Soarele se apropie de asfințit. Pe o bancă, în eter, doi singuratici, încep timidul dialog al privirii. Își trimit salutări,se ,,prind” sfios de mână…apoi,apare Luna, învăluindu-i în vraja ei fosforescentă creindule iluzia de adevăr, de realitate, de existență, de prezență !
În acea seară luna și eterul le-au fost complici în destăinuiri secrete, în atingeri de suflet timide !
Sufletele lor așteptau timide seară de seară pe bancă-n eter, să se vadă,să-și simtă bătăile inimilor în vraja unui vis trăit!
Trecură anotimpuri, și-au scris versuri…,au coborât din vis, pentr-un minut, pe o bancă într-un parc…și s-au văzut și s-au atins. În primul sărut au trăit imensitatea bucuriei visului trăit !
Apoi…
Apoi din nou au așteptat,luna pe banca din eter,scriindu-și versuri, șoptind povești…până-ntr-o dimineața, când, înaintea zorilor, el se desprinse-ncetișor…pierzându-se-n eter!
Ea…
Ea se trezii cu picioarele pe pământ, șezând singură pe-o bancă în același parc, unde și-au trăit imensitatea visului trăit !
Sa ridicat și a plecat, pășind încet spre viața de dincolo de vise !
Mai revenea din când în când, dar nu-l găsea, până-ntr-o zi, când lui i se făcuse dor, și se ivi sperând că ea este încă acol’, c-o va găsi !
Era acol’…și l-a privit,la ocolit și a plecat crezând că-i vis !
——————————-
Mariana Zorița PURICE
15 august, 2018
