Se împlinesc izbânzile, și ni se iartă,
Noi din eterni vom fi nemuritori-
Avem o slujba grea și încercată,
De-a crește binele pentru feciori.
Azi, ne distingem prin alte încercări,
Și doar prin aste rosturi ne găsim-
Veridice, revin aceleași primăveri:
În aerul de tei, îmbălsămați, iubim.
Iubim asa, de parcă vrem să creștem,
Ca pâinea proaspătă, ce-n fibrele de in
Mai mare ni se face și chiar aburește
A flori de dimineața, a roua de rubin.
În slujba, ce nu e a noastră, – n consecință,
Ci e a unuia, ca noi, dar mai presus, divin-
A Tatălui de Sus , care ne seamănă credința,
Rugându-ne, pentru Iertare, omul să-l iubim.
Rugându- ne să umilim ființa noastră,
S-o aruncăm în lava neagră a trădării,
Și ea, atât de sigură,voind să ne renască,
În focul devoțiunii, se va- nalța- n tăcere.
Și va ierta, umil, ca pentru întâia oară,
Pe ea, pe toți acei ce i- au omis știința,
Ce se numea iubire, iubire nu ușoară,
Iertare zămislind, durere și credință.
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
26 februarie 2019