DESTIN ȘI VIAȚĂ
Se încovoaie viața ca o cârjă,
Ascunde pe sub lemne mute
Vetusta înțelegere și grijă,
Că noi ne colindăm, pe neștiute.
Și către apa limpede, abia,
De mai pogoară inima, să bea
Divin balsam, sorbindu-l lin,
Destul de vârstnici, sã ne știm.
Ea se oprește, zace în tăcere-
Nimeni nu-o aude, ce o vrea,
Trece în moarte, și veghere,
Numai de-ar fi -n veci a ta…
Iar viața tot mai mult urăște
Destinul ce îi stă-mpotrivă,
Pe cine-ar asculta, iubește,
Pe altul îl doboară, și-i captivă.
Vizionari, de rând cu cei bătrâni,
Nemăsurând vreodată, în esență,
De ce îmbătrânim, ca niște câini,
Și regretăm, când vine o absență.
Dacă –n pustiu, pe ceru-albastru,
Un veac de oameni ar trăi,
De câtă dragoste, ori spirit castru
Ar fi nevoie, pentru a iubi?
Se încovoaie viața ca o cârjă,
În discrepanța ei neîntrecută,
Ba zace –n geamăt, ba o schijă
I se înfige-n oase, de e mută.
Lăsați-i un destin, nu osânditi
Din trup, puterea ce nu va aparține,
Și când va-ngenunchea, veniți,
Dar fără cârjă, lacrimi ori suspine.
MULŢI ANI, MAICA MEA BUNĂ!
Copoşii şi leproşii se adună,
La masa, unde se toarnă minciună,
Şi cupele de aur plâng, a jale,
Scăpate-n mâini de javre militare.
Huiduia lor, de-mpătimiţi în lacrimi,
Spălate de-a poporului datini!
Decapatorii, ei, cu coatele – ncolţite,
De sângele cerşit şi pus a vinde-
Pământul, iarba, soarele şi luna,
Văpaia dragostei şi muma,
Copilul şi bătrânul, şi ţăranul,
Românul, dacul, moldoveanul.
Voinicul, înţeleptul şi stăpânul,
Virtutea, candela, destinul-
Simţirea românească vândută-i făr-pomină,
În limba muritoare,
Ce ne-o sapă hainul.
De veacuri, fierbe, clocotind,
Cutremuru-n Carpaţi, pe sub pământ,
Dar dorul României e un vulcan angelic,
Ce zguduie duşmanul mefistofelic.
Întoarceţi, nemurirea nouă,
Ce-n tânguiri se rupe-n două,
Între Prut, sunt două maluri, parcă-i unul,
La revedere, trădătorilor!
Mulţi ani, Maica mea bună!
