Când în zorii dimineții
privesc cerul de azur,
raze aurii de soare
încălzesc tot-împrejur
cade-n sulițe lumina
și-n frunzișuri se ascund,
iar din ramuri păsărele
se întrec într-una-n cant.

Trece vântu-n grabă mare
printre gingașele flori,
iar din iarba înrourată
fluturi albi se întrec în zbor
suave zambile varsă
din petale dulci miresme,
cucul cânta-n codrul verde
ca venit și-a lui vreme!

Văd pe cerul ce-i senin
cum norii cu brațe întinse,
se grăbesc și se destramă
dinspre zările deschise
toporași și viorele
se răsfață-n câmp sub soare,
ciocârlii cântă în zbor
și se pierd în larg de zare.

De pe ramuri înflorite
se desprind ușor petale,
ce le-așează vântul iar
într-un dalb covor agale
primăvara o simt în suflet
ca pe-un gust dulce,bizar,
cu privirea-mi visătoare
plec cu dorul meu hoinar.

Haina de un verde crud
ce-a înveșmântat pădurea,
îmi trezește amintiri
ce îmi răscolesc gândirea
văd cum primăvara pune
buchete de flori pe ramuri,
grațioasă ea-mi zâmbește
din noianul meu de visuri!

Doar cu gândul călătoare
simt cum pașii rari pornesc,
pe cărare între flori
mă opresc și încet șoptesc:
-voi sunteți mereu gingașe
și privirea mi-o încântați,
din a voastră frumusețe
parfumul cu drag mi-l dați!

Flori suave în primăvară
înfloriți și rod prindeți,
puterea cine v-o dă
când petalele pierdeți?
poate vântul să-mi răspundă
când în blânde adieri
primăvara mi-o vestește
privind cârduri de cocori?

Luciri de speranță

În amurg spre înserare plânge în tăcere o vioară,
arcușul lunecă pe strune iar cântecul te înfioară
parcă toate durerile s-au adunat în cântul lin,
ce din adâncul unui suflet neîmpăcat ușor vin.

Chiar și vântul suspină printre ramurile înverzite,
tremură în adieri frunzele ce din somn sunt trezite
pe boltă pe rând stelele strălucitoare se aprind,
luna argintie dintr-un nor printre ele se ivește-n curând.

Pe luciul lacului se oglindesc în tăcere raze argintii,
plutesc în liniște lebede printre flori de nuferi sângerii
se înalta în zbor lin din lăstărișuri doi cormorani,
iar cantul viorii răsună peste codrul albit de ani.

Continue reading „Maria HOTEA: Flori suave în primăvară (versuri)” →

Prin lacrimi și zâmbet,
se împletește iubirea,
cu seninul cerului
ea îți luminează privirea
și-n foșnet de frunze
se-aude a ei chemare,
iar prin murmur de buze
suspinu-i este alinare.

Când nori albicioși
se risipesc în depărtare,
chinuită de dor
mă pierd în lungă așteptare
chiar și vântul hoinar
printre ramuri e adormit,
iar sufletul fără iubire
îmi este neîmplinit.

În ore de tăcere se nasc
cu gândul vise rebele,
ce taina unei iubiri
se destramă ușor în ele
mă trezesc cu ochii înlăcrimați
sub pleoapele tremurânde,
ascund în sufletul întristat
dureri ce-mi sunt absurde.

Și cine să mă înțeleagă
când lin se lasă inserarea,
iar sufletul meu liniște n-are
simt cum îl cuprinde disperarea
tristețea îmi fură somnul
și doar cu gândul hoinăresc
iar cu strălucirea stelelor
sfioase iarăși mă învelesc!

În zbor spre înalt cu gândul
doar în vis retrăiesc,
iubirea ce-n taina nopții albastre
cu drag o găsesc
îmi mângâie față iar
cu blândețe doar luna,
dintre nori când răsare
cu aura-i divină!

Viața

Viața o simt că-mi este
cea mai grea povară…
iar că-n lume toate
se întâmplă cu un rost
și se mai spune că
greșelile n-or să dispară
dacă-ți dorești ceva,
toate-n viață au un cost!

Acel ceva, mai are șanse
să devină realitate?
dacă unele lucruri
se întâmplă fără voia ta
care e acela ce îmi spune
ca nu am dreptate
când am simțit că viața
cu mine e nedreaptă!

Viața este frumoasă,
cu clipe bune dar și rele
mi-am impus un optimism,
am vrut și încă vreau,
să trec cu bine peste tot
chiar și în clipe grele
dar nu-mi iese de fiecare dată
și pe gânduri stau.

Continue reading „Maria HOTEA: În ore de tăcere (poeme)” →

Iubirea nu-i temătoare

Fuge clipa, timpul zboară
doar nisipul le măsoară,
Cuvântul se pierde-n zare
sufletul stingher mă doare
Ochii goi n-au strălucirea
ce le-o dăruia iubirea,
Sunt cuprinși iarăși de patimi
ce-i scaldă în calde lacrimi.

Numai gându-i călător
precum păsările-n zbor,
Lasă-n urmă doruri grele
amintiri se nasc din ele
Trecători sunt doar fiorii
pierdu-ți în praful uitării,
Unde nimeni nu pătrunde
și prin vise îi ascunde.

Numai cioburi de iubire
mai renasc dintr-o trăire,
Răscolesc adânc în suflet
înecat de atâta plânset
Nici suspinele în tăcere
nu-i aduc o mângâiere,
Chinuri grele îl lovesc
liniștea iar îi răpesc.

Năucit de dor mi-e gândul
ce se întrece iar cu vântul,
Printre umbre se strecoară
în amurg,în prag de seară
Risipește-n grabă vise
ce-n tăcere sunt cuprinse
Limpezind ochii-n lumini
de lacrimi fiind iarăși plini.

Adormit e-n vis și dorul
ce-l trezește lin fiorul,
Minunată apare-o clipă
când iubirea se înfiripă
Strânge în brațe sentimente
ce în suflet lasă amprente,
Deschide larg o fereastră
cu lumina ei albastră.

Aprinde-n inimă scânteia
fermecată îi e văpaia
Mă poartă prin labirint
păstrând tainic legământ
Liberă-s de amăgiri
cu speranța în priviri
Iubirea nu-i temătoare
Vocea îi e dulce chemare!

Marea mea iubire

Marea mea iubire rămâne numai marea
Doar ea poate cuprinde-n brațe zarea,
Mă simt ca marea uneori în zori dimineții
Când o privesc simt doar frumusețea vieții.

Trăiesc în liniște clipa ce-mi este minunată
Și-n trăire intensă sufletul meu mi-l înalță,
Dar viața,deseori îmi pune-n clipă și furtună
Eu îmi doresc să-o schimb cu-o alta bună!

Mă îndepărtez de toți și mă închid în mine
Și în singurătate sunt liniștită și îmi e bine,
Rămân doar cu gândul călătoare-n depărtări
Cu doruri aprige ce se pierd în magice visări.

Le port în suflet precum marea are țărmul ei
Cu valurile înspumate ce se sparg la chei,
Doar marea îmi arată infinitul ce-i divin
Când îl privesc, albastru-i în clipele ce vin!

Cum ceru-i albastru la fel este și marea
Doar în tăcere stând îi ascult chemarea,
Iubesc cântecul mării și-n magic răsărit
Văd soarele auriu cum se înalță la zenit.

În raze aurii privirii mi se arată infinitul
Ascult cântecul mării când lin adie vântul,
Vreau să-l ascult pe soare sau furtună
Marea mă cheamă și-n răsărit de lună.

Continue reading „Maria HOTEA: Aprinde-n inimă scânteia (poezii)” →

Gustul unei iubiri trecute

Amar și dureros rămâne,
gustul unei iubiri trecute,
Iar cine a iubit curat,
nicicând nu poate să o uite
În minte mi-a rămas mereu
și mi-a pătruns adânc,
Gândul o răscolește iarăși,
atunci când umblă de năuc.

Nu poate fi nicicând uitată,
căci dulce-i gustul ei,
Ca-n clipa-aceea în care,
înfloreau în parc bătrâni tei
Mă cheamă parcă și acum,
din depărtări prin vise
Și-n freamătul de vânt ușor,
suspine-mi sunt ascunse.

Aievea vin spre tine,zâmbind,
cu brațele-mi întinse
Și-n calda-ți îmbrățișare,
de dor îmi sunt cuprinse
Îmi ești mereu visare,
cu împreunări de patimi,
Mirosul tău îl simt iar ochii,
mi se îneacă-n lacrimi.

Pe ruguri aprinse ardea,mocnit,
cândva iubirea pură
Și-n timpul ce-a trecut
credeam că nimeni nu ne-o fură
Frumoase violete îmi dăruiai
și-n nopți târzii jurai,
Că-n viața ta nicicând,
iubirea-ți, altei femei n-o dai.

Un iz de iarbă crudă,
acum îmi răscolește simțul,
Când pașii mi se pierd,
călcând ușor pământul
De gând mă las purtată
și-ascult vântul hoinar
Și-n pragul înserării,
la visele deșarte mă întorc iar.

Și cât de mult eu te-am iubit,
doar inima mea știe,
Mi-e dor de-a ta iubire,
ce-am vrut iubire să ne fie
Ne făuream doar vise,
crezând că avem același drum,
Iubirea noastră însă, în timp,
s-a transformat în scrum!

În zori de zi

În zori de zi te simt că ești cu mine,
Îmbrățișați ,ne sărutăm și ne e bine
Lumina de afară ce intră pe fereastră,
Ușor ea se destramă în odăița noastră.

Ne întâlnim privirea și-n liniște zâmbim,
Căci clipa minunată în suflete-o simțim
Pentru că în inimi calde iubirea e mereu,
Sălaș ea își găsește, o simți și tu și eu!

Continue reading „Maria HOTEA: Gustul unei iubiri trecute (versuri)” →

În nopțile cețoase

În nopțile cețoase când toamna este deja târzie,
Cu dor aprig în piept simt inima ce-mi e pustie
Ascunse în amintiri au rămas doar clipele trăite,
Iar gândul mereu călător nu poate însă să le uite.

Înaripat e dorul ce prin gând acum îmi răscolește,
Ușor, în visul meu, de un chip drag îmi reamintește
Peste clipele sublime ce-au rămas ascunse-n mister,
Iar s-a așternut iubirea ce-mi dă puterea să mai sper.

Curg lacrimi de iubire ce din ochii-mi triști izvorăsc,
Îmi sunt balsam în sufletul gol și dorul mi-l potolesc
În urmă lor răsar în privire sclipiri precum raze de lună,
Ce-mi alungă mâhnirea și pe buze zâmbete-mi adună.

Iar în taina nopții ce-n mantia înstelată mă înfășoară,
Sunt sclava iubirii și îi ascult chemarea ce mă înfioară
Din vraja ei deschid fereastră inimii-încet,simțind ispite,
Îmi sunt mângâiere în suflet ce tristețea vrea s-o uite.

Și-n mantia cu raze argintii de lună somnul mă fură,
Cuprinsă de vis pășesc pe-un drum sub a luminii aură
Dispar,iute ca gândul lacrimile născute din aprigul dor,
Mă ating cu iubire divină îngerii înaripați în zborul lor.

Un dor din suflet

Afară toamna e târzie iar ramurile-s desfrunzite,
Doar inima chemarea unui dor vrea să-l asculte
Să ii alunge-n zare tristețea ce-o apasă uneori,
Pe aripile-i deschise să i-o ducă în depărtări.

Din norii cenușii o ploaie încet prinde să cadă,
Privirea printre stropii mari începe să se piardă
Cu gândul mă afund fără de voie în visare,.
Iar nostalgia o simt în suflet cum mă doare.

Te alung în vis ca apoi să te chem iar la mine,.
Te strig și uneori mă opresc să nu te mai strig
Din drum.nu te opresc chiar dacă nu-mi e bine
Ca-n liniștea unei clipe de toamnă dorul sa-l înving.

Simt aievea bătăile inimii ce a uitat să mă iubească,
Chiar dacă amintiri sublime cu noi îmi revin în gând
Neliniștea în drumul tău aș vrea pașii să-ți însoțească
Si-un dor din suflet să nu te părăsească nicicând.

——————————-

Maria HOTEA

9 noiembrie 2019

Privește cerul ce-ți umple ochi cu imensul senin,
E singurul loc unde te poți pierde-n liniște, visând
Când simți raze aurii de soare care din răsărit vin,
A lor frumusețe și căldură în suflet încet te pătrund.

Privește cerul albastru ce doar cu ochii îl poți atinge,
Visând că ești acolo cu aripi de dor ce-l vor cuprinde
Adevărata iubire din inimă niciodată nu se va stinge,
Sinceritatea cu bucurie în suflet flacăra ți-o va aprinde.

Privește cerul senin iar din simplitatea sentimentelor,
Alege pe cele ce îți aduc în clipele sublime fericirea
Dar nu uită cu ochii minții să privești în adâncul lor,
Deoarece doar așa vei reuși să înțelegi ce-i iubirea.

Privește cerul divin al unui răsărit și sublimul apusului
Și-n paleta de culori gingășia florilor ai să o întâlnești
În aerul proaspăt al pădurii ascultă murmurul izvorului,
Iar cu sufletul curat și iubitor fericit naturii să-i zâmbești.

Privește cerul și-n zare cu drag admiră măreția munților,
Pe crestele înzăpezite doar raze aurii de soare strălucesc
Natura nu greșește niciodată doar schimbă paleta culorilor,
Creează frumosul și face tot ce știe într-un mod firesc.

Privește cerul și înțelege că soarele răsare pentru fiecare,
În măreția lui oferă un divin spectacol cu raze de lumină
Avem bucățica noastră de cer senin pe pământ sub care,
Soarele ne mângâie și ne încălzește sufletul cu-o rază fină.

Privește cerul albastru ce-ți umple ochi cu imensul senin,
Când sufletul obosit de alergătură din viață adesea suspină
Am uitat oare să ne bucurăm de simplitatea clipelor ce vin?
Să ne descoperim pe noi cei care căutăm în toate o vină!

——————————-

Maria HOTEA

4 iunie 2019

Imagine sursă Internet