pe seară o boare,

Și-un fulg alergând spre pământ!

Trimite-mi zăpadă și mie,

Să-mi răcorească obrajii,

Așa cum și vântul adie,

Și-atinge pe creștete, brazii!

Mi-e dor de-o zăpadă curată,

Ce-aș vrea s-o mai port in priviri,

Și-atât de frumos colorată,

Cu multe și calde iubiri!

Un petic de senin

Te-ai ridicat într-un picior,

S-atingi conturul unui nor

Cu degetul cel mare,

Să se reverse peste noi,

Doar picaturile din ploi,

Care mai au culoare..

Te-ai ridicat atât de sus,

Și, oare, ce-ar mai fi de spus,

Căci a-nceput să plouă..

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: În strălucirea unui cer (versuri)” →

Marilena Ion CRISTEA: Emoții lirice

Scrisoare către țara mea

Draga mea țară,

în ziua aceasta ce zboară,

lin, ca o pasăre rară,

gândul meu e aproape de tine,

și-aș vrea să-ți pot da,

tot ce-i mai frumos și mai bun

în inima mea!

Îți scriu o scrisoare,

că-i sărbătoare,

și vreau să cunoști,

ce gândesc despre tine,

mi-am pus și ia pe mine,

să pot să-ți vorbesc

în stil românesc!

Sunt românul târziu,

de aceea îți scriu,

că am încă spiritul viu,

și aș vrea să fac mai mult pentru tine,

dar timpul trece și vine,

mereu se atinge de mine,

iar drumurile îmi sunt serpentine!

De-aș fi o floare,

ți-aș aduce puțină culoare,

roșie, galbenă, albastră,

și m-aș așeza la fereastră,

ca să-ți văd strălucirea în soare!

De-aș fi o pasăre-n zbor,

aș urca pân’ la nor,

cu aripile mele cele mai noi,

și, fără să mă uit înapoi,

m-aș avânta către cer,

să pot admira,

privelistea ce se deschide în fața mea!

Îmi place să-ți admir munții,

izvoarele din dreptul frunții,

dealurile tale îndrăznețe,

cu crestele lor lunguiețe,

câmpiile-ntinse și verzi,

livezi inflorite, cât vezi,

râuri, pârâuri ce curg lin la vale,

și se îndreaptă către Dunărea mare,

și, cum, înfrățite, aleargă,

în armonie, spre Marea cea Neagră!

Dacă aș fi un pictor, chiar fără talent,

aș pune accent în lucrările mele,

pe strălucirea din stele,

pe descântul de iele,

și aș așeza printre ele,

cel mai pur și frumos sentiment,

iubirea-mi adâncă, de român întregit,

și un dor nesfârșit!

Dacă aș fi un umil cântăreț,

cu glasul suav de copil îndrăzneț,

ți-aș cânta cu candoare,

un cântec ce l-am furat,

fără să fiu condamnat,

din susurul izvoarelor tale,

atât de reci și vocale,

din freamătul pădurilor tale,

cu crengile mereu foșnitoare,

din murmurul apelor ce lin curg la vale,

într-o măreață splendoare..

și aș canta cu o octavă mai sus,

și pentru cel ce s-a dus,

pe alte meleaguri, străine,

cu gândul acasă, la tine,

că doar și el ți-aparține!

Și dacă istoric aș fi,

cu drag aș vorbi,

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Emoții lirice” →

Marilena Ion CRISTEA: Poesis

În altă iarnă

Pătrund încet în altă iarnă,

iar norii albi încep să cearnă,

printr-o perdea fină de ger.

În păr îmi ninge cu zăpadă,

o frunză verde stă să cadă

și se transformă-n lerui ler!

Imagini albe-n miez de noapte,

la mine vin de prea departe,

învăluindu-mă-n suspin,

Și la icoana mamei mele,

blând coborâtă dintre stele,

de frig, și astăzi mă închin,

Pe lângă mine bate vântul,

simt cum îmi tremură cuvântul,

silabele se zgribulesc,

Dar strâng din dinți și nu mă scutur,

în mine mai răsare-un mugur,

parfumuri noi mă urmăresc..

Noiembrie este sfârșitul,

dar mie-mi pare infinitul

fiindcă de-aici îmi plămădesc,

O sevă verde în tulpină,

ce se trezește și se-animă,

umplând pocalul îngeresc.

Autumnală

Ce toamnă e aceasta care plânge,

Cu stropi prea reci pe fruntea-mi arămie,

Mă tem că toamna noastră e târzie,

Și ramul înghețat, parcă, se frânge!

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Poesis” →

Marilena Ion CRISTEA: Cum aș putea?

Cum aș putea?

Cum aș putea să mă dezleg de tine,
Când obsesiv, mă urmărești prin vers,
Și îmi croiești o haină ce nu-mi vine,
Falsând prin viața mea și univers?

Cum aș putea, fiindcă te-afunzi în noapte,
Intrând în visul meu fără permis,
Și-n locul meu te duci tot mai departe,
Iar dimineața nu mai ieși din vis?

Cum aș putea să te desprind de mine,
Căci gândurile tale-mi aparțin,
Mi le-ai furat și-aș vrea să se termine,
Și pentru prima dată te previn!

Am incercat, ți-am spus-o cu privirea,
Să te oprești, că drumu-i ireal,
Din viața mea vreau să-ți găsești ieșirea,
Să te strecori cum ai intrat, banal!

Cum aș putea, căci vine iarăși noaptea,
Te văd iar furișându-te în vis,
O, cum aș vrea, să-mi țină mie partea,
Și să îți spună că nu e permis!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Noiembrie 2019

Marilena Ion CRISTEA: Din eroare

Din eroare

Rătăcită printre ramuri, se tot mișcă, trist, o frunză,
Încercând să se desprindă și să rupă alba pânză,
Ce s-a așezat de-aseară cu un calm desăvârșit,
Peste ramurile toate, peste campul nesfârșit..

O neliniște ciudată simt cum se strecoară-n suflet,
Aud vocea ei ascunsă printre ramuri, ca un cântec,
Și mă-ntreb de-aseară-ntruna dacă-ar fi bine, firesc,
Să o iau la mine-n casă, să incerc să o-ncălzesc!

O privesc cum, zgribulită, se mai ține de un ram,
Ramu-acela care iarna îmi tot bate-ncet la geam,
Mă gândesc să deschid geamul, ca să îi fac loc să intre,
Și, venind la mine-n casă, să-nflorească in cuvinte!

Cât de mult aș vrea, cu tine, să mă-ntorc în primăvară,
Frunză ce m-aștepți cuminte în copacul de afară,
Mă gândesc că nu e nimeni gândul tainic să-mi audă,
Căci dintr-o eroare-a toamnei ai rămas verde și crudă!

Dar promit, îți sunt alaturi, te voi pune într-o carte,
Împreună cu speranța-mi și cu visurile toate,
Și vom aștepta cu gândul către noi și calde timpuri,
Să-și vină din nou în fire ale noastre anotimpuri!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Noiembrie 2019

Marilena Ion CRISTEA: Poeme

Poteca

Păduri roșcate într-un vis
De zbor căzut din paradis,
Un alb mai pur decât un joc,
Între durere și noroc,

Copaci cu fruntea-ncremenită,
În nemișcarea lor albită,
Par c-au pierdut cu nerăbdare,
Dreptul la vis și la culoare,

Tulpini golașe și uitate,
În drumul spre eternitate,
Se zgribulesc în nopți cu stele,
Luând lumină de la ele,

Și crengi înfrigurate, parcă,
Într-un copac înalt se-mbarcă,
Sub ceru-albastru-ncremenit,
Cu un fundal fara sfârșit,

Frunzele vagi, ușor confuze,
Și meritând titlul de frunze,
Se-agață-n ram cu disperare,
Dar se aruncă-apoi în mare,

Și o potecă nenăscută,
Ușor, ca o necunoscută,
Se profilează-n gândul meu,
Ducând spre-același loc mereu,

Prea albă, așteptând s-apar,
Devreme, dar cu pasul rar,
Să las un semn că ea există,
La rădăcină, și rezistă,

Delimitată de penumbre,
Ascunde gândurile sumbre,
Iar sub zăpada cea lucioasă,
E drumul meu către acasă!

Peisaj marin

O barcă retrasă pe maluri,
Acum, fără teamă de valuri,
Însă, cam singură, tristă,
Se miră că mai există!

În juru-i, nisipuri stinghere,
Cu formele lor efemere,
Bătute de valuri și vânt,
Cu dor de eternul pământ.

Și pietre grupate pe mal,
Vor să oprească un val,
Iar valul e-așa de cuminte,
Se-ntoarce, dar merge-nainte!

La margini de lume și apă,
Doi pescăruși se adapă,
Din lacrimi de pești prea zglobii,
Naivi ca niște copii.

O scoică pierdută pe mal,
Așteaptă tăcută un val,
Cu chipul ei siderat,
Dar valul se lasă-așteptat!

De-acolo, din partea de sud,
Un freamat de viață aud,
Lumini, luminițe de basm,
Trăiri ce se pierd în sarcasm!

Și-n apa cea rece, sărată,
Se văd un băiat și o fată,
Ce-ncearcă c-un petec de soare,
Să facă o baie în mare!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Noiembrie 2019

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Poeme” →

Marilena Ion CRISTEA: Se duce toamna…

Se duce toamna…

Pașii mei călcând prin frunze s-ar întoarce iar la tine,
Fiindcă, iată, vine iarna, de dincolo de coline,
Ramuri reci și desfrunzite, trist, se-apleacă la pământ,
Lăsând loc înfrigurării unui șuierat de vânt!

Stropii mici ai toamnei mele mi se scurg printre priviri,
Și închid o poarta veche de culori și amintiri,
Se alintă pe obrajii ce se înroșesc de frică,
Se opresc, apoi, pe buza pânzei albe care strigă.

Uite, cum se duce toamna și ne lasă, parcă, goi,
De un zbor prins printre ramuri, de iubirile din noi,
Și de soarele cu raze moi și blânde, nostalgii,
Gânduri ce aleargă-n câmpuri, printre frunzele din vii!

Uite cum, într-o tristețe, ce se cuibărește-n suflet,
Toamna pleacă pregătindu-și cu durere al său umblet,
Pe o bancă-nsingurată lasă urme de-ntâlniri,
Ce curand vor fi doar ploaie și o mare de trăiri.

Pașii mei călcând prin frunze s-ar întoarce iar la tine ,
Fiindcă, iată, este iarnă, și nu știu de unde vine,
Fulgi de nea cad în neștire peste tâmple retrograde,
Arătându-mi noua iarnă într-o mie de fațade!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

16 noiembrie 2019

(imagine internet)

Marilena Ion CRISTEA: Magia toamnei (poeme)

Taina unei frunze

Încearcă să găsești în zborul unei frunze,
O geană de lumină, un leagăn pentru muze,
O aripă de flutur, un zbor cu eleganță,
Mereu către aceeași zburdalnică speranță!

In zborul său e-o tainâ, de vrei, o s-o zărești,
N-o simte orișicine, dar, de te străduiești,
Ca într-o adiere de pulbere ușoară,
Te va atinge zboru-i, chiar dacă ea coboară!

Ce minunat e zborul și ce frumos plutește,
Și cu-ale tale vise, ades călătorește,
Și îți arată ție, că drumul nu e lin,
Dacă-ți îneci speranța în lacrimi și suspin!

Când pe pământul rece, ea vrea să se aștearnă,
Îți mângâie privirea cu zborul ei spre iarnă,
Nu poți să nu te bucuri, că multele culori,
Ți se așază-n cale, ca un covor de flori!

Chiar și atunci când zace, pe banca noastră tristă,
Ne-ntâmpină cu-aceeași privire optimistă,
Și nu ar vrea prea multe ca noi să îndrăznim,
Decât să urmăm visul și să ne întâlnim!

Ce taină poate-ascunde o frunză optimistă,
Plăpânda ei aripă abia dacă există,
Și-n timp ce eu prin viață, tot urc și mă cobor,
Ea duce strâns in brațe un prim și ultim zbor!

Liniștea toamnei

În liniștea asta profundă,
simt cum m-ating degetele nopții,
ca niste umbre ce se scufundă
în întuneric,
adânc,
amăgitor,
și feeric,
în șoapte neînțelese,
trecând pe lângă mine in grabă,
în noaptea solemnă si gravă.
Printre pletele întunecate
ale visului,
trec păsări cu aripi foșnitoare,
purtând în ciocuri frunzele toamnei,
care-mi zboară,
cu aripi domolite de frig,
iar eu, doar în gând te mai strig.
Noaptea asta adâncă mi-a înflorit sufletul,
rămas, undeva, pe ramuri de timp,
ce se mișcă într-un balans continuu,
șerpuitor,
amăgitor,
leagan trezit,
de un dor nesfârșit.
Acum, într-un moment de mirare,
în fata zborului inefabil
al unei frunze oarecare,
pe o cărare,
mă privești fără a-mi vedea,
zborul smuls dintr-o toamnă târzie,
desi, bat din aripi
pe o câmpie pustie..
Așteptări prind contur,
în aerul purificat de parfumuri,
frunzele-au înflorit,
și-o pornesc iar pe drumuri…

Îți scriu o scrisoare

Îți scriu o scrisoare,
că noaptea e mare
și mi se pare,
că am ceva pentru tine,
de spus,
toamna s-a dus
și o poveste-a apus..
Îți scriu o scrisoare,
că bate vântul,
fără-ncetare,
și-aud cu mirare, cum îmi vorbește pământul,
surprins de a mea-nfrigurare.
E trist, își schimbă veșmântul,
e dezgolit, și îl doare…
Îți scriu o scrisoare,
și las gândul să zboare,
cu aripi ușoare,
să se întoarcă spre ieri
cu alte trăiri, mângâieri..
Atât de tulburi și atât de-nfocate,
sunt ale toamnei frunze roșcate,
și, dintre toate acestea,
doar una își spune povestea!
Ca ieri, stătea agățată,
pe-o creangă, mai sus,
răsfățată,
întreagă,
crestată,
putin tremurată,
apreciată,
cu verde brodată,
și mă privea într-un fel cam ciudat,
știa că o plac,
dar cred că i se urcase la cap!
Într-o dimineață,
mi s-a părut cam roșie la față,
dar, și așa, mie-mi plăcea,
zilele treceau pe lângă mine și ea,
ea din pom, mă privea,
la fel de mândră și de strălucitoare,
cu o dragoste mare,
și a început să se înroșească mai tare!
De aceea, îți scriu această scrisoare,
să-ți spun cum sufletul meu, parcă, moare,
degeaba îl trimit la plimbare..
Stă și priveste-ndelung,
afară, cum crengile plâng
și-ar vrea să mai vadă încă o dată,
frunza aceea roșcată! Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Magia toamnei (poeme)” →