Și-aș tot alerga prin pădurile tandre,
De tot consumându-mi supărarea,
Să am doar o clipă din viața purtată,
Și- aș culege roze, plângându-le floarea.

Când lacrimi făcându-și aripi la cer,
Și nu se întorc să mă vadă -n final,
închid o carte, dar voi să mai sper,
La timpul acesta profund și banal…

Când lacrimile îmi apasă suflarea,
Peste astrele albe închid ochii, voit,
Și-n roua din ele aștept strămutarea-
Pe un alt pământ, nelocuibil și sfânt…

Sfinte clipele consternării infinite,
Prin timpul ce râde apatic, fugar;
Când lacrimile îmi apasă suflarea,
Pe voia mea, m-oi înveli cu acest amar.

Și-n carte, la pagin-a șaptea deschis,
Va sta cine-mi contemplă aici lumina,
De undeva, să aud un zâmbet de vis,
Ca să-mi amân pentr-o zi profunzimea…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

7 octombrie, 2018

ce aduce lumină,

iar frunzele imprimă

culoare;

E toamnă

și va fi să rămână

altă lume,

de dincolo

de această

splendoare…

Mă întreb

și-mi răspund,

ca și când,

din oră în oră,

ar fi veșnicia

corp din alt lut,

și îmi aștern

scară spre cer,

dar iarăși e toamnă

și clipele pier…

demolând

umbra

ca pe al vieții reper…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

6 octombrie, 2018

Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă şi de vorbe calde, venite încă la priveghi.

Priveghiul frunzelor se naşte în Templul toamnei ruginii,
Şi ochii negri, şi albaştri, îşi plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morţii uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.

Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se ţin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puţin,
Ca firele de viaţă scurtă, în lunga lor desfăşurare,
Înmuguresc a lor cohortă, luând a pomilor culoare.

În ploaie regăsesc o frunză, căzută e în apa vie,
Învăluindu-mă pe mine, în viaţa ei de sihăstrie,
Rămân în apa curgătoare, în cercul frunzelor mirate
De-atâta cer, ce se prelinge, într-un oftat de libertate.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

22 septembrie, 2018

gândea, că luna-i va ieși în cale,
dintre atâtea flori volubile ce sînt,
și, în mireasma lor răcoritoare,
din mituri, să-și ia fir de ce-a iubit.

dar din celălalt capăt al durerii,
se dezvelea din gânduri o copilă-
își îmbarcase trupul și prin stele
se revărsau un trandafir și o zambilă.

atâtea nenoroace presimți păstorul,
în calea robului și-a lui să vadă,
de la meniri -la fragede fioruri,
trecea pădurea, însemnat pe hartă.

apoi din răsărit de miază -noapte,
păzind copiii cei născuți acum,
cu -ntreaga sa făptură ca o carte,
se depărta de-al său sporadic drum.

urcând pieziș spre bolți imaculate,
plonjând cu fiece registru în urechi,
pe maluri infinite păstorii laolaltă
se minunau de-un obicei străvechi;

păstorul singur se văzu plecând,
din pledoaria mărilor nemuritoare,
cu fluturii, prin norii albi, epatizând,
se miorea, de dor și de eternă jale…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

8 septembrie, 2018

eu te aștept să mă dezlegi de vise,
și de negarea bolților senine,
să ne călătorim pe ceruri stinse,
când toamna ne încearcă prin lumini păgâne.

eu te aștept să-mi dai dumnezeire,
și flacără să-mi dai și adevăr,
de-a pururi stinsă, arză-ne iubirea,
cum se deschid petalele de crini în cer.

eu te aștept, ca să-mi creezi unirea,
unirea dintre mine și ceva pierdut-
nu poate fi târzie amintirea
nici când s-a spus, că toate- au fost demult…

În mine, toamna cade, prin duminici,
Prin venele de aburi, ce mă suflă,
Mirarea îmi abundă în privelişti,
Şi în parfumul verde, luminile triumfă.

Mai las o frunză, pe obraz să-mi pice
Descântecul vernil, ca să mai plâng,
E toamnă de altundeva, iar eu aice,
De dor de voi, pădurilor, mă sting…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

Stau Lunii să-i declar sclipirea,
Ea, însă, ca un soare mă privește
Nemuritor și sincer, precum e iubirea,
Ce nimic pe lume n-o oprește.

Și se sfarmă în văzduh albastru
Crainicele cânturi matinale
De atâta dor profund, sihastru
Îmi imaginez și arii orchestrale.

Mesagerul sfânt frate cu Luna,
Umerii mei albi, dați lui Hristos,
Se unesc pe-o clipă, precum una
Este acea lumină, ce ninge frumos…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

30 august, 2018