Azi, ne distingem prin alte încercări,
Și doar prin aste rosturi ne găsim-
Veridice, revin aceleași primăveri:
În aerul de tei, îmbălsămați, iubim.

Iubim asa, de parcă vrem să creștem,
Ca pâinea proaspătă, ce-n fibrele de in
Mai mare ni se face și chiar aburește
A flori de dimineața, a roua de rubin.

În slujba, ce nu e a noastră, – n consecință,
Ci e a unuia, ca noi, dar mai presus, divin-
A Tatălui de Sus , care ne seamănă credința,
Rugându-ne, pentru Iertare, omul să-l iubim.

Rugându- ne să umilim ființa noastră,
S-o aruncăm în lava neagră a trădării,
Și ea, atât de sigură,voind să ne renască,
În focul devoțiunii, se va- nalța- n tăcere.

Și va ierta, umil, ca pentru întâia oară,
Pe ea, pe toți acei ce i- au omis știința,
Ce se numea iubire, iubire nu ușoară,
Iertare zămislind, durere și credință.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

26 februarie 2019

*Binecuvântare flașnetară- care răspândește ceva

Dar, ca să știți, războiul e și acum,
Nu doar acel din patruzeci și unu,
Ei între noi făcut- au mare fum,
Să nu se bucure copilul, nici străbunul.

El, Grig, însă, la școala m-a adus
Și părintește mi-a deschis Abecedarul,
Și tot de atunci mă măgulea un drum-
Spre o casa, unde-s cărțile-i de aur…

Anume azi portretul clasic i-l admir-
De peste ani, cumva altfel ma cert,
Având un glonte în piept și un elixir
I-l cer de la Poet, ca de la tata drept…

Poete Grig, Poete, – i frig în Țară,
Și nu se-ntoarce rostul irosit,
Noi am avut mai multe zile-n care
Ne- am fi și cunoscut, și întâlnit.

Însa, la o adică, când și azi te caut,
Înnebunindu- mi ochii de străjer,
Tot deschid o carte, nu altfel mă laud,
Și te redescopăr același giuvaier…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

14 februarie 2019

Și Banatul, și muntenii,
Ardealul și craiovenii,
Toți, mai frate, suntem frați-
De la Nistru spre Carpați.

La un semn al iernii sfinte,
Ochiul meu deplânge soarta,
Frate- al meu roman, asfinte- mi,
Nu lăsa să treacă hoarda.

Scoate paloșul din teacă,
Proaspăt cugetă trecutul.
Măi române, se îneacă
Țara noastră și tot Prutul.

Curgi cu lacrimile mele,
Să le-opresc, când plânsul meu,
Adunându-se cu jele,
Va vorbi prin Dumnezeu.

Mai române, măi frăție,
Suflet blând, sub geana- mi plânsă,
Cerul latră, ne sfâșie
O istorie proscrisă…

Și deplin ni se încuibă
Felurite de popoare
Iară noi ca frați de sânge
Pescărim, uitați de soare.

Ne mai mângâie speranța
Iar în inimi ni-e tăișul
Sabiei ce-n transhumanță
Ne acoperă suișul.

Noi murim, murind zadarnic
Ei, limbuții ne-au mâncat
Limba gurii mamei sclave
Și pământul ne-au furat.

Mama sfântă, măi române,
Este România mea,
Cine dorul să ni-l curme,
Să se-ntoarcă-n țara sa.

Și să-și pună limba-n furcă
Că pe-a noastră-o a vândut
Frate blând, române frate,
Eu româncă m-am născut.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

28 ianuarie 2019

Și spusă, chiar altfel …voindu-și tăcerea,
în haina ei neagră, cu versu-i din ochi, cum se frânse,
încât sângerau pupilele, ca două imagini precise,
subțiri, precum filele cărții, păstrându-și coperta, durerea.

Poezia nu moare, nici când este moartă,
mai vie sfințenie, lacrimă, nu are pământul,
de multe ori, în față, pe suflet, bruscată,
e ca o cruce, în care se tăinuiește Omul, Cuvântul.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

28 ianuarie 2019

Dintr-odată îmi apar troienele mistice,
groteștile umblete
pe deasupra zăpezii,
urme lapidare
la sfârsit de drum.

Doamne, iartă-mă,
refuz
să nu îmi omor ființa în acest
Anotimp…

„Mi-o omor”-
mi- am zis,
iar în acel faimos spațiu uranic-
developase cineva o fotografie.

Era o Fată care mă îngemănase
arhaic cu șalul alb
și fata acestei fete,
micuță, cât un degețel,
care mă înțelegea
cu de-amănunțitul-
or, voiam să devin albă, albă…
Ea,
Ce uimitoare
privire avea…

S- a uitat in ochii mei
și m-a făcut să surâd…
Nu știu
ce se întâmpla
fără acest surâs
pe vreme de iarnă
nu știu…
mi-am omorât chipul,
să nu pot ști ceva mai mult decât sunt…

Uneori e prea târziu
Să găsim în lacrimi
omătul și fierbințeala
zilei de ieri;
E prea târziu
a trece prin tunel
și să nu vrei să ajungi
până la capat;
E prea târziu
sa crezi
într- o erată dintr- o carte;
E prea târziu
să îți dorești bomboane
cu țucate;
E prea târziu
să – ți cumperi
un calendar
Și e prea târziu
să faci focul
Într- un gust
nemărginit, dar
atât de amar…
E prea târziu
să ierți căror ți- au greșit-
Nu există în
„Iartă- mă” Dumnezeu
să te ia prăfuit
ca pe o povară
să te ia în sân
și sa te cunune
cu moartea Lui
tu să-i zici
„Mai trăim…”

Și, totuși,
nu e iadul acesta,
Vă asigur…
Pe Golgota
Omul, când urcă, e singur-

În imperiul nădejdii sale,
se ramifică zboruri,
dar el atârnă de lespezi,
căutând numai fioruri…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

20 ianuarie 2019