România Mare pe jerfta de sânge a înaintașilor noștri și-a pus temelia – a bunicilor, străbunicilor, rudelor,  cunoscuților și necunoscuților, toți fii ai aceluiași pământ, pe care stau din timpuri imemoriale, cuminți, Carpații, jelesc doinele țăranilor de altădată, susură, la ceas de seară și de zi, bătrânul Danubiu ori șoptește, în taină, versul poetului latin, cândva, exilat pe țărmul ei, marea. La data de 27 august a anului 1916, atunci când țara  noastră a fost nevoită să părăsească zona de neutralitate, alegând să lupte împotriva imperiilor centrale, demoralizarea soldaților armatei naționale ajunsese la cote maxime. Atunci, Regina Maria (supranumită ”Regina Soldat”), singura personalitate a momentului care a crezut până la capăt  în victoria militarilor români, le-a transmis acestora un mesaj de încurajare, unde, printre altele, spunea așa: ”Nˊavea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor  întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ei ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea.”

Printre nenumărații combatanți care și-au dat viața, pe frontul de luptă din 1916, pentru înfăptuirea României Mari, s-a numărat și străbunicul meu dinspre mamă – GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU. Nu cred că există o mândrie mai mare pentru un urmaș decât aceea de a putea vorbi despre familia sa din perspectiva noțiunii de erou național. Unul viu, unul dintre acei mulți și simpli, pentru care viața trebuia trăită cu demnitate, iar moartea privită nicicum altcumva. Dacă pe câmpul de bătălie, străbunicul meu devenea un martir al neamului, acasă, soția lui, CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU, trecea, ca-ntr-o oglindă a destinului, printr-un martiraj personal aproape asemănător. Rămasă văduvă de război, tânăra cu doi copii de crescut – un băiețel și o fetiță, pe care i-a fost dat să o piardă exact în anul dispariției soțului ei, 1916 – a participat la săpat de tranșee pentru frontul românesc, fapt ce avea să-i lase urme de invaliditate fizică pentru tot restul vieții sale. Bineînțeles că durerea avea să fie dublată și de umilință, deoarece statul român nu i-a oferit niciodată CONSTANȚEI CREȚU-GEORGESCU pensia specială destinată văduvelor de eroi căzuți la datorie, singura ei scăpare de subzistență nefiind altceva decât micul petec de pământ, pe care-l deținea  în apropierea Râmnicului-Sărat, la Topliceni.

Erou avea să fie, mai târziu, în cel de-Al Doilea Război Mondial, cumva ca o tradiție a devotamentului absolut față de țară, și fiul familiei GHEORGHE și CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU, botezat de o familie de greci cu același nume cu cel al tatălui său, GHEORGHE (foto). E vorba, evident, despre bunicul meu, decorat de către Regele Mihai I cu Ordinul ”Coroana României”, pentru fapte deosebite de arme împotriva germano-maghiarilor, pe frontul din Vest.

A-ți da viața pentru patrie nu e un slogan sec, de aparență festivistă, nu e un mit, ci o realitate, o trăire profundă, un act asumat în nume personal. Și asta fiindcă există oameni pe pământul acesta care au fost crescuți cu sentimentul de apartenență indisolubilă la un loc anume, la un pământ natal bine delimitat în topografia propriei lor conștiințe. Pentru ei, a participa la o confruntare armată, care, practic, nu era a lor, ci constituia o decizie politică a marilor puteri ale vremii, devenea, dintr-o dată, o problemă individuală, un deziderat major, în numele căruia și-au părăsit familie, casă, tot. Devenea o problemă de destin.

Pelicula de film a fiecărei familii în parte de la începutul secolului XX avea să fie smulsă cu brutalitate de Primul Război Mondial. GHEORGHE și CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU nu au fost ocoliți nici ei. Povestea lor de dragoste avea să se topească extrem de fulgerător printre schijele unei conflagrații, care le-a semănat în inimi moarte în loc de viață. Versurile lui DAVID GROSSMAN din ”CĂDEREA DIN TIMP” mi se par o posibilă ultimă și cea mai frumoasă scrisoare trimisă de Dincolo de către cel care nu mai există iubitei aflate în așteptare, încă, versuri ce le închin străbunicilor mei, CONSTANȚA și GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU, văduvă de război și, respectiv, erou de Primă Conflagrație Mondială: ”Eu s-ar zice că pot/ înțelege doar lucruri/ care se află înăuntrul timpului. Oameni,/ de pildă, sau gânduri, sau păreri de rău,/ sau bucurii, sau cai, sau câini,/ cuvinte, dragoste. Lucruri/ care îmbătrânesc, care se-nnoiesc,/ care se schimbă. Chiar și dorul meu de tine/ e-ntemnițat înăuntrul timpului. Doliul/ se-nvechește, îmbătrânește/ cu anii, și sunt zile în care el e nou-nouț,/ proaspăt./ Așa și mânia de tot ce ți-a fost răpit. Dar tu/ de-acuma  nu./ Tu însuți de-acuma nu. Tu ești/ în afara timpului. Cum să-ți explic?/ Că doar și explicația/  e îndesată înăuntrul timpului. Un om dintr-o țară / îndepărtată mi-a povestit cândva / că, pe limba lui,/ despre cineva care a murit în război se spune/ ”A căzut”./ Așa și tu: ai căzut/ în afara timpului, timpul/ în care sălășluiesc eu/ trece/ prin fața ta: cineva/ stă singur/ pe peron,/ într-o noapte/ a cărei negreală s-a scurs/ toată/ dinăuntrul ei./ Eu te văd,/ dar nu te-ating./ Nu te simt/ cu antenele timpului/ meu.”

Străbunicul meu, GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU, nu a mai apucat să trăiască, din nefericire, ca mulți alții, de altfel, cu toate puterile sale interioare, momentul istoric de la 1 Decembrie 1918. Pe moartea acestor suflete tari, însă, avea să crească o țară – România Mare.  Practic, toată această sumă de linii destinice frânte de război au format un cerc, cercul complet al Patriei, din care s-au încumetat să mai muște, douăzeci de ani mai târziu, aceleași mari puteri hămesite ale timpului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Dincolo de viață și de moarte, Patria…” →