Timpul evocării
erai ca singurătatea
ucideai clipele
atât de încet
erai atât de rară
încât n-aş fi lăsat niciodată
zorii să mai apară
erai ca liniştea
auzeam doar norii
prin gând
erai atât de neasemuită
încât nu te-aş fi lăsat vreodată
să taci pe pământ
erai mai frumoasă ca o evocare
timpul te oprea
între ţărm şi mare
Fără trup
am încercat în creșterea mea
să te străbat
dar te-am simțit atât de singură
în exilul tău pe pământ
și n-am putut a-ți spune strigând
că eu prin tine sunt ca firul de iarbă
înaltă
și tu nu știi ce sunt eu
și că de fapt eu te înfior
când visezi fără trup
am vrut în trecerea mea prin geamătul tău
de dragoste
să te înconjur cu brațele tale
fiindcă eu eram tu
ghemuit în sângele tău
și atunci când erai plecată cu duhul tău
să afli taina secată a pietrei
ardeam și eu pe rug
și iubirea ta plăpândă
parcă ar fi o rugăciune plânsă
o teamă de sfârșit de zare
și spune-mi tu din vârful
schimniciei tale
cum să-ți fie teamă de străfundul cerului tău
când sufletul meu e infinit
mai adânc?
Țipăt în tăcerea iernii
ştiam că sunt vinovat
de singurătatea ta pe pământ
mi-era dor de tine
ca de un ţipăt în tăcerea iernii
un lac îngheţat era împărţit în două
o jumătate arzând,
o jumătate de fier,
orgoliile noastre
nu mai încăpeau în acelaşi
haos clocotind
iar dragostea noastră
aluneca vertiginos pe gheaţa
unui lac
care fierbea
în adâncuri.
Ochii în ceață
cu cât mă despart de tine mai adânc
cu atât te sorb mai mult în pupile
închide-mi tu ochii să nu mai văd
ciorchinii ce mor vineții pe coline
și sângele meu rece
sub pielea ta îl simți?
unde te duci străină
fără o umbră de mână?
îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde
într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor
sunt vânturi nebune ce vin după tine
și-un murmur de frunze se-aude în gol
unde te duci desperecheată
ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric
să te pot vedea
mânecile ți-s prea lungi
ți le târăști prin ceață
eu nu mai înțeleg nimic
tu înțelegi ceva?
Noiembrie
așa ești tu femeie în luna lui noiembrie
ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s reci
și te întreci cu norii și te îmbraci în umbre
și te prefaci în frunze de sălcii pe poteci
așa ești tu mâhnită în luna lui noiembrie
când vântul ne destramă în cea din urmă zi
ai aripile-ntoarse și zbori doar către tine
și mie-mi lași abisul de-a nu te mai iubi
așa ești tu femeie în prag de despărțire
ai ochii arși de brumă și buze de strigoi
când îți întorci obrazul eu te sărut pe frunze
și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s goi
Frig de nedreptate
eu sunt acel căruia îi e foarte foame de-adevăr
eu sunt acel ce fură când i-e frig de nedreptate
eu sunt umilul obligat la traiul auster
când omul e neliber de prea multă libertate
voi mi-ați dat lecții de democrație importată
de niște imbecili cu aere de-aristocrați
și pleacă conștiințele din nou la facultate
să-nvețe echitatea celor care nu-s bogați
și dacă nu mai știm cum se învârte iar pământul
și ne împarte crunt între avuți și-ntre săraci
când va fi să-și refacă omenirea testamentul
noi umilimea, vom trăi în trupuri de copaci
Hohote de tăcere
simt nevoia atroce să mă ascunzi
în palmele tale
cu dinții strânși
iar când îți suflu de frig
tu să-ți ridici genunchii la buze
să nu-mi pierzi toată răsuflarea
într-un sărut
și să nu-mi mai dai niciodată drumul
la gânduri
printre degete
simt nevoia acerbă
să mă sufoci strigându-mă
cu pumnii la gură
și eu să tac
în hohote
stropi de vară
în loc să-mi spui adio, ia-ți la revedere
în ochii tăi mai văd un strop de vară
chiar dacă toamna drepturile-și cere
în trupul tău încă tresare o vioară
și dacă părul tău de grâu mai scânteiază
și plopii în amurg se înfășoară
o frunză vrea să-ți cânte de pe buze
și-un anotimp mai pleacă-n pași de vals spre gară
Rai
raiul era peste tot
de sus până jos
oriunde m-aş fi uitat
erai doar
tu
fără mine pe buze
purtai o brățară de nisip
pe o gleznă
pe cealaltă un sărut
rătăcit
la gât purtai legământul nostru
încuiat într-o pasăre
uneori voiai să te contopești cu frunzele
alteori cu lupii
eu îți urmăream dansul
prin ceața neînțeleasă
Continue reading „Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)” →
