Calea cea mai lungă

Golul
se răsfrânge
crapă petele de umblet în deriva
ultimei lumini
Ghearele se întind
ca niște brațe de plumb
cu urme de albastru pustiu

Merg spre răsărit
și apun în paralela ce mă întretaie
cu cea dintâi chemare

Cobor pământul sub talpa strigatului
îndreptat spre cer

Sunt orizont în deriva infinită
a plecării

Mă caut de împovarea cu flori de cireș
a ghețurilor ce cad din rod

Trec ape printre secetă de pietre
Urc munții minții
prin ravene căzând din suflet
Și renasc în giulgiul
toamnei ce nu mai suspină gri

E culoare în plopii care își caută soții
Și stelele,
încă răsar în calea cea mai lungă.

***
Ce departe e ochiul luminii!
Noaptea se scufundă
în eclipsa coagulată pe umbre

Cu tăcerea sensului invers al cuvântului
și în ecoul ce se prăbușește,
scriu virgulă după virgulă

Ce departe e lumina!
Tranșeele lasă iluzii încercănate.
Sapă.
Scurmă neputința de a ajunge din urmă
răsăritul

Aridă neuitarea!
Merge înainte pășind sterp
în urma neajunsului de a fi acolo

Trupul tău
Caută încă nervura atingerii
așternută pe ultimul abandon
al mâinilor răstălmăcite

Cum ar fi
să rostești cuvinte amnezice
remodelând imaginea?

Premoniție

A eclozat o umbră
în miracolul nașterii fără sens

Trupul luminii
îngândurează lacrimile
ultimului amurg de vrere

Stau la un capăt de iluzie
adun scorburi
uit să mai plec

Continue reading „Mariana GRIGORE: Ochiul Luminii (poeme)” →

Natura culorilor tale

să trecem peste
tăcerea care ne judecă

mi-e rece,
toamnă
și iarăși frig veșted

plumbul brațelor
strânge între mirosori gri,
greutatea lividă
ce țipă în pământ

alunec ireversibil în noroiul violet
cu flori albe
desenate pe pereții orașului cu prea multe umbre

ciudat,
nu simt ploaia hulpavă a norilor
ridicată din abisul temporal.

crește printre gânduri,
amurgul răsăritului translucid

și te zăresc
întuneric, lumină și culoare

————————–

Mariana GRIGORE

București

8 aprilie 2020

nonsens

mi s-au izolat trăirile
în creier.
acolo au aer suficient să respire gânduri dezavuate,
să scurme ca râmele
prin carnea puhavă
a ruminației

dacă alunec un pas mai jos de treapta frunții,
întâlnesc în calea privirii oarbe,
scara cu lipsuri pe verticalitatea
liniilor oblice
( parcă se întretăiau când căutam punctul fără antiteză)

hiatul
a luat locul vorbirii,
iar cuvintele se îngrămădesc să tacă
asurzitor de vocal.
nu știu să ascult
sunetul fără muzică al plânsului de copil
și nu cunosc scrierea
unor hieroglife
pe geamul cu pete desuete

dar,
trebuie să mă obișnuiesc.
așa se întâmplă când
se amestecă nonsensul,
cu ceea ce credeam că este
Axiomă

***

Hei, viață!
te provoc la iubirea ce-mi deschide
rând pe rând
nasturii nopților cu luna plină.
bate-mi în sufletul eclipselor,
cu pumnul plin de stele
și aruncă-mi în absurda (ne)naștere ,
gândurile ce și-au plecat capul în pământ

te aștept de când m-am reîntors
în acel mine de care
și fugile s-au împiedicat,
și urmele s-au întins
pe albul lăptos al drumului fără umbre,
și demonii tăi și-au
ascuns iadurile printre raiuri
pierdute în prea multe nume

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis” →

pe piele simți degetele lui
nerăbdătoare,
atingând și ultima nepăsare a timpului
răsfirat pe coapsele albe

îți freamătă pulsul
mulat pe aerul ce nu mai respiră,
te petrece cu gândul
în emulsie de vis
și se strecoară prin venele
ce vegheaza lacome
iar si iar,
curgerea întregită a dorintei

când formele ovale ale umbrelor
se închid în tremurul sacadat
al luminii,
nu o aștepți să se dezbrace de ziua
tipărită în așteptare
dar,
ca o ploaie idescifrabilă de sunete,
chemi zbaterea aripilor de egretă
în extazul deloc protocolar
al pierderii eului lăuntric

murmurul carnal al cuvintelor
amuțește instinctual
în potrivirea aceea ascunsă
după umbra toamnei
ce invadează culorile…
te pierzi,
cambrezi șoaptele în unduiri de suspin,
te cauți,
te aduni
în forma rotundă suspendată de aer
și cu un gest reflex,
adăpostești sub unda de bucurie,
cea mai frumoasă renaștere
care va ninge domol
aripi de fluturi

pe trupul ei,
rămâne întregită foamea lacomă
a urmelor de voi,
rătăcind într-un abandon
al sărutului
ce și-a pierdut și ultima pudoare
a gestului primordial

Poem despre quo vadis

ne-am întâmplat să fim în aceeași cădere…
eu coboram ștacheta unui țel neatins
iar tu,
căutai printre obstacole fără graniță
și te întrebai de ce hotarul
are atâtea opriri în haosul drumurilor întretăiate

poate că ne pipăiam timpul
cu dosul palmelor fără amintiri
sau,
adulmecam mirosul a ceea ce a mai rămas viu,
cu senzația de respirație
a gândului neirosit în cuvinte

probabilitatea aceasta cu atâtea posibilități,
palpa inexactitatea
atât de sigură a certitudinii
că noi ne-am (ne)întâlnit
la ora fixă
a destinului de la gongul exact

și totuși,
ne-am întâmplat să fim într-o
existență în care
visele își țes pe la colțuri,
găurile negre ale zilelor prea albe

Continue reading „Mariana GRIGORE: Murmurul carnal al cuvintelor (poeme)” →

măsurând distanța ce ne desparte
abisul
în două bucăți indecise
între agonie și extaz

să mă înalț din mine într-o buclă de tine,
respirând cer
din bucuria verde
a jocului de-a primăvara

în ierni înghețate la gura sobei
să arunc ramurile întrebărilor
(și-au uscat vreascurile
arzând răspunsuri
în uitarea tăcerii)

Aș vrea să mă joc de-a noi
cu literele aldine irosite de anotimpul căutărilor

să pășesc printre urmele nelalocului
unor cuvinte
așezate în antiteze desuete

culorile tale
din ecuația unor începuturi
de curcubeie cu plus infinit,
să le culeg din punctul vernal
cu plase de eliberat zboruri de fluturi

să mă reîndrăgostești de
forma imaterială a cireșilor în floare
visând că mă scuturi petale
într-un covor cu geometrie descriptivă
a laturilor de foc

în timp ce mă gândesc la tine
mă simt arzând în cenușa umbrelor
fără să înțeleg că de fapt
sunt
renaștere.

————————–

Mariana GRIGORE

București

Februarie 2020

re(facere)

când facerea s-a decis să te nască femeie,
a adunat laolaltă prima zi,
cu ultimă iluzie că eva este adamică întruchipare
a coastei ruptă din șarpele osândit…
și din șasele zarurilor aruncate în neorînduială,
a adunat ceea ce culege din drum
doar pomul nelăudat

în ziua fără urmă,
odihna și-a așezat capul în poala trudei de a sufla dumnezei
pe lutul ce începuse să crape de atâta
așteptare
și s-a decis să muncească
la refacerea timpului în care,
privind cum curg secundele,
ți-ai dorit să fii doar murire

când vei găsi răspunsul la ce-a fost acum miriade de lumini
printre eclipsele de lună fără soare,
pe mine să mă trezești din nopțile cu o mie de povești
și să-mi spui simplu,
cu mâinile alunecând pe dimineți zdrobite pe pântec,
,, ce bine ca-(mi)ești!

***

mă bucur când pășesc printre rândurile silabelor umbroase
și scriu luminii,
cu fericirea soarelui răsare

mă bucur când ating cu podul palmelor
adierea dorului
și o transform în cel mai suav ecou
ce se aude într-o revarsare de popas,
fără rămas bun

mă bucur când privirea atinge cerul
și fruntea mi se lipește de albastrul viselor,
când te mângâi cu strălucirea stelelor
din adâncul netulburat al nopții,
arzând,
mistuind șoaptele
care nu ne mai ascultă cuvintele

amețind pe înălțimile iubirii,
mă bucur să cad
agățându-mă de lacrima ce mă prinde
cu o mie de lumini,
în roșul tău sărut

și…mă bucur

***

(când trăirea se îmbracă în cuvântul bărbat)

bărbate,
a fost necesar să o vezi
cum se pierde printre pașii de dincolo de ea,
ca să înțelegi sunetul tocurilor
pe dalele de piatră ale frigului
claustrofob al ultimei singurătăți

Continue reading „Mariana GRIGORE: Și scriu luminii (poeme)” →

EFEMER

Când conștientizăm murirea
lutului în formă de pământ și apă,
este prea târziu,
sau prea devreme
în iluzia că viața sunt eu, sau tu
sau orice formă primară de trecere printre alte forme

Înainte să ne naștem,
în codul genetic al fricii de întuneric
am scris fără să știm,
prima literă a luminii…
și așa,
am învățat să trecem de la zi
la o altă ivire

Apoi,
împotmoliți în credința că sunem însăși facerea,
am uitat să ne închinăm crucea
la genunchii îndoiți
în ruga mulțumirii
că încă ne suportă valea plângerii

Atunci,
doar atunci
când cerul ne va durea ochii,
vom înțelege efemerul
pasului murdărit de pământ.

INOCENȚA

am crezut că sufletul este cel mai frumos cuib
în care oamenii învață de la păsări,
zborul
am crezut că zborul
este palma ce mângâie aripa
când brațul obosit
coboară în tăcere pe lângă trupul tristeții
am crezut că tristețea
este doar reveria glasului tomnatic
ce tânguie dorul
pe la colțuri de primăvară în așteptare de(re)naștere
am crezut că (re)nașterea
este bucuria de a te trezi
în fiecare clipa de lumină,
culoare
am crezut că din culoare,
nedumeririle mele
vor desena copilărește zmeie…sau curcubeie

am crezut…
ca o inocență fără inocenți,
că sufletul,
este OM

DESPRE DORINȚA…

zâmbetul tău rocambolesc
și-a conturat pe îndelete
forma,
într-o inflexiune flamboaiantă
de tăceri carnale
așezate ca o hlamidă
pe umarul oval al
dorinței

te încumeți să atingi
privirile
avide,
dornice,
împletite în pofte ce strigă foamea
de pradă,
ascunsă în labirintul mâinilor
care strâng în palme
rugul

apoi,
cu jindul unei furii lăuntrice,
arunci în haosul minții
extazul febril,
dincolo de ultima umbră discretă a voinței

Continue reading „Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)” →

după o vreme,
poate aceeași vreme
ce îmi rostuia așchiile sărite din timpul pierdut,
am învățat să suspend clipele
de lampa cu fluturi ce nu mor
în lumina ultimei aripi

după o altă vreme
cu aceeași denumire a absenței fără motiv,
am început să las umbra clipelor
să proiecteze în gol,
scuze plimbate de la un capăt la altul
al fugii de mine

când ajung să ating indiferența
cu degetele nepăsării de întâmplări,
mă trezesc în aceeași vreme,
cu un deja vu sub tâmpla inimii,
luând zilele de la capătul nopților,
fredonînd pe trotuarul fără pași,
refrenul aceleiași
surzenii a trilului privighetorilor

Încă o vreme,
se așează în lumină
și se dezbracă ușor uimită,
de o nouă trăire!

TRECĂTORI ȘI TRECERI

În orașul cu prea mult asfalt
sufletul calcă în bălțile
iluziilor neastupate,
afundându-se printre dale de piatră
aruncate la întâmplare de
visele care și-au schimbat forma
( ce ciudat,
pasul se mulează pe lumina alba
ivită din fundătura tunelului
care se joacă cu umbra umbrelor!)

Nu știu încotro mă poartă sunetul
tocurilor ce rezonează cu plumbul din
încă o toamnă ce-și smulge din radacini
copacii

Aș vrea să văd soarele
de dincolo de atâtea absențe,
să rad în nebunia fugită din zborul
ce planează deasupra unui cuib de cuci
însă,
nicio raza de alb nu își amputează umbrele
dacă,
în orasul cu prea mult asfalt,
sufletul va rămâne o trecere
pentru pietoni mereu grăbiți

ÎNTRE AZI ȘI CE O SĂ MAI FIE !

O întrebare lamentabilă
îndesând cuvintele între linii de răspunsuri
fără marcaje cu dublu sens,
îmi desenează cifrele de la 1 la o viață,
pe un popas care seamănă cu
deșteptarea altui timp

Continue reading „Mariana GRIGORE: Încă un pas (versuri)” →

Je suis malade!

Pământul acesta este prea rotund pentru o dragoste fără laturi
Îndrăgostirea ta de imaginea cu colțuri
mă reduce la un simplu cerc
în care îmi pierd raza într-o eclipsă de lună
Îndrăgostesc cuvântul de tine,
fug din imaginea care mă proiectează chip
și ajung tot acolo unde mi-am intersectat silabele
cu dragostea de un portret
ce-și desenează îndrăgostirea

În seara asta,
poate chiar în mâinele cu aroma de dorință neinventată,
ne vom asezona cupele de frământare,
cu pielea umedă a limbajului desuet
picurat din ultimul pocal al tăcerii
claustrofobe

Sau,
doar persevererând în incipienta fază a
semnului zodiacal al
pierderii de identități desenate pe asfalt,
ne vom reinventa
exemplare codificate
în asfixierea ultimei declarații de in( dependență)

Până atunci,
,,Je suis malade”!

27 septembrie 2019

Cu fiecare zi care merge pe trecerea fără pietoni

mă descopăr un bazar așezat la colț de stradă
clipele etalate pe tarabă
sunt ca o haină cumpărată în grabă la preț redus
și mă întreb de ce eticheta este încă, nouă

cotrobăi printre toate orele lăsate la întâmplare
în bătaia întrebărilor,
aleg din ultimul maldăr de secunde
ornicul vechi al sufletului
încercând să-i repar răspunsurile
ce-l proiectează într-o umbră de părere

ție ți-am pus de-o parte un sfert de ora
lăsat pradă mirărilor că s-a oprit la fix fără noi
Dar, cine știe?
poate că la întretăierea destinelor
își va potrivi cântatul cucului
în recidiva unui pendul
balansat între alb și albastru

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis” →