Magdalena ALBU: Țara Lui Lal Plânge…

 

„…Încă ne mai aşteaptă acolo satul de leagăn 

seara mai ales ne aşteaptă: lumini mărunte 

voci domoale, somnul ca o pasăre lină:

 legănătoare lumină.

Satul uitat, cu oameni săraci, dar frumoşi 

cu glas de clopot vestind naşterea 

începutul de nuntă şi ultimul drum: 

amintire şi fum…”

                                          Radu Cârneci

 

Nicio personalitate istorică sau culturală a lumii nu a reuşit, cel puţin în ultimul veac măsurabil al timpului pământean, să facă ceea ce, prin trecerea la cele sfinte, Regele Mihai I însuşi a reuşit, anume, să aducă, în ţara Lui, sub cupola luminoasei Ortodoxii cristice, Orientul şi Occidentul laolaltă, într-o respiraţie singulară şi benefică a spiritualităţii umane. Fără vreo fină urmă de tăgadă, putem afirma faptul că acest rarisim „dimpreună” al globalităţii contemporane se înscrie deja în larga panolplie de semne magice, pe care divinitatea le trimite, ca întotdeauna, de altfel, şi cu generozitate, întregii suflări a Ţării mioritice a lui Lal (parafrazându-l pe de curând plecat şi el la Domnul Poet român al Iubirii – Radu Cârneci), acolo unde acum, în preajma multimilenarei Naşteri betleemice a Mântuitorului Iisus, se ţese, iată, o ieşire totală din timpul postmodernităţii amprentate de facil şi o pătrundere definitivă în vremea de Dincolo de vreme a dumnezeirii, nespecifică universului teluric restrâns.

Lovit în nenumărate rânduri de istoria implacabilă şi de propriu-i destin, Regele Mihai I a rămas acum singur, pentru eternitate, doar cu Cristos-ul în care a crezut cu tărie până la capăt… Născut în primul pătrar al secolului XX, la mijloc de toamnă, pe 25 octombrie 1921 – ajunul prăznuirii unuia dintre sfinţii militari fundamentali ai creştinătăţii, Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir -, Regelui i-a fost dat să închidă intervalul celor 96 de ani ai vieţii sale în preziua altei mari sărbători bisericeşti închinate, de astă dată, devotatului slujitor al Ortodoxiei – Sfântul Ierarh Nicolae, antiarianul Arhiepiscop, la vremea sa, de Mira Lichiei.

Istoria României şi cea mondială îi sunt datoare Regelui Mihai I, căci rolul monarhului şi, implicit, al ţării sale în rescrierea destinului mare al Europei au constituit unele dintre cele mai importante borne fixe de raportare în vremurile abominabile ale mijlocului de stins veac XX. O altă dimensiune remarcabilă a suveranului român a fost aceea că a ştiut şă-şi impună, prin propria personalitate, nu numai prin legăturile de rudenie existente, respectul deplin în faţa tuturor caselor regale ale continentului european, ataşând forţei blazonului personal şi o multitudine de valori funciare ale spaţiului cultural românesc, valori care au reaşezat, prin intensitatea luminoasă a nobleţii lor interioare, seva de raţiune şi de trăire a spiritului universal uman.

Regele Mihai I s-a întors, iată, în sfârşit, Acasă, în alt prim pătrar, de secol XXI, după zeci şi zeci de ani de exil impus. Ţara lui Lal, cu glasul ei mioritic tăcut, plânge… Însă, tot ea a ştiut, finalmente, să-şi cinstească ultimul monarh, aşa cum se cuvine, pe drum Lui cel din urmă către obârşie. Istoria şi destinul rece nu i-au mai stat, de astă dată, cu niciun chip, împotrivă. Nici marile puteri actuale ale lumii, SUA şi Rusia, ultima coborându-şi, în semn de respect pentru momentul decisiv ”23 august 1944”, steagul propriei ambasade din Bucureşti în bernă. Mâna Reginei Spaniei – Sofia -, fluturând, uşor, prin aer, a despărţire, şi sentimentele de dragoste ale poporului român au parafat definitiv, pe 16 decembrie 2017, una dintre cele mai importante zile pentru istoria naţională şi cea a spaţialităţii europene din postmodernitate, căci, fără contribuţia decisivă a Regelui Mihai I la desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, trasarea multor destine colective şi personale ar fi fost azi cu totul şi cu totul alta. Şi, tot de astăzi, istoria reală pare că a ieşit, cu adevărat, din întuneric la lumină…

––––––––-

Magdalena ALBU

Bucureşti

16 decembrie 2017 

Lasă un răspuns