Când în zorii dimineții
privesc cerul de azur,
raze aurii de soare
încălzesc tot-împrejur
cade-n sulițe lumina
și-n frunzișuri se ascund,
iar din ramuri păsărele
se întrec într-una-n cant.
Trece vântu-n grabă mare
printre gingașele flori,
iar din iarba înrourată
fluturi albi se întrec în zbor
suave zambile varsă
din petale dulci miresme,
cucul cânta-n codrul verde
ca venit și-a lui vreme!
Văd pe cerul ce-i senin
cum norii cu brațe întinse,
se grăbesc și se destramă
dinspre zările deschise
toporași și viorele
se răsfață-n câmp sub soare,
ciocârlii cântă în zbor
și se pierd în larg de zare.
De pe ramuri înflorite
se desprind ușor petale,
ce le-așează vântul iar
într-un dalb covor agale
primăvara o simt în suflet
ca pe-un gust dulce,bizar,
cu privirea-mi visătoare
plec cu dorul meu hoinar.
Haina de un verde crud
ce-a înveșmântat pădurea,
îmi trezește amintiri
ce îmi răscolesc gândirea
văd cum primăvara pune
buchete de flori pe ramuri,
grațioasă ea-mi zâmbește
din noianul meu de visuri!
Doar cu gândul călătoare
simt cum pașii rari pornesc,
pe cărare între flori
mă opresc și încet șoptesc:
-voi sunteți mereu gingașe
și privirea mi-o încântați,
din a voastră frumusețe
parfumul cu drag mi-l dați!
Flori suave în primăvară
înfloriți și rod prindeți,
puterea cine v-o dă
când petalele pierdeți?
poate vântul să-mi răspundă
când în blânde adieri
primăvara mi-o vestește
privind cârduri de cocori?
Luciri de speranță
În amurg spre înserare plânge în tăcere o vioară,
arcușul lunecă pe strune iar cântecul te înfioară
parcă toate durerile s-au adunat în cântul lin,
ce din adâncul unui suflet neîmpăcat ușor vin.
Chiar și vântul suspină printre ramurile înverzite,
tremură în adieri frunzele ce din somn sunt trezite
pe boltă pe rând stelele strălucitoare se aprind,
luna argintie dintr-un nor printre ele se ivește-n curând.
Pe luciul lacului se oglindesc în tăcere raze argintii,
plutesc în liniște lebede printre flori de nuferi sângerii
se înalta în zbor lin din lăstărișuri doi cormorani,
iar cantul viorii răsună peste codrul albit de ani.
În tăcerea nopții albastre se perindă îngemănate umbre,
stelele strălucesc și-n întuneric raze argintii prind să înșire
doar miresme de flori parfumul dulceag în aer își revarsă
și-n plânsul viorii doi ochii lacrimi din dor în liniște varsă.
Suspină ușor un suflet însingurat și cantul viorii încetează,
pe față plânsă ușor se strecoară din luna argintie o rază
luciri de speranță se ivesc în ochii umezi de lacrimi,
din ele izvorăsc în sufletul trist din nou dorințe și patimi!
În taina nopții înstelate
Cu valuri înspumate plânge uneori și marea,
iar din adâncu-i de opal aievea se aud suspine
doar pescărușii-n zbor cuprind în țipat zarea,
ceru-l îmbracă raze de argint când inserarea vine.
Se pierd ușor în adieri de vânt suspine din iubire,
aprinse doruri se oglindesc în ochii plini de patimi
aripi în gând prind visele sublime din lunga așteptare,
sub pleoape tremurânde izvorăsc în liniște iar lacrimi.
Chemări șoptite în liniște se aud în taina nopții înstelate,
fără răspuns se pierd pe rând în largul marii de smarald
sub razele de lună o inimă în piept năvalnică se zbate
și retrăiește în tăcerea nopții fiorul iubirii mereu cald.
Se aude în surdină cântul unui clavecin din depărtare
și stelele se ascund cu luna argintie printre nori groși
cu gândul călător un suflet trist se pierde în visare,
doar pe nisipul plajei rămân iar urmele pașilor sfioși.
Cu-aprinse patimi inima stingheră în noapte iar se zbate,
neastâmpărat e dorul ce se întrece-n zbor cu gândul
imagini încă din clipele trecute revin ușor în minte,
pătrunse sunt de ochii minții când lin adie vântul!
Din clipele trecute
Când frunzele-n codru foșnesc
oprește-te drumețule și ascultă,
în foșnet e-un cânt strămoșesc
ce doar naiul și buciumu-l cânta
În foșnetul frunzelor murmură izvoare
cu apa lor limpede setea ți-o potolesc,
în cântul codrului e amar și supărare
căci topoarele nemiloase îl nimicesc!
Cu jale în ciripit păsările-l plâng
din umbrare cuiburile își părăsesc
în stoluri mari pe rând se strâng
și-n zbor spre alte ținuturi pornesc.
,
Ascultă-n tăcere vântul ce rar adie
când codrul își plânge jalnicul cânt,
în calea ta soarele-n asfințit parcă știe
câtă durere lasă în urmă-i pe pământ.
Când luna și stelele pe cer apar,
privește-le cu inima pusă pe jar,
se schimbă-n tristețe visele fără culoare,
în noaptea tăcută când sufletul moare.
Cu stele argintii o fereastră-i deschisă
spre-o lume ce de nimeni nu-i atinsă,
stau adunate-n ea credință și iubirea
sufletele curate își caută în ea trăirea.
Omul n-o înțelege și-n el credință adună
Pilde din Cuvântul Divin și din A Sa Lumină,
În țărâna pământul trupul se întoarce
Sufletul neliniștit în eter caută pace!
În nopțile târzii când în tăcere adie lin vântul
mai curge o lacrimă și se naște suspinul,
atins de ispite gândul hoinar,adună în vise
din clipele trecute iarăși durerile nestinse!
——————————-
Maria HOTEA
Martie 2020