Iulie pleacă pășind în balans
sau zburând liber
în ultimul dans,
din vara plină de capricii,
cu lumea văzută din nori,
fără vicii,
din ape-n care cerul
stoarce albastru
în franjuri de dantelă
și se schimbă-n cuvinte,
iar eu le trimit înapoi
pe marea rebelă,
și de-acolo spre cer…
Toate pier…
Cu gândul lui Dumnezeu
mă văd uneori, fără frică,
la margine de mare, de eu…
Lume mare, lume mică ,
toate-ncap într-o privire ,
iulie cel vechi pleacă în pripă,
nu e nimeni să se mire,
toate curg spre nicăieri,
nisipul curge și crește,
iunie, iulie, azi e deja ieri…
Visul nu se oprește…

—————————-

Laura OPARIUC

29 iulie 2019

O gară și somnul tău…
S-a uscat roua ochilor tăi,
puțin rai în infern…
De la o vreme,
cu patimă, cu râvnă,
joci cartea vieții pe sârmă
cu arma în mână…
Întunericul se ridică
în valuri prin ceață,
curând va începe
o nouă bătălie,
a ta cu lumea,
o nouă dimineață …
Și brusc
lumea se schimbă,
natura șoptește
pe muchia dimineții,
o nouă zi la întâmplare,
sub noul, bătrânul soare…
Deschide ochii, iubire,
încheie visul,
sosește trenul curând,
o altă zi stă la rând,
e încă bine aici,
suntem amândoi pe pământ,
chiar cu stihii
din noi, din cer, din ape,
la distanța deschiderii de pleoape,
hai, sunt eu, trebuie să vii…

—————————-

Laura OPARIUC

24 iulie 2019

 

 

DE SÂNZIENE…

 

Soarele e mai bogat cu lumină,
din izvorul lumii curs pe pământ
cresc râuri de făclii peste tină,
lumea e toată un cânt…
Azi intră lumina prin ziduri,
vorbește cu zâne din nori,
zi coborâtă din mituri,
flori de leac prin poiene,
poți ziua prin ele să zbori,
împletind coroane, fire de nori
și flori galbene de sânziene…
În zodia luminii, prin noapte,
una câte una vor sosi,
din țărmul cu tivuri de șoapte,
zânele bune se vor opri
la margine de vis și pădure
să facă horă prin aer plutind
pe ierburi magice și foi de mure
sau chiar pe ele pășind…
Se deschide cerul spre suflet
în sărbătoarea luminii,
vezi zâne la chip și la umblet,
cer și pământ freamătă blând,
se leagă magic iubirea-n descânt…
Iele în rochii străvezii
se mișcă în dansuri păgâne
lăsând parfum ireal și rouă,
tinere ființe bătrâne
în lumea cea nouă…
Zânele din alt tărâm
vor poposi prin noapte-n poiene,
lumină magică și dans păgân,
de ziua lor, de Sânziene…

—————————-

Laura OPARIUC

22 iunie 2019

Prin ceața plânsului târziu
pășesc prin ce-a fost ieri,
iar azi e praful din pustiu
căzut prin pânza multor veri…
Te văd în fiece copac din cale,
în raze lungi de soare prăbușit,
când amintirile o iau la vale
și-n ele nu ești de găsit…
E proba anilor cei lungi și orbi,
ce te-au furat bucată cu bucată,
din care nu ai mai putut să sorbi
când cordul tău s-a frânt deodată…
E plaja goală prin lăsatul serii
și azi mi-e dor, cum nu mi-a fost de mult,
să râdem plin, gălăgios, la malul verii
și-apoi, până în zori, să te ascult…
Te clatini printre umbrele luminii,
un semn îmi dai să știu că ești,
să scap de piatra mare-a vinii
și-apoi, pe malul alb, îmi spui povești…
Tresare ceața prăfuită când și când
prin valul cenușiu de la ferești,
aud bătaia calmă-a ultimului gând
în sticla timpului pierdut…Tu ești?…

—————————-

Laura OPARIUC

4 iunie 2019

Ai trecut fluid și palid ca un nor
curgând prin fața luminat-a lunii
imaginând un alt măreț decor
poveștii noastre ideale și a lumii.
Nu ai venit să strângi din lacrimi
durerile culese într-o viață,
tu nu ai pene îngerești, ci patimi
ce-acuză zarurile sorții-n față.
Ca-ntr-un spital de boli necruțătoare
te-ncrezi în orice fir fragil din lume,
tu știi iubirea mea adânc cum doare,
dar nu știi piatră peste piatră pune…
Te-ai oprit mereu la margine de visuri,
zburând cu dor spre mari iubiri,
și laș te-ai cufundat în paradisuri
de faimă efemeră, sclipire și măriri…
Iubirea n-a murit pe drumuri și bariere,
dar nici nu s-a-mplinit ca-n vis,
e doar o mare, tainică tăcere
pășind pe trepte triste în abis…
Se va închide zborul peste clipe
cu mari blesteme duse în vecii,
iubirea se va scurge prin aripe.
cu visul că puteai oricând să vii…
Cu tinerețea vie păstrată peste timp
adorm visând la tine peste fire,
cu aripi îngerești, cu luciu nimb,
te las în visuri, marea mea iubire…

—————————-

Laura OPARIUC

21 mai 2019

Ploaia rece
se sparge de frunte
de pe alte creste,
mult mai de sus
decât în poveste…
S-au eliberat ape negre
și cenușii peste chip,
peste umerii mei,
pe sufletul meu,
cumplit-apăsare
ce-atârnă greu,
în multa vărsare…
Cu plumb, cu gheață,
plouă-ndesat și aspru,
prin spărtura norilor
cerul se golește
de-albastru,
pustiit de viață,
căzând în bucăți
pe pământ,
rând pe rând,
cumplită povară…
Unde ești, vară?
Noaptea întârzie mult,
mult prea mult,
zorii sunt și ei cenușii,
cerul tot cade fâșii
și pare că nici azi
potopul nu va sfârși…
Sunt tot aici,
sub cerul de plumb,
sub ploaia fâșii,
tot aici sunt,
aici voi mai fi…
Unde să fug?
Unde să plec?
Până la urmă,
în alb-negru
ori în culori
toate curg,
toate trec…

—————————-

Laura OPARIUC

13 mai 2019

Foto: Irina Opariuc

APA CU STELE

 

Mă scurg în liniștea cuvântului nespus,
prin ape blânde cu stele plutesc
pornind din răsărit tot spre apus,
evit planete, când și când vâslesc…
Plutim fiecare în propria derivă,
vâslind prin lumea de lupte și dor,
se-ntinde marea frumoasă, parșivă,
cu plase de-argint și nade în zbor…
Lumea din gând se țese în vis
în amalgam fluid de iad cu paradis
ce-ncearcă albul de negru să dezlege,
iar apa cu stele nimeni să o lege…
Voi înota prin noapte în apa din vis,
voi pluti pe valuri în lumile mele
lunecând în derivă prin paradis,
cu mâinile-atingând apa cu stele…
Cuvintele umblă prin vise hai-hui,
nu calcă drumul meu visele nimănui…

—————————-

Laura OPARIUC

7 mai 2019

IELE…

 

Se vede respirația mării
pe margini albe de cochilii,
se mută ielele din moarte
în stația mea de așteptare.
Nu reușesc să-ngân nicio silabă
din ruga de-mpăcare cu păcatul,
se-ntinde malul respirării
peste cărarea-mi încurcată.
Cu sarea-n păr și în esențe
mă pierd regal în hora hâdă,
încerc să suflu în tămâie
sub ploaia de coșmar din cântec,
să scap prin respirare de poceală .
Clipesc haotic, fumul sparge vraja,
prin dinți se sparg bucăți de sare,
de fețele sucite se pustie plaja
și eu respir cu tot cu mare…

—————————-

Laura OPARIUC

CÂNTECUL EI

 

Ea îi cânta
atât de frumos
copilului care dormea
nemișcat lângă ea,
necunoscând teama!
Erau primele lui
amintiri din lume
cu mama…
Și cerul
părea neclintit
de minunea clipei,
noaptea târziu,
de șoapta
lui Dumnezeu
din glasul ei argintiu.
Totul s-a întâmplat
într-o noapte,
la o margine
neștiută de ape…
Ziua nefiind
prea departe,
s-a oprit cântul…
Urma lumina
să-mbrace
pământul…

—————————-

Laura OPARIUC