Isabela VASILIU-SCRABA: “Scăparea prin tangentă” sau: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica

De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenții de la Arsenal aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.

Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, “prin forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar”(1)-, ci și vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, “desfășurare cronologică” alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt (Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.

În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur, luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: “Jurnalul de la Arsenal“(p.21-86).

La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se comemoreze ce-a de-a șaptea zi de “libertate îngrădită”. Cei închiși în același lot cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat comentând acel “Lasciate ogni speranza...”(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă “statistică” asupra “Nedreptății condamnării lui Socrate“(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: “Scăparea prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile”(p.79).

În articolul intitulat “Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu” la un moment dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în “Almanahul Literar 1984” despre “lecția lui Vulcănescu” și despre “infinita probabilitate” sub care a stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a “scăpării prin tangentă”.

De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei practici.

Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă a “scăpării prin tangentă” practicată de Constantin Noica, după tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de gând care este “Dimensiunea românească a existenței“.

Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar (dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de “discipol” poate părea “degradant”, să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.

În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie 1983 în “Almanahul Literar 1984”: “Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit reactiv…Avea nevoie de alții spre a fi el însuși”(p. 37).

Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979 (publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentință consemnând că Mircea Vulcănescu “despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme…”.

Dar nici povestea cu spiritul “direct activ” deosebit de spiritul “reactiv” nu o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum distincția dintre “creativitate” și “voința de creație”. La sfârșitul amintirilor sale din 1979 va scrie așadar despre feluri de “creativitate”, două la număr, una directă și alta indirectă, rectificând “că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voința de creație”(Ibid.).

Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista “Manuscriptum” i l-a dedicat lui Mircea Vulcănescu în 1996: “opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi…), a fost strict “ocazională”…. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare”(4).

Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Roșca sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri tulburi de Constantin Noica.

Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom mai da un extras din articolul maestrului său: “..în cazul lui Mircea Vulcănescu mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului creator…Tot ce spunea el avea permanent un rest…Creativitatea era mai puternică decât creația.”(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev. “Almanahul literar 1984”, p. 37).

Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei “Manuscriptum”(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui “rest” de care vorbea Constantin Noica?

Cu un atare început se face puternic simțită prejudecata de a-l prezenta pe Mircea Vulcănescu din perspectiva lui Constantin Noica. Răspunsul d-lui Pleșu nu se va depărta nici el de cadrul astfel impus, căci și discipolul preferă, pe urmele maestrul său, să vorbească despre personalitatea de excepție a lui Vulcănescu și nu de opera acestuia, ajungând în final la poetice alcătuiri de genul: “Mircea Vulcănescu este o întruchipare a culturii românești care se absoarbe în lumină și se pierde în lumină!”(v. Andrei Pleșu, Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. “Manuscriptum”, 1-2/1996, p.111).

Preocupat cu precădere de personalitatea filosofului Mircea Vulcănescu s-a arătat a fi și criticul literar Alexandru George care, în contrast cu părerea exprimată de dl Pleșu, nota că “Mircea Vulcănescu rămâne o figură mai curând nelămurită în ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat”(v. rev. “Manuscriptum”, 1-2/1996, p.211).

Și tocmai ce-i pare “nelămurit”, ar vrea să lămurească în vremuri post-comuniste dl Alexandru George cu articolul său structurat pe ideea de vinovăție care, grație ocupantului sovietic, a ajuns să fie pedepsită. Lista celor așa-zis “culpabili” i-ar cuprinde pe tinerii “criterioniști”: Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Constantin Noica, alături de “moderatul” Vulcănescu. În opinia d-lui Alexandru George, “vinovăția” tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plătit-o cu viața “moderatul” Mircea Vulcănescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui Mircea Vulcănescu(și nu numai lui!) n-ar fi fost o farsă de proces, cu sentința dinainte dată, iar criminala decapitare a spiritualității române prin pușcării ar fi reprezentat, vezi Doamne!, ispășirea unei “culpe”. Închipuind în 1996 aceste povești asortate de minune cu atmosfera culturală a României anilor 50, dl Alexandru George (născut în 1930) își încheie articolul (din rev. <<Manuscriptum>>) cu precizarea că cei care își amintesc cu simpatie de Mircea Vulcănescu n-ar fi interpretat “regretabilul sfârșit” al filosofului prin prisma unei vinovății care se cerea pedepsită, așa cum a interpretat el, adică, în opinia sa, “așa cum trebuie” interpretat.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: “Scăparea prin tangentă” sau: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica” →

Isabela VASILIU-SCRABA: „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic

Motto: „Eu judec până-n pânzele albe imensa crimă a comunismului în țara noastră… Anticomunistă e azi toată lumea…Ca români, creștini și europeni, noi suntem împotriva tuturor masacrelor de oameni, însă nu doar împotriva unor masacre, ci împotriva tuturor, inclusiv împotriva Gulagului și a tot ce au făcut și provoacă pe glob comuniștii”. (Horia Stamatu, Ego Zenovius, Eseuri, București, Ed. „Jurnalul Literar”., 2001).

„Rinocerizarea”, adică ajustarea discursului individual prin modelarea datorată presiunii stângii politice, devine posibilă după „cucerirea puterii prin modificarea mentalității, grație hegemoniei ideologice veșnic atentă ca cele spuse și publicate să nu-i fie defavorabile (vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.68). Un exilat român semnala evidența tezei intelectuale a piesei Rinocerii, de Eugen Ionescu (1) întruchipând „decăderea individului FIXAT într-o opinie ideologică, a fanaticului modelat de partid” (Theodor Cazaban, Eseuri și critici literare, București, 2002, p. 92), mai precis, modelat de partidul unic al regimului polițienesc comunist care decenii de-a rândul n-a știut cum să-și ascundă crimele.

Incă din anul „rușinii scandalului Goncourt” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Triumful parizian al lui Vintilă Horia incită oficialitățile comuniste la difuzarea de minciuni pentru discreditare, https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/ostracizarevintilahoria/). Theodor Cazaban prevedea succesul de lung viitor al piesei „atâta timp cât rinocerii vor continua sa se înmulțească” (Op. Cit.). După împușcarea Ceaușeștilor si menținerea interdicției de a desconspira amploarea crimelor înfăptuite la sugestia Moscovei în cei 45 de ani de dictatură comunistă, „rinocerizarea” (prin manipulare mediatică) a perpetuat teroarea ideologică din vremea când România a trăit „sub ocupația unei armate străine și vrășmase” (N. I. Herescu, 1953).

Doar în Anglia, profesorul Grigore Nandriș putea îndemna exilații români în 1958 să nu se „rinocerizeze”, adică să nu-i uite „pe toți cei întemnițați în propria lor țară pentru a nu fi piedică la jefuirea avutului țării de către năvălitorii ruși”.

Dincoace de Cortina de fier era absolut interzis a se aminti detențiile politice sau categoria de „martiri ai închisorilor comuniste” – din care făceau parte mulți scriitori, precum dr. Vasile Voiculescu, filozoful Mircea Vulcănescu, poetul mistic Sandu Tudor, poetul Sergiu Mandinescu, dr. Nicolae Roșu, prof. Alexandru Marcu, poetul filozof Costache Oprișan, etc. „Cele văzute și auzite” după gratii erau considerate „secrete de stat și pedepsite conform legilor” (vezi vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Sfântului Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/; despre milioanele de români întemnițați politic după 23 august 1944, vezi „Monumentul victimelor și harta gulagului comunist” din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226, Chene Bours, Elveția).

„Rinocerizarea” criteriului biografic, adică prezentarea datelor biografice după comanda securisto-comunistă, s-a putut observa la un istoric dilematic recenzând Scrisorile din București, 1944-1946 (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006) expediate de englezul Eric Tappe. Repovestirea trecutului după șabloane comuniste a intrat vreme de 45 de ani în atribuțiile istoricilor catalogați de Horia Stamatu (1912-1989) drept „profesioniști ai ideologiei”. (H. Stamatu, „Timp și literatură” în vol.: Ego Zenovius…, București, 2001, p.50).

Eric Tappe (1910-1992) a fost specialist în limba română la Universitatea din Londra, urmând în Anglia cursurile universitarului Grigore Nandriș (2). Intr-un articol din „Dilema Veche” (Nr. 211/ 2008), fostul comunist Andrei Pippidi (devenit în 1990, împreună cu foștii comuniști Silviu Brucan, Andrei Pleșu, Andrei Oisteanu, G. Liiceanu, si alții-, membru fondator al Grupului de Dialog Social, https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/) amintește relațiile lui Eric Tappe cu români de prestigiu aflați încă în libertate după 23 august 1944.

De exemplu, relațiile englezului cu istoricul academician gen. Radu Rosetti (decedat în temnița comunistă, unde avea să ajungă si nepotul său, politologul Ion Varlam), cu arheologul Ion Nistor (1905-1974), director al Muzeului Național de Antichități, din 1956 cu numele schimbat în Institutul de Arheologie al Academiei -, și cu medievalista Marioara Golescu (3). Pe ultima, istoricul comunist Andrei Pippidi a avut prilejul să o viziteze în Anglia în 1982, întrucât regimul dictatorial ceaușist i-a permis să ajungă de la 26 de ani în Franța. Incepând cu 1981 „profesionistul ideologiei comuniste” a fost și în Anglia a fost în repetate rânduri.

„Medievalistă de mare cultură și cu o minte fermecătoare, pasionată de istorie și de arheologie” (cf. Dan Romalo, Cronica getă pe plăci de plumb, Ed. Alcor, București, 2005, p.19), Maria Golescu a avut inspirația de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia aflate după război în subsolul Muzeului Național de Antichități, reproduceri pe plăci de plumb făcute dispărute în comunism și post-comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-danromalo3/). Corespondența purtată de Eric Tappe cu Maria Golescu începând cu 1946 și până în 1979 (cu pauza forțată de anii de temniță politică îndurată de distinsa medievalistă) se află în arhiva School of Slavonic and Est European Studies, Tappe Collection (vezi http://www.aim25.ac.uk/cgi-bin/vcdf/detail?coll_id=7064&inst_id=58).

Lumea bună a intelectualității interbelice din care făcea parte Marioara Golescu (1897-1987) îi reține îndelung atenția istoricului Andrei Pippidi (născut în 1948) preocupat să nu uite în dilematica sa recenzie de amănunte gastronomice, precum gustul roșiilor românești de care Eric Tappe scria prin epistolele sale că sînt mult mai bune decât roșiile occidentale. Școlit în Anglia (la Oxford) pe vremea în care numai aleșii regimului de teroare polițistă puteau trece cu burse dincolo de Cortina de fier, recenzentul omite a informa cititorul „Dilemei vechi” despre arestarea și condamnarea medievalistei care schimbase scrisori cu Tappe. Colaboratoare cu articole de istoria artei bizantine în revistele de cultură ale vremii („Revista Fundațiilor Regale”, „Cronica numismatică și arheologică”, „Convorbiri literare”, „Revue historique du Sud-Est europeen”, „Boabe de grâu”, etc) Maria Golescu a publicat în „Buletinul Comisiunii Istorice”, 1943-1944, articolul Un arhitect român la începutul veacului al XIX-lea : meșterul Ilie Gulie, pp.109-113, on-line https://fr.scribd.com/doc/264118184/Maria-Golescu-Mesterul-Ilie-Gulie-1943-1944. Acesta a fost probabil ultima sa apariție în publicistica românească de cultură.

Rinocerizarea istoricilor deveniți „profesioniști ai ideologiei comuniste” a împiedicat timp îndelungat scoaterea la lumină a unor date istorice privitoare la uciderea după gratii, la întemnițarea și deportarea a 4 (patru) milioane de români între 1945 și 1989 (cifră a Raportului Helsinki din 1992, menționată de Magda Ursache în art. „Bulevarde de cenzură”). Cicerone Ionițoiu povestea că foștii deținuți erau obligați (sub amenințarea că vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”) să semneze că nu vor spune nimic din ce au pătimit si au văzut în temnițe. Fostul deținut Ion Eremia, care făcuse fără vină 15 ani de temniță grea, a scris următoarele: „în baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în închisori? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut? Voi spune tot.” (C. Ionițoiu). „Problema viitorului care va veni nu se știe nici când, nici pentru cine, nu este cine va guverna, în numele cărui „partid” sau „coaliție”, ci cum va fi readus neamul românesc la o viață proprie firii, vocației și istoriei lui milenare”, scria Horia Stamatu (4) în eseul „Exil, realitate, istorie” publicat în mai 1983.

Prin inerția vremurilor de teroare ideologică sesizabilă la capitolul istoriei închisorilor politice comuniste, prezentatorul volumului Scrisori din București a „uitat” (vezi Doamne) în 2008 să scrie despre anii de temniță politică făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Eric Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 până în 1948 la Misiunea Militară Britanică din București. Exact ca înainte de 1990, când închisoarea politică era subiect-tabu. Pe actele de deces ale istoricilor „burghezi” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ) uciși după gratii la închisoarea din Sighetul Marmației, rinocerizații securității anti-românești scriau fără de jenă „persoană fără ocupație” (5)

Despre detenția Mariei Golescu, condamnată la 20 de ani de muncă silnică (nu 16 ani cum apare în Enciclopedia României on-line după George Marcu (coordonator al Enciclopediei personalităților feminine din România, București, Ed. Meronia, 2012), aflăm de la scriitoarea Aspazia Oțel Petrescu. Fosta studentă a universitarului Lucian Blaga (dat afară de comuniști din învățământul superior și din Academie) a povestit în două pagini antologice cum a salvat-o medievalista Marioara Golescu după înghețul pe timp de iarnă la izolator.

Iată pasajul din cartea scriitoarei ajutată să scape de „repatrierea” în U.R.S.S. de mama eseistului Marin Tarangul (1938-2010), care-i fusese profesoară la Liceul de fete din Cernăuți. Tânăra Aspazia ajunsese înghețată tun în „camera secretului mare” unde condamnatele aveau pedepse mari : „Văzând că picioarele mele refuză să-și revină, domnișoara Marioara Golescu m-a chemat pe patul dânsei, mi-a desfășurat picioarele din tot felul de șosete cu care au fost îmbrăcate, doar, doar se vor încălzi și așa goale, le-a aplicat direct pe epigastrul său, locul cel mai cald al corpului omenesc. Nu puteam să le retrag deoarece domnișoara le ținea stâns înlănțuite și ca să nu mă întind la o polemică pe linia sacrificiului ce-l făcea, a început să-mi povestească un episod din viața sa, cu adevărat extrem de interesant. Vocea ei plăcută, cu timbru grav, ne-a dus în însorita Italie, la braț cu Charles Diehl, reputatul bizantinolog, într-o discuție privitoare la primele mânăstiri creștine din acea țară, discuție polemică pe care dânsa avea s-o câștige. Mă întrebam cum putea să suporte sloiurile de ghiață ale picioarelor mele când într-o cameră neîncălzită într-o iarnă haină păstrarea căldurii propriului corp era o problemă. Simțeam cum, în schimbul căldurii ce mi-o ceda primea fiori de ghiață care îi dădeau un frison ușor. Cu mâna ei bolnavă. în timp ce povestea, îmi masa ușor picioarele pentru ca trecerea la starea normală să fie mai puțin dureroasă. Și astfel, încet, încet a reușit să-mi dezmorțească sloiurile de gheață și să-mi aducă picioarele la o stare normală. Eu eram foarte mândră că eram nepoata bunicilor mei, unul fost căpitan de răzeși sub Soroca Nistrului, celălalt fost plăieș vornic în Cotenii de sub Cernăuți… Cât de mândră trebuie să fie domnișoara Mărioara Golescu de strămoșii ei, această voevodală prințesă valahă (căci Goleștii una sînt cu Basarabii) și cât de vrednică era de ei, căci pe un câmp de luptă diferit de acela pe care luptaseră ei nu a pregetat să încălzească la sânul ei plebeenele mele picioare” (Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către tine, Doamne, Ed. Platytera, 2008, pp.233-235).

In cazul Mariei Golescu (specialistă care studiase mult în străinătate), – arestată la 53 de ani de agenții Moscovei (6) dirijând Securitatea înființată de Ana Pauker împreună cu Vasile Luca si Teohari Georgescu-, „uituceala” istoricului dilematic este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în artă bisericească, „poliglotă și plină de înțelepciune” (apud. Aspazia Oțel Petrescu) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut și a fi corespondat cu britanicul Eric Tappe.

Așa-zisa „vină” de a întreține legături cu un englez (aflat până în 1948 cât se poate de legal la Misiunea Militară Britanică din București) le-a dat prilej agenților Moscovei să-i confecționeze acuzația de „spioană britanică” și s-o condamne pentru „înaltă trădare de patrie”. Supraviețuind regimului de exterminare din închisorile politice, Maria Golescu a ajuns în Anglia „cumpărată” cu 4500 de lire sterline la începutul deceniului șase probabil prin același personaj Jakober prin care Ion Rațiu și alți români din exil negociau cumpărarea filozofului Noica. Prețul cumpărării lui Constantin Noica prin acel Jakober, „traficant de vieți umane și reprezentant al intereselor românești în domeniul cerealelor” (vezi Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?, București, Ed. „Progresul Românesc”, 1991, p.92), ar fi fost de 3000 lire sterline, din care Mircea Eliade ar fi dat 500 de dolari. Noica urma să ajungă „în Apus prin luna mai 1962” (apud. Ion Rațiu, op. cit). Cum bine se stie, Noica (7) a ieșit din temniță abia în 1964. După un an de „somaj” (politrucul I. C. Gulian neacceptându-l la Institutul pe care-l conducea) filozoful de Scoală trăiristă a fost angajat în noiembrie 1965 cu o leafă minimă la Centrul de logică unde mai fusese primit filozoful Anton Dumitriu. Si el scăpat cu viață din temnița comunistă.

Note si comentarii marginale:

Succesul dramaturgului Eugen Ionescu ar fi al unui „ingenuu într-o lume de blazați și opăriți, constrânși să spună: la asta nu ne-am așteptat”, îi scria Horia Stamatu lui Al. Rosetti pe 20 august 1965.

Profesorul Grigore Nandriș era fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de cotropitorul sovietic pe 13 iunie 1941 din Bucovina de Nord (în care năvălise armata lui Stalin în vara anului 1940) în Siberia (fără nici o vină) pentru 20 de ani (vezi volumul ei publicat la București în 1991 cu repere istorice și cu date statistice asupra Bucovinei de Nord adunate de acad. Vladimir Trebici, drept prefață având scrisoarea către editură a unuia dintre nepoții Aniței Nandriș, căsătorită Cudla).

Despre caietele Mariei Golescu aflate în arhiva Institutului de Istoria Artei „George Oprescu” din București s-a publicat în 16 mai 2013 un articol scris de Silvia Marin Barutcieff și Cristina Bogdan ; http://revistacultura.ro/nou/2013/05/lada-de-zestre-a-mariei-golescu/ .

vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul nașterii lui Horia Stamatu, ciudățenii cripto-comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, 9/2012, p.19.

Nici după trei decenii de la căderea comunismului, uciderile de academicieni români în temnițele comuniste nu apar menționate pe site-ul Academiei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit de sovietici, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3). Despre academicienii și istoricii supuși regimului de exterminare din inchisoarea de la Sighetul Marmației se poate citi în cartea profesorului Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești (Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998). Iată câteva nume ale „dezocupaților” arestați la vremea ministrului de interne Teohari Georgescu (/Burăh Tescovici) de Securitatea înființată în 1948 de colonelul sovietic Ana Pauker: academician George Brătianu, decedat la 55 de ani după trei ani de temniță, doctor în litere la Sorbona, profesor de istorie universală, succesor al lui N. Iorga; acad. Alex. Lapedatu, decedat după trei luni de închisoare politică, din 1935 președinte al Academiei Române; acad. Ioan Lupaș, președinte al Secției Istorice a Academiei Române, descoperitorul actelor originale ale Unirii ortodocșilor cu papistașii, istoric sfătuit de Lucian Blaga să nu publice sub comuniști actele din care reiese înșelăciunea catolicilor; acad. Ion Nistor, fost rector al Universității din Cernăuți, unde era profesor de Istoria Românilor ; acad. Dumitru Caracostea, doctor în filologie romanică la Viena cu W. Meyer-Luebke, fost profesor universitar la catedra de Istorie literară și Folclor de la Universitatea din București, fost Președinte al Secției Literare a Academiei Române, deținut din 1950 până în 1955 la inchisoarea din Sighet fără a fi fost judecat și condamnat; filozoful academician Ion Petrovici specializat în Germania șI
în Franța, fost profesor de logică și de istoria filozofiei la Universitatea din Iași, apoi la Universitatea din București, italienistul Alexandru Marcu, membru corespondent al Academiei purtat în lanțuri în închisoare împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu, ambii omorâți după gratii ; poetul Adrian Maniu, membru corespondent al Academiei, publicat după ieșirea din temniță de poetul Mircea Ciobanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ); istoricul basarabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la Conferințele de pace de la Paris șI Geneva, decedat după patru ani de închisoare comunistă; istoricul Teofil Sauciuc-Săveanu, fost rector al Universității din CernăuțI unde a predat filologie clasică, doctor în filozofie șI litere la Viena, profesor de istorie antică șI epigrafie la Universitatea din București; acad. Radu Rosetti, istoric militar, fost director al Muzeului Militar șI apoi al Bibliotecii Academiei; acad. Silviu Dragomir (unchiul filozofului Alexandru Dragomir, vezi interviul refăcut șI adnotat de Isabela Vasiliu Scraba https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ), istoric cercetător al arhivelor austriece șI maghiare, fost profesor universitar, doctor în teologie șI istoric al bisericii; acad. George Fotino, eminent specialist în limbi clasice, fost decan șI profesor de istorie a dreptului românesc la Universitatea din București; istoricul Ștefan Meteș, membru corespondent al Academiei, fost director al Arhivelor Statului din 1922 până în 1947; istoricul Victor Papacostea, fost profesor la Facultatea de Litere șI Filozofie din București șI întemeietorul Institutului de Studii șI Cercetări Balcanice; Zenovie Pâclișanu, decedat în închisoarea din Sighetul Marmațiuei, membru corespondent al Academiei, autor de scrieri privitoare la istoria bisericească, fost profesor de teologie la Blaj (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, pp. 141-142, http://www.scribd.com/doc/130732402/IsabelaVasiliuScrabaContextualizari ).

Agenții Moscovei sunt numiți de Ion Varlam „membrii oligarhiei coloniale sovietice”. Ei apar descriși de istoricul și politologul format în capitala Franței ca „membrii nomenclaturii explicit însărcinați de Kremlin cu sovietizarea românilor” la care adaugă familiile acestora și clientela lor politică. În România după 1944 ar fi venit circa douăsutedemii de sovietici de varii etnii cărora li s-a schimbat identitatea dându-li-se nume românești. Agenții responsabili cu rinocerizarea ar fi fost în comunism „strategii terorii intelectuale” și ar constitui „și astăzi clasa dominantă din România, elita de substituție…Nu este o minoritate etnică ci o minoritate imperială, de tipul celei pe care o alcătuiau până în secolul XIX ienicerii, necondițional ascultători față de stăpân, care se asigură de fidelitatea lor prin situația privilegiată pe care le-o oferă sau le-o îngăduie să și-o creeze după bunul plac” (vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog. București, 2004, p.67).

Consemnul tăcerii despre victimele comunismului, „regim de teroare ideologică dublată de teroarea polițienească” (cf. Mircea Eliade, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ) pare rămas în vigoare printre profitorii regimului comunist și post-comunist precum si în rândul vastei clientele pe care și-au format-o aceștia deveniți distribuitori de burse. De pildă, Anca Manolescu, fosta bursieră a Colegiului Noua Europă condus de fata lui Leonte Răutu, scriind despre „modelul Antim”, adică despre conferințele Asociației „Rugul aprins” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx ), nu suflă nici o vorbă despre uciderea după gratii a trei nevinovați, arestati la zece ani după încetarea conferințelor de la M-rea Antim: poetul mistic Sandu Tudor, arhim. Haralambie Vasilache si dr. Vasile Voiculescu. Sub consemnul tăcerii a rămas și rolul avut (fără vina lui) de călugărul Andrei Scrima în arestarea din 1958 a celor din lotul „Rugului aprins”. Trimis în mod oficial în 1956 întâi în Elveţia apoi în Franţa, călugărul Scrima (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Incursiuni în spiritualitatea ortodoxă: Andrei Scrima”, în vol. Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, 2002, p.109-116 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2018/09/contextualizari.pdf ) a vrut în 1958 să informeze teologii francezi despre renașterea între laici a vieții religioase inspirată și de apariţia la Sibiu a primelor patru volume (din cele opt volume) ale Filocaliei, datorită strădaniei Părintelui Arsenie Boca. Ocazia a fost o discuţie a lui Andrei Scrima cu teologul Olivier Clement (1921-2009) difuzată pe unde radiofonice şi ulterior publicată de cel din urmă într-o revistă (apud. D. Stăniloae). Călugărul Scrima (1925-2000) a vorbit în Franța despre practica isihastă de care aflase nemijlocit prin frecventarea Asociației „Rugului Aprins” înființată și condusă de poetul Sandu Tudor devenit călugăr la M-rea Antim (vezi L’avenement philocalique dans l’Orthodoxie roumaine, par un moine de l’Eglise Orthodoxe de Roumanie, în “Istina”, nr.5/1958, p.235-328 şi 443-474). Inspirat de modelul conferinţelor Asociaţiei „Criterion” din anii treizeci, poetul mistic Sandu Tudor iniţiase între 1944 şi 1948, la Mănăstirea Antim un program riguros de conferinţe urmate de discuţii pe teme de isihasm. Aceste activităţi culturale au fost suprimate în 1948 prin comandă politică. Dar, după numele inşirate de Andrei Scrima în primăvara anului 1958 cu ocazia interviului radiodifuzat şi apoi publicat, Securitatea dirijată de la bun început de agenții Kremlinului a arestat în 1958 pe toţi cei pe care memoria tânărului călugăr nu i-a lăsat deoparte (vezi Une interview du pere Dumitru Saniloaie, în vol. Philosophes Roumains, Bucureşti, Redaction des publications pour l’etranger, f.a., p.212). Aflând de arestările din țară, călugărul Scrima n-a mai vorbit decenii întregi cu pr. Oliver Clement, cu care se pare că s-a împăcat la căderea comunismului. Din 1958 și până în 1964 au ajuns să facă detenţie politică în așa-numitul lot al „Rugului Aprins” şaisprezece oameni nevinovaţi, din care trei si-au pierdut viaţa ca martiri ai temnițelor comuniste. Tinut cu lanțuri la picioare tot timpul detenției, poetul Sandu Tudor a fost asasinat în temnița Aiudului, la zece ani după omorârea filozofului Mircea Vulcănescu în același loc (vezi Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefaţă la volumul Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum, 1999, p.5-17 ; vezi și înregistrarea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu” ; https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=9s ). Al doilea poet martir din lotul „Rugului aprins” a fost dr. Vasile Voiculescu, arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani. El a decedat după eliberarea din închisoarea de la Aiud de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul, dr. Vasile Voiculescu a spus fiului său: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu” (vezi Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993, precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008). Ca și cei „preveniți”, adică întemnițați fără condamnare judecătorească si schingiuiți în temnițe politice prin „prelungiri” (cum s-a fost întâmplat cu ierom. Arsenie Boca, numit de profesorul Stăniloae „ctitor de frunte al Filocaliei românești”) deținuții politic erau obligați la eliberare să nu relateze nimic din ce-au văzut și ce-au pătimit după gratii sub amenințarea că vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”. Aceasta se poate constata în angajamentul scris de un anchetator al Securității de ca si cum ar fi fost scris de mână de ierom. Arsenie Boca pe 7 aprilie 1956, vezi fosta filă 370 dintr-un dosar „subțiat” de Securitate ca să devină fila 84 a aceluiași dosar ajuns la C.N.S.A.S., în vol.II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Sibiu, Ed. Agnos, 2014, p. 690).

Repere bibliografice:

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran

Motto: „Tragedia și martiriul nu pot fi șterse de nimeni de pe fața istoriei neamului nostru” (Vintilă Horia). On parle de mon „style”. Mais mon style ne m’intéresse pas du tout… Seule importe la pensée. Le reste est pour les litterateurs”(Cioran, 1972).

1. „Securitatea este „stăpână pe trecut, prezent și viitor” (Horia Stamatu, 20 iulie 1974)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării, a lui Andrei Pleşu la cârma culturii si a lui Virgil Măgureanu la conducerea Securității, cum fusese planificat din 1987, scrierile lui Emil Cioran (până atunci interzise) au putut fi cumpărate din marile si micile librării, îmbogăţind avuta editură (1) Politică, sub noul ei nume de Humanitas (https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/). E drept că numele ales de fostul comunist G. Liiceanu aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de cel mai prestigios premiu al literelor franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (vezi Theodor Cazaban, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125).

Din inexplicabila alergie a editorului G. Liiceanu la scrisul lui Vintilă Horia, romancier de faimă internaţională (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-auredecei/), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România trio-ului de tovarăși care au sărbătorit împreună la Tescani ziua de 23 august 1989 (cei trei – Iliescu, Măgureanu și Pleșu -, s-au întâlnit la Tescani pe 23 august 1989 după cum a povestit martorul ocular Tudor Octavian, la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007; vezi și Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 ; precum și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).

N-a venit în România romancierul premiat de francezi, au venit în Spania…„anumiți români”…După zicala, nu s-a dus Mahomed la munte, a venit muntele la Mahomed. Aceasta se poate presupune din uzualele comenzi politice „sa i se facă Radu” (adică să fie iradiat) folosite de totalitarismul comunist pentru a scrăpa de indezirabili. Așa s-a întâmplat cu anti-comunistul poet Vasile Posteucă, decedat în urma unui cancer galopant, boală care l-a scos rapid din viață și pe Vintilă Horia. Imprudentul scriitor tocmai vorbise în 1990 de cotropita provincie românească unde simplul adevăr al identității dintre moldovenească si românească a echivalat cu ani de zile de temniță politică pentru Ilie Ilașcu si altii ca el. Abia după decenii de la căderea Cortinei de fier s-a recunoscut oficial și în Basarabia că limba românească este aceiași limbă cu limba moldovenească. Decedat la 56 de ani după ce a fost demis din funcția de decan al Facultății de medicină, exclus din învățământul superior și din Academie, dr. Gr. T. Popa a descris prezentul (viitorul si cei doi ani trecuți de la ocuparea României de către armata lui Stalin) observând în Aula Academiei (la ultima sa apariție publică din 1947) cum „comuniștii vânează cu poliția ideile care nu le sunt pe plac…la fel cu naziștii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) Vintilă Horia consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334).

Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991), s-au putut citi abia după 16 ani. Ele fac să transpară cadrul cripto-securist al regimurilor post-comuniste. In plus, continuitatea în politica editorială dinainte de 1989 este și ea evidentă: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor, nici pentru Cioran, nici pentru Vintilă Horia, autor al volumului Les clefs du crepuscule (1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu, iar după 1990 pentru difuzarea articolelor și omagiilor lui Andrei Pleșu „aclamate în câteva limbi”, cum scria Mihail Neamțu, unul din cei doi salariați ai săi care din primul an de slujbă i-au scos două volume de omagiere.

In Franța secolului XXI a apărut o carte de mare succes intitulată „Fabrica de impostori”, unde, din păcate, nu a fost tratată problema promovării imposturii în dictaturile comuniste menținute la putere prin teroarea polițienească adăugată terorismului ideologic, adevăr pe care „turnătorul” Ioan Petru Culianu (3) l-a cenzurat dintre spusele savantului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). Filozoful trăirist Noica, la zece ani de la ieșirea din temnița comunistă, semnala într-un articol din „Viața românească” promovarea „culturii lăutărești”, a scrisului „după ureche” a celor care se pricep la toate și la nimic. Inregistrat cu ocazia Colocviului „Cioran” (19-22 oct. 1991, București-Sinaia, organizat la Palatul Elisabeta din București și la Pelișor), cronicarul plastic Andrei Pleșu (întors de la Tescani ca profesor la Academia de Arte Frumoase unde fusese lector până în 1982) spusese că maestrul său Noica „lucrează post-mortem mai intens, mai apăsat decât lucra în timpul vieții”…si „cu alte justificări”. Tot atunci declarase ca a face cronică plastică este o „meserie inutilă” (vezi Mihaela Cristea, Experiența inițiatică a exilului, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p.146).

2. Un „dedicat partidului comunist” lăudat de Frunzetti într-o efemeriNdă din 1974 care n-a fost să fie efemeră

Întrebându-l odată pe Ion Frunzetti la ce mai lucrează, acesta i-a răspus lui Noica (filozoful trăirist) că scrie „efeMERINDE” (i.e. scrie texte care-i permit să-și înlesnească traiul). In 1975 Ion Frunzetti a devenit șeful catedrei de istoria și teoria artei. Dintr-unul din volumele de omagiere a lui Andrei Pleșu se poate citi o astfel de „efemeriNdă” din 1974 care n-a fost să fie efemeră, cum credea Frunzetti, pentru că si ea …„a lucrat post-mortem…cu alte justificări”. Datorită semnăturii, efemeriNda lui Ion Frunzetti a rămas trei decenii și jumătate singurul text scris „lăutărește” despre Andrei Pleșu asiduu promovat în cultura „lăutărească” a vremii comuniste.

Ion Frunzetti știa bine că efemeriNda trebuie să placă. El scrie sforăitor de un „providențial hazard al genelor” din care a rezultat Andrei Pleșu, „noul dar făcut culturii române”. In plus, nu uită să înșire toate formele de mediatizare a tânărului „dedicat partidului comunist” și de aceea plasat între cadrele didactice ale institutului superior absolvit. La 26 de ani Andrei Pleșu (vizitator al familiei lui Leonte Răutu, șeful catedrei de socialism științific la universitatea bucureșteană) era mediatizat prin televiziunea comunistă, periodicele de cultură, în presă ori în publicațiile de specialitate sau prin conferințe publice de la Universitatea Populară. Citatul din Frunzetti a fost copiat de Mihail Neamțu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor înființat în 2008 și coordonator al volumului „In honorem Andrei Pleșu” (Ed. Humanitas, 2009, p.26).

Despre Andrei Pleșu, Noica prevăzuse că va rămâne în mijlocul drumului („în interval”) indiferent de direcția în care a pornit. Până la moartea lui Noica, muzeograful de la Tescani abandonase pe rând istoria artei, sanscrita, studiile orientalistice si filozofia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului”, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134242, pp.33-48). Cei doi salariați ai lui Pleșu (pentru 10 ani „director interimar al Institutului de istoria religiilor, 2008-2018) neputând desigur intitula volumul omagial „filozofia după ureche” sau „lăutărismul în istoria artei” ori lăutărismul în orientalistică sau în religie, au optat pentru titlul „Filozofia intervalului”, lăsând la latitudinea oricui să înțeleagă ce dorește.

După căderea comunismului, Vintilă Horia (care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut peste hotare pe filozoful Lucian Blaga) a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat de nici unul dintre cei doi care ani de zile au tot invocat numele filozofului de la Păltiniș: Nici de directorul Editurii Humanitas, nici de Pleșu ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”, https://isabelavs2.wordpress.com/hasdeu-two-iulias/), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (vezi Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/).

La primul Colocviul „Cioran” (București-Sinaia), Liiceanu îi spunea în octombrie 1991 Mihaelei Cristea că deja a publicat șase cărți de Cioran, întreg ciclul operei române. „Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-comunistă a scrierilor lui Emil Cioran a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr (plătit/neplătit ca să posteze) a consemnat drept comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este „ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român”.

In 1932 Emil Cioran scrisese că „politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”. Nu același lucru îl putea susține cineva „înșurubat” de tânăr în politică. „Intervalistul” Andrei Pleșu, fost șef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei, a scris despre Cioran doar de la „periferia valorilor spirituale”; „Învinuiesc națiunea română –scria necoptul Cioran citat de Pleșu -, de a nu fi putut să depășească un scepticism vulgar (vezi culegerea de articole „Limba păsărilor” din 1994, pp.162-194). Mircea Eliade propunea o abordare a gândirii lui Cioran pornind de la Ecleziast. Pe Facebook o pagină este intitulată „Emil CIORAN antiprofetul”. Convins că totul e deșertăciune („Nichts zaehlt!”, spunea Cioran) și cu stilul său aforistic, Cioran nu poate fi numit „profet” decât de inculți. Fiindcă „profeție” înseamnă„revelație”. Iar un sinonim al „revelației” este „apocalipsa”. Titlul filmulețului proletcultist intitulat APOCALIPSA DUPĂ CIORAN denotă prostie cu pretenții si, mai ales, incultură. Bine făcută si bine intitulată este în schimb emisiunea radiofonică germană de 28 de minute, https://www.youtube.com/watch?v=NLP4-Bs-Rn4 . In emisiunea „Nichts zaehlt!” s-au strecurat doar două erori. Odată ajuns în Franța, scriitorul afirmat în țara sa nu s-ar mai fi întors în România, unde în fapt el a revenit (după ocuparea Parisului) pentru câteva luni din toamna lui 1940, până la începutul lui februarie 1941. A doua greșală constă în afirmația că, ajuns la Paris în 1937, ar fi abandonat româna ca limbă de redactare a cărților sale. Or, „Indreptar pătimaș” (București, 1991) a fost redactat în românește la Paris în timpul ocupației germane. Deși publicat la circa jumătate de secol de la scriere, el a urmat volumului „Amurgul gândurilor” apărut în Romania în 1940. Ultimul volum românesc a fost „Razne” (București, 2012), scris între 1945 si vara lui 1947, când a început să scrie în franceză, vezi, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/

3. Doi scriitori „agonici” (Mihai Ilovici și Ilariu Dobridor) în temnița comunistă (ca și fratele și sora lui Cioran) și ceilalți doi „agonici” onorați de Academia Franceză: Cioran și Eugen Ionescu

Cioran îi apare lui Pleșu ca având „obsesia vinovăției” : „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum” (în „Vremea”, 1933, citat de Pleșu la p. 166). Mai frust, fostul șef al cenzurii comuniste, Ion Ianoși (/Steinberger până în anul arestării lui Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj în Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) a pescuit din Cioran exprimări blasfemice precum: „în creștinism nu pot respira” sau totul „miroase a îmbâcseală” în această „sinistră rătăcire de două mii de ani”. Nici cronicarul plastic Andrei Pleșu n-a ratat ocazia să citeze din „creierul arzător” al lui Cioran „Acela (i.e. Iisus Hristos) care a zis că moare pentru noi, n-a murit, ci a fost omorât” (p. 173).

Incă din 1938 se putea afla (chiar și peste granițețe României) că la mai puțin de treizeci de ani, „Cioran aruncă asupra lumii o privire dezamăgită și contemplă, nu fără deliciile tainice ale orgoliului, prăbușirea tuturor lucrurilor și tuturor adevărurilor…De la înălțimea asta totul pare decolorat și ofilit. A dispărut istoria, morala, logica. Nimic nu mai are importanță” (Bazil Munteanu, Panorama literaturii române. Ediție îngrijită de Eugen Lozovan, 1996, p. 148).

În România interbelică, în perioada când Bazil Munteanu concepea „cea mai bună lucrare despre literatura românească” (cf. Lucian Blaga), filozoful tăirist Mircea Vulcănescu (martir al temnițelor comuniste) considera că spiritualitatea lui Cioran ar fi „de tip cultural, dar cu vădite predilecții interioare”. Simultan opus ortodoxiei și naționalismului, trăirismul cioranian se află „în plină criză interioară și de revizuire de valori” (Mircea Vulcănescu, Spiritualitate ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Ideile, un decor variabil în opera lui Cioran”, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/variable-background/). Cu toate deosebirile de amănunt, Emil Cioran s-ar situa între scriitorii „agonici”, alături de Eugen Ionescu, Ilariu Dobridor, Petru Manoliu și Mihai Ilovici, cu toții „suferind că nu pot fi naivi și făcând din asta literatură” (M.Vulcănescu). Desigur până la ocuparea țării și întemnițarea scriitorilor care n-au ajuns să ia drumul exilului, precum Cioran și Eugen Ionescu.

Mircea Vulcănescu precizează că termenul „trăirism” e derivat din „trăire” cu înțeles de „viață integrală”, ca izvor de cunoaștere. Nae Ionescu ar fi vorbit la cursul din 1928-1929 despre așa ceva, botezând o atare cunoaștere cu numele de „trăire” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică”, în rev. „Origini/Romanian Roots”, Norcross, Georgia, SUA, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment „Mircea Vulcănescu”, p. I.).

Lispit de spirit filozofic, George Călinescu înșiră inepții când îl prezintă pe Nae Ionescu. Efortul criticului literar a fost minim, el limitându-se a întoarce pe dos cele scrise de Mircea Eliade în postfața volumului „Roza Vânturilor”(vezi G. Căliescu, „Istoria literaturii de la origini până în prezent”, 1941, ediția a doua, 1988; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/). Pentru criticul literar, „trăirea” ar fi „acțiune” cu programul rămas ”mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, „Nae Ionescu și Petre Țuțea”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )..

In Itinerariu spiritual publicat de Mircea Eliade, „trăirea” ca izvor imediat de cunoaștere apare ca „viață integrală” și „experiențialism”, incluzând în experiențele de viață și lecturarea celor mai importanți scriitori ai culturii europene. Mircea Vulcănescu observă că toată generația tânără „a pornit pe această cale”, nu numai Mircea Eliade, Cioran sau Manoliu (vezi Mircea Vulcănescu, Spiritualitate). Demnă de menționat ar fi interdicția de semnătură în comunism a „agonicilor” Ilariu Dobridor (https://bucovinaprofunda.com/2011/10/11/un-interbelic-uitat-ilariu-dobridor/ ) si Mihai Ilovici, scăpați cu viață din temnița politică de care Cioran a scăpat doar pentru că nu s-a întors în țara aflată „sub ocupație comunistă”, cum scria filozoful Vasile Băncilă. În schimb, fratele si sora lui Cioran au făcut temniță politică, Aurel zece ani, iar Virginia timp de patru ani, murind la 58 de ani, din pricina regimului de exterminare din închisorile comuniste.

4. O întrebare fără răspuns: ce considera Cioran „părți negative”?

În abordarea lui Cioran, Andrei Pleșu pornește de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, în volumul bilingv: Isabela Vasiliu.-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului profesor de filozofie de la Liceul ortodox „A. Șaguna” din Brașov care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei (martie, 1944) de la Mircea Vulcănescu. Istoricul literar Marian Popa observase cu justețe că sub pretextul îndepărtării câtorva pasaje „pretențiose și stupide”, acțiune de cenzurare minoră cu care Cioran ar fi fost oarecum de acord, fosta editură Politică a făcut dispărut un sfert din Schimbarea la faţă a României, cenzurare majoră cu care foarte probabil autorul nu s-ar fi declarat de acord (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundația Luceafărul, București, 2001, p.1224).

Ocolind „paginile pretențioase și stupide” (4) îndepărtate de Humanitas în 1990 (5), de pildă aberația cioraniană „De ce nu există nici un om pe pământ are să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să știe? ” (1936, p.129), Andrei Pleșu ține să vadă în Cioran prototipul românului lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (A.P.). O exemplificare mai convingătoare a celor scrise de fostul conducător al tinerilor comuniști o găsim în capitolul epurat („Colectivism național”, pp 127-148): „Evreul nu este semenul, deaproapele nostru…Omenește nu ne putem apropia de el, fiindcă evreul este întâi evreu și apoi om. Fenomenul se petrece atât în conștiința lor, cât și a noastră…Este ca și când ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuțe” (Cioran, 1936). După dilematicul cronicar plastic conducând la acea vreme doctorate în filozofie și în orientalistică, tânărul Cioran întors de la Berlin în 1933 ar reprezenta „anti-românismul”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*

Motto:

,,Remarcabil specialist, economist și filozof, Mircea Vulcănescu este un prinț al spiritului, ale cărui clarviziune, subtilitate și precizie nu sunt egalate decât de marea sa inimă și de frumosul și nobilul său caracter” (Thomas Masarik, președintele Cehoslovaciei).

Încercând să vadă dincolo de manifestările concrete ale doctrinei marxiste în numele căreia au fost sacrificate cca 65 de milioane de vieți umane (apud. Soljenițîn, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ), renumitul savant Mircea Eliade (1) spunea într-un interviu că există în societatea modernă o nevoie de mit ca de „pâinea cea de toate zilele”. Condiționat de tipare mitice iudeo-creștine, Marx ar fi văzut viitorul ca pe o societate fără tensiuni, lipsită de ură de clasă, fiind dispărute clasele într-un soi de rai pe pământ. Ar fi vorba de o „secularizare a marelui mit iudeo-creștin despre raiul care a existat la început și care va exista la sfârșit…când leul va îmbrățișa gazela”. La acel interviu din 1984 s-a ferit însă a aminti spusa românească după care iadul e pavat cu intenții bune…

Evacuat de „marxiști” din propria casă din care i se lăsase o singură cămăruță de locuit (2), academicianul Dimitrie Gusti îi marturisise lui Constantin Noica în 1954 că ar fi vrut să-l aibă drept urmaș la conducerea Catedrei de sociologie pe Mircea Vulcănescu. Fiindcă filozoful ucis în 1952 în temnița Aiudului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ) fusese cel care limpezise tehnica de cercetare monografică.

Pe când era încă student, nu la Filozofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu susținerea tezei de licența în ianuarie 1925, ci la Facultatea de drept, unde urma să-și dea licența în vara aceluiași an, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică organizată de Dimitrie Gusti. Planul cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, profesorul Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit după Duminica Tomii pentru zece zile spre Goicea Mare (vezi Mircea Vulcănescu, Câteva observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, București, 1997, p. 69-78), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se naștea, în primavara anului 1925, Sociologia monografică românească.

In preajma celui de-al doilea război mondial, Scoala sociologică a lui Gusti ajunsese a fi focar de concentrare și de iradiere a spiritualitații românești interbelice. Ea reunea în timpul anului universitar pe la conferințele Institutului Social Român organizate de profesorul Dimitrie Gusti și la vreme de vară în cercetarea câte unui sat românesc, tineri studenți sau absolvenți dintre cei mai dotați, alaturi de personalitați afirmate în cultura interbelică. Incă din anii universitari 1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gândise să facă împreună cu studenții, în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale sociologice și să alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși fusese cucerit de farmecul și sclipitoarea inteligență a profesorului Nae Ionescu (3), pentru licența în filozofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către profesorul Gusti, alegându-și o tema de sociologie privitoare la diferitele fațete ale raportului dintre individ și societate.

Până în 1925, excursii de studii împreună cu studenții nu mai facuse decât faimosul istoric și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea Vulcănescu, “pe pamântul neprefacut al vechii Dacii, chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri”(vezi Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81). Incepând cu 1925 echipele de monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului după observații “făcute direct asupra așezarilor, portului, credințelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nadejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară” (Ibid.). Toate constatările de pe teren, adunate la început după un prim plan de cercetare din 1925-1927, iar apoi cu metoda pusă la punct în 1928 de Mircea Vulcănescu în campania din satul Fundul Moldovei – Suceava, trebuiau să fie înțelese fenomenologic. Intrucât descrierea fenomenologică ducea la aflarea “felului de a fi” al faptelor sociale, la semnificația lor. Considerând viața socială a sătenilor ca o forma a vieții în genere, ea putea fi integrată în ritmul cosmic. Acest lucru a fost văzut cu claritate de filozoful Mircea Vulcănescu.

Pe teren, între monografiștii de la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu s-a găsit între 10 iulie și10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de specializare din Franța. “La deschiderea cursului anului următor, Gusti a început prin a spune studenților : Domnilor, în sfârșit, avem sistemul în mână!” (4).

Insuși profesorul Gusti recunoștea că “în timpul cercetărilor la sat Mircea Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca direcție”. Inițiatorul Scolii monografice era extrem de încântat de formula definitivă de cercetare pe teren la care filozoful Vulcănescu ajunsese prin sistematizarea metodologiei. La început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor fusese îmbunatațirea tehnicii de cercetare. In satul Fundul Moldovei filozoful Mircea Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii, analizând seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului. “E greu, dupa Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare”, scria H. H.Stahl în volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (București, Ed. Minerva, 1981, p. 145).

Despre metoda de cercetare monografică a mai tratat sociologul Traian Herseni (5) într-o conferința cu acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obținte în campaniile monografice. La secțiunea “cadre” Herseni a prezentat în februarie conferința Raportul dintre natură și cultură. La secțiunea “manifestari”, asistentul Mircea Vulcănescu a prezentat în aprilie conferința Structura vieții economice a satului (cf. Marin Diaconu, Scoala sociologică a lui D. Gusti. Documentar sociologic. 1880-1933, Bucuresti, Ed. Eminescu, 2000).

In volumul botezat, într-o lacuna de inspirație, cu același titlu pus de Diaconu și celui de-al doilea volum de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, s-a strecurat o eroare la p. 202 unde citim că în “1929, octombrie – Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti”. Informația este falsă, întrucât, lipsindu-i licența în filozofie, H.H. Stahl nu putea fi în 1929 asistent încadrat oficial ca și Mircea Vulcănescu. Abia în 1933 Stahl a redactat lucrarea „Tehnica monografiilor sociologice” care i-a servit “dealtfel și ca teză de licența” (cf. H.H. Stahl, Amintiri și gânduri..., Ed. Minerva, București, 1981, p.157). Poate Marin Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică de la Măriuca Vulcănescu din viața generosului ei tată și pe urma s-a razgândit: Ajutat de avocatul H.H.Stahl (1901-1991) să se despartă de Anina Rădulescu-Pogoneanu (6), din 1929 Mircea Vulcănescu îi dădea lui Stahl (căruia îi oferise și posibilitatea de a locui în propria sa casă) jumătate din leafa pe care numai filozoful Vulcănescu o primea în calitate de asistent încadrat oficial. Intr-un articol publicat la 29 ianuarie 1933 (în “Dreapta”) Mircea Vulcănescu notează: “sunt asistent universitar de etică, cu titlu provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe jumatate”. După ce-i fusese stenograf profesorului Gusti, Stahl i-a devenit din 1929 asistent onorific, adică fără leafă, având obligația de a-și face între timp studiile la Facultatea de Filozofie și litere, ocazie cu care l-a audiat și pe Nae Ionescu „dăruit cu o inteligență excepțională”. Devenit prin anii șaizeci apropiat al unui ideolog din structurile de vârf, Miron Constantinescu (aka Mehr Kahn, vezi istoricul literar Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, Bucureșrti, Fundația Luceafărul, 2001, vol. I, p. 861, inchizitorul marxist care se opunea vehement publicării savantului Mircea Eliade), H. H. Stahl este făcut membru corespondent al Academiei R.S.R în 1974, iar membru plin în cripto-securismul brucanian de după 1990. In secolul XXI, G. Socol îl va cocoța în rândul „mentorilor” Școlii sociologice de la București (vezi on-line „Revista calitatea vieții”, 2002, consultată pe 20 marie 2020).

După campania monografică din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune lui Vulcănescu să-i devină asistent și îl însărcinează să se ocupe în continuare și la seminar de probleme de tehnică a cercetarii monografice. “Seminarul meu, – consemnează Mircea Vulcănescu-, a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru…Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl” ( cf. Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83). Desigur după ce stenograful lui Gusti a terminat Facultatea de filozofie și litere. H. H. Stahl a fost „încadrat oficial, ca asistent, doar în 1943″ (H.H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 184). Așadar H.H. Stahl îi devine profesorului Dimitrie Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la 16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani după Traian Herseni, încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent onorific la întoarcerea din Germania studiilor sale post-universitare.

Scoala monografică de la București – model de cercetare interdisciplinară pentru sociologi de renume din occident – a fost atât de apreciată în lumea științifică internațională, încât sociologii europeni și americani căzuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să fie reunit la București. Proiect zadarnicit din cauza izbucnirii războiului. Cu singurul avantaj că, în vederea Congresului, profesorul Dimitrie Gusti a încurajat si susținut material redactarea și publicarea unor lucrari ce-și așteptaseră cam mult finisarea și care ulterior n-ar mai fi avut nici o șansa de realizare. Folosind și munca altor cercetători ai satului Nerej pe care nu i-a mai menționat ca autori, una din lucrările de atunci a fost redactată cu maximă viteză de H.H. Stahl dictând-o direct în franceză unei dactilografe (nemenționată în volum) care stăpânea perfect ortografia limbii franceze.

Ca urmare a aprofundării aristotelismului ajuns la modă odată cu neo-tomismul francez, Mircea Vulcănescu a observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de profesorul său și “teoriile corespunzatoare ale catolicismului neotomist” ( vezi Mircea Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza. Intre Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească” nr. 8-9/1993, p. 112-115). Asistentul preferat a așezat “sistemul lui Gusti pe baze aristotelice, suprapunând deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate” (Op. Cit.).

In opinia filozofului Mircea Vulcănescu, “cheia succesiunii formelor /…/ nu stă în aceste forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două (cosmologic și biologic) erau, firește, naturale; iar socialitatea celorlalte două (psihologic și istoric) nu putea fi tăgduită” (Ibid.). Filozoful subliniază diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni “care n-a șovait să împingă complet sociologia printre științele spiritului”. Lui Mircea Vulcănescu i s-a parut că ar fi tradat gândul profesorului Gusti, dacă nu ar fi pus în relief “caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti”. Acest fapt, constata filozoful Scolii monografice, îi înlesnea înțelegerea bisericii ca „cheie de boltă” (ibid) a relațiilor dintre lumea fizică si cea spirituală.

Cu vastul său orizont filozofic, Mircea Vulcănescu a pledat pentru ințelegerea “esențial predicativă” a faptelor sociale, opusă explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia, prin reducerea fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea esenței manifestărilor, prin punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au aparut. Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau patrunde înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă ca exemplu un descântec cu formula sa de sfârșit: “Descântecul meu,/Leacul de la Dumnezeu…”. In formulă supraviețuiesc două mentalități diferite: una magică, bizuită pe puterea ritualului și alta religioasă, în care ritualul nu este decât apel către o Ființa ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici o sinteză în care natura totalitații este imposibil de precizat pentru cineva care cercetează din afară, fără o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat, fără o “traire în înseși condițiile lui” ( Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169).

Se pare totuși că nu numai o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat era în masura a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Fiindcă stenograful H. H. Stahl, deși participase la multe cercetări monografice încă din vremea studenției sale la litere și filozofie, când a vrut să prezinte filozofia populară, el a consemnat eronat că aceasta ar cuprinde doar gesturi și ritualuri magice menite “să acționeze” către silirea la o supunere în fața voinței omenești. La fel, ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia greșită a lui H. H. Stahl, ar avea – fără nici o deosebire de ritualurile magice – același scop: “înduplecarea” la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (H. H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 243).

Sistematizând și clarificând metoda lui Gusti, Mircea Vulcănescu a ajuns la o sugestivă formulă sintetică: C+M=V, unde se pun în evidența cadrele (cosmologic, biologic, psihologic și istoric), i.e. patru ansambluri mari de factori care influențează viața socială, fără a o determina cauzal, și manifestarile ce decurg sub influența cadrelor , subliniind totodată rolul voinței sociale. Ultima este privită ca o putere de reacție ce generează diferite manifestari.

Sistemul gustian ar reuni în felul acesta ambele tendințe, cea a sociologiei cadrelor sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (altel spus, a manifestarilor). Insăși metodologia de cercetare implica pluridisciplinaritatea. La o campanie de cercetari monografice trebuiau să participe cel puțin doisprezece cercetatori diferiți: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un psiholog-etnograf pentru cadre. Iar pentru manifestari, un economist, un jurist, un cercetator al vieții politice și administrative și cel puțin trei cercetatori ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele manifestari: limba și obiceiurile, literatura și arta, religia și moralitatea.

Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt unilaterale, pretinzând o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire de teoria generală a cadrelor care “nu stabilește reporturi univoce între viața socială și totalitatea împrejurarilor în care ea se desfașoară. Ca unitate vie, orice unitate socială exercită o anumita forță de reacțiune /…/ o anumita capacitate de a se sustrage acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voința sociala” ( vezi Mircea Vulcănescu, Publicătions de l’Ecole Roumaine de Sociologie, 1938, traducere de Mariuca Vulcănescu în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 176).

Dintr-un articol apărut abia după decembrie 1989, aflăm de la sociologul Traian Herseni că Mircea Vulcănescu își adusese în cadrul Scolii monografice un însemnat aport nu numai în domeniul “manifestarilor sociale”, scriind în 1932 acel studiu “extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria și sociologia vieții economice, dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare monografică prin cadre și manifestari. Traian Herseni, care a publicat cele mai multe lucrari de sociologie (vezi Paula Herseni, Din publicățiile Scoalei sociologice de la București, 1971 în vol.: Sociologia militans.VI, Ed. Stiintifică, p. 155-214) are grijă să nu uite a evidenția noutatea adusă de filozoful Mircea Vulcănescu. Datorită contribuției vulcănesciene, sistemul gustian a câștigat în valoare prin prognozele devenirii sociale, pornind de la considerarea cadrelor drept “virtualitați sociale”, ce pot avea manifestari reduse sau dezvoltate, cadrele fiind chiar “putințele devenirii sociale” (vezi Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. “Manuscriptum”, nr. 1-2/1996, numar omagial “Mircea Vulcănescu”, p. 131). După o altă prețioasă remarcă a lui Traian Herseni (1907-1980), contribuțiile teoretice ale lui Mircea Vulcănescu erau “în spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase completari și dezvoltari, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o stralucire pe care autorul lui originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treapta mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodata” (cf. Traian Herseni, op. cit., p. 130).

Școlit în mediul academic francez unde se familiarizase cu neo-tomismul, filozoful Vulcănescu (totodată și economist al Scolii sociologice de la București) va înțelege teoria cadrelor ca putințe ale devenirii sociale. Ceea ce îi permitea să înlăture “tot ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de-o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice putință de explicare a devenirii sociale”, reușind a păstra “tot ceea ce era bun din învațatura fenomenologică a lui Nae Ionescu” (cf. Mircea Vulcănescu). Chipul autentic al românului, pe care Școala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur în filozofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin rostul, și prin soarta sa (vezi Mircea Vulcănescu, Existența concretă în metafizica românească).

In plină dictatură comunistă, când a vrut să critice sistemul Scolii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de performanțele culturale ale epocii dinainte de 23 august 1944 trebuia neaparat criticat, Henri H. Stahl a reproșat “inventarierea problemelor pe cadre și manifestari“, axându-și critica pe faptul că D. Gusti ar fi stabilit astfel “o lista a tuturor sociologiilor particulare existente la acea dată”, ceea ce implică realizarea cercetarilor prin “reprezentanții profesioniști ai… biologiei, psihologiei, istoriei…” (H.H. Stahl, Amintiri…1981, p. 105).

Accentuând pe “dizidența” sa în cadrul Scolii gustiene, H. H. Stahl se face a uita că investigațiile interdisciplinare (7) au avut în România, în colectivele de cercetare pe teren conduse de Gusti “o prioritate de necontestat” (Traian Herseni, Sociologie. Teoria generala a vieții sociale, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 32), caracterul esențial al monografiei sociologice fiind “cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social” (Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul, în: “XXV ani de învațamânt universitar. D. Gusti și Scoala sociologică de la București“, Institutul Social Român, București, 1937. Republicat în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p.100).

Când H. H. Stahl își amintește de folcloriștii, geografii, istoricii, filozofii, biologii, matematicienii (/statisticieni, precum Octav Onicescu), economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc… care au luat parte, alaturi de sociologi și de studenți la cercetarile de prin sate, gasește că echipele de monografiști din Scoala lui Gusti erau cam “hibride” (H.H. Stahl, Amintiri si gânduri..., Editura Minerva, București, 1981). Dar nu reușește a-și păstra atitudinea critică față de împărțirea pe cadre și manifestari de-a lungul întregului volum de amintiri. H.H. Stahl se contrazice singur atunci când scrie : “Cadrele și manifestarile erau … un instrument de lucru extrem de util, astfel că trebuie să marturisesc că azi încă, atunci când judec o problema socială, o trec automat “interdisciplinar” prin ciurul tuturor științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin formula cadrelor și manifestărilor” (H.H. Stahl, Amintiri…,1981, p. 102).

Pentru a lămuri cât mai deplin încotro bătea de fapt critica “inventarierii problemelor pe cadre determinante și pe manifestari“, este necerar a ne reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiaza “pe voința trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestarilor” ( Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 80).

In memoriile sale, H. H. Stahl își afișeaza cu multă mândrie lecturile de tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament fața de internaționalismul comunist. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre kominterniști, ca membrii marcanți ai Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Serban Voinea) la acea lovitura de Stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului Național din București, când conspiratorii au urmărit, imediat după constituirea României Mari (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/ 133, decembrie 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ), dezmembrarea țarii în beneficiul noului stat sovietic de la care primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (vezi Magda Macici, Grefa comunista din România, în rev. “Memoria”, nr. 6/ 1992, p. 127). Manifestația muncitorească din Piața Teatrului Național a urmărit acapararea puterii după modelul rusesc al luarii cu asalt a Palatului Regal. În 13 decembrie 1918 a fost prima acțiune de amploare a Partidului Socialist din România (de orientare “marxistă” și botezat astfel pe 9 dec. 1918). Manifestația a fost “organizata cu bani de la Moscova, bani ușor de acoperit prin Tezaurul nostru național sechestrat în timpul razboiului la Kremlin și nici azi restituit țarii noastre” (Ibid.). Aceasta conspirație ce s-a vrut a fi o lovitura de stat, pusă la cale, între alții, de Ana Pauker și I.C. Frimu, a eșuat “căci riposta românilor a fost promptă. Desigur, din rândul manifestanților (dar și din rândul organelor de intervenție) au căzut câțiva zeci de morți și răniți. Toți aceștia vor aparea în istoriografia comunistă, nu ca atentatori la viața României, ci drept eroi” (vezi Magda Macici, Op. Cit.).

Fiul lui H.H. Stahl (Paul H. Stahl, din 1969 stabilit în Franța) desemna Scoala sociologică de la București prin titulatura de “Scoala lui Gusti și a lui H.H. Stahl” într-o carte despre sate balcanice (în engl., 1986, în română, 2000). Exagerarea sa ar fi oarecum de înțeles, venită din partea fiului celui care a tradus în franceză lucrările cercetătorilor satului vrâncean, publicate de Gusti în 1939 în trei volume (Nerej. Un village d’une région archaique). De-a dreptul de neînțeles este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite denumiri, într-o recenzie tiparită în august 2001 de o revistă (“Archaeus”.Tome IV /2000. fasc. 3, p. 248) cu nejustificate pretenții de probitate științifică, editată de Centrul de Istorie a Religiilor (din cadrul Facultății de istorie a Universității bucureștene), condus de Andrei Oișteanu (8), nepotul lui Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu, „șeful real al tuturor mandatarilor locali ai Kremlinului”, responsabil al „inchiziției marxiste” ca șef ideologic al Partidului Comunist din România, el personal debarcat de Ceaușescu, dar având familia „stricto și largo senso rămasă la putere chiar și în România de azi” (9).

Nefericita denominație folosită de Paul H. Stahl apare cu atât mai deplasată cu cât tatăl său (H.H.Stahl), în cartea Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (1981), a ținut cu tot dinadinsul să se păstreze la distanță de „mentorii” Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu, afișându-și cu mândrie calitatea de așa-zis „disident” al Scolii lui Gusti.

*Textul de față are la bază o conferință ținută în 26 decembrie la Sighetul Marmației, la Sesiunea de comunicări pe teme de etnografie și folclor din cadrul Festivalului „Marmația 2001”.

Note si comentarii marginale

–vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” (Paris, 1955), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.
– vezi textele eliminate de cenzura dictaturii comuniste si introduse de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu în volumul apărut după căderea comunismului.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, București, Ed. Academiei, 1993.
— Studentul Mircea Eliade (1907-1986) scria despre profesorul Nae Ionescu (1890 – 15 martie 1940) în vara anului 1928 că: “singurul curs unde se încăpățânau să vină studentele și studenții care nu înțelegeau linia conferințelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică și de metafizică”(vezi Mircea Eliade, Gaudeamus, Ed. Garamond, București, p. 37).
— vezi Stefan J. Fay, Marturie pentru om, București, 1991, p. 16.
— Traian Herseni (1907-1980) participă din perioada studenției (1927, satul Nerej) la campaniile monografice. În 1928 își susține teza de licență cu tema Individ și societate, subiect de vaste posibilități pe care îl abordase în teza sa de licență si studentul Mircea Vulcănescu (1904-1952, Aiud, ucis în temnița comunistă). În “Arhiva pentru știința și reforma socială”, an X, nr. 1-4, 1932, p. 135-158, asistentul Traian Herseni publică: Individ și societate în satul Fundul Moldovei. Personalitate marcantă a sociologiei românești, după campania din Basarabia el publică în 1932 Categoriile sociale Cornovene, iar in 1934 volumul Teoria monografiei sociologice. Profesorul universitar Traian Herseni (dat afară din universitate la vremea ocupației staliniste a Regatului României) a contribuit în mod nemijlocit la afirmarea Școlii sociologice de la București, fiind cel mai harnic sociolog de școală gustiană. Multimea sa de lucrări publicate au dus la încarcerarea sa pentru patru ani (1951-1955) de către „regimul comunist „al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca; despre arestarea lui Traian Herseni am amintit la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012; https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=5s). După studiile de specializare în Germania incepute în 1929, Traian Herseni (dotat cu o sensibilitate metafizică sesizată de Cioran cu prilejul conferințelor organizate de Asociația „Criterion”) a fost întâi asistent onorific la catedra lui Gusti unde a preluat seminarul de sociologie generală pe care-l ținuse Mircea Vulcănescu. Apoi, din 1932 profesorul Gusti îl încadrează oficial, ca asistent cuprins în schema catedrei. In 1937, când a avut de ales între Golopenția (ucis in timpul anchetei prin torturare în temnița comunistă, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O schiță de portret: Anton Golopenția, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/golopentia.pdf) si Herseni, Dimitrie Gusti l-a ales pe ultimul, poate pentru perspectiva înoitoare a „ontologiei regionale” prin care dezvoltase sistemul sociologic gustian în teza de doctorat: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională scrisă de Herseni în 1933 și tipărită în 1935. Deja în 1931 Traian Herseni redactase volumul Teoria monografiei sociologice (publicat în 1934). După moartea lui Virgil Bărbat (în 1931), profesorul Dimitrie Gusti îl propune să preia catedra acestuia de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj. In 1938 profesorul Traian Herseni scrie partea de Sociologie românească din volumul colectiv închinat academicianului profesor Ion Petrovici ( 1882, închis de comuniști la 66 de ani, fără nici o vină, pentru o durată de peste 16 ani de zile; a decedat în 1972): Istoria filosofiei moderne. vol. V. În 1940 publică: Sociologie românească. Încercare istorică, iar în 1941 Probleme de sociologie pastorală. După anii de temniță politică si de interdicție de semnătură, eminentul sociolog Traian Herseni, pe lângă multe alte cercetări, va face și muncă de pionierat în domeniul psihologiei industriale. In Argentina același lucru îl face un exilat român devenit un remarcabil specialist: profesorul Stan M. Popescu/ Ovidiu Găină, n. 1914 (vezi vol.: Români în știința și cultura occidentală, Davis, 1992, pp.299-300), licențiat în filozofie la Cernăuți, cu profesorul Traian Brăileanu, ucis în temnița comunistă.
–In 1910 apare volumul Studii de Ion Al. Rădulescu-Pogoneanu (1870-1945), viitor socru (la prima căsătorie) al lui Mircea Vulcănescu. Cu doctoratul luat în Germania (Ueber des Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, 1902), Ion Rădulescu-Pogoneanu (dintr-a doua generație de maiorescieni) a fost la început profesor de etică, apoi de pedagogie și istoria pedagogiei la Universitatea din București pe care a terminat-o cu o teza de licența despre Morala stoică (București, 1893). Profesorul Ion Al. Pogoneanu a publicat în 1902 vol.: Probleme ale culturii românești. I. Limba și cultura orașelor. II. Chestiunea evreiască. In 1911 publică Etica lui Wundt, iar în 1941 : Patru scrisori către Alecsandri în legătură cu o misiune în chestiunea Basarabiei. După instalarea dominației sovietice și a totalitarismului marxist, fiul profesorului Ion Al. Rădulescu Pogoneanu a murit în temnița comunistă și vila (din Cartierul Primăverii devenit după 23 august 1944, „Cartierul Roșu”) i-a fost ocupată de inchizitorul marxist Ion Ianoși (șef al cenzurii la vremea maximei sale virulențe, când Noica a fost trimis după gratii pentru că a vrut să publice un manuscris despre Hegel, dat pe ascuns Securității de turnătorul Zigu Ornea (vezi Tudor Păcuraru, în colab., Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018). Fosta soție a lui Mircea Vulcănescu, locuind în cămăruța de servitori a propriei vile, a trebuit să suporte mizeriile fără sfârșit ale noului locatar (cu liceul „pe puncte”) până a reușit să plece definitiv în Franța, abia după 1965 (apud. Vivi Vulcănescu, fiica Aninei și a lui Mircea Vulcănescu).
– Petru Comarnescu reușește a publica în „Informația Bucureștiului”, la mai bine de un deceniu după moartea acad. Dimitrie Gusti, amintirile sale legate de cercetarea satului Drăguș -Făgăras, propusă lui Gusti de Traian Herseni: „Cu ce bucurie am participat, în 1929, la campania monografică din comuna Drăguș, sub conducerea profesorului D. Gusti! Atunci mi-am dat mai lesne seama de geniul artistic al poporului, văzând splendide scoarțe, olărie, icoane pe sticlă, ascultând cântece unice în lume, văzând dansuri atât de inventive ca pași, ritmică, figuri ! Până și cântecele copiilor, joaca lor, aveau ceva ingenios, uimind pe muzicologul C-tin Brăiloiu. Savanți ai sociologiei, etnografiei, esteticii, animați de Dimitrie Gusti, creatorul cunoscutei metode monografice, cercetau laolaltă cu noi, tinerii de atunci, fenomenele specifice locului” (Petru Comarnescu, iunie 1967, în vol.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, Ed. Academiei, 1993, p.246).
–La Colocviul „Posteritatea lui Mircea Eliade” organizat pe 3 iunie 2002 de Colegiul Noua Europă (condus de directoarea Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Răutu), nepotul lui Leonte Răutu (Andrei Oișteanu/ Oigenstein) a prezentat lucrarea Mircea Eliade între ortodoxie și Zalmoxism, publicată în „Observatorul cultural”, Nr. 127/ 30 iulie 2002. Într-un articol pe tema totalitarismului comunist publicat on-line în rev. „Asymetria”, Paris, 2006, fostul deținut politic Ion Varlam consemna că „poliție politică” a făcut oricine a contribuit la crearea dihotomiei victime-oligarhie a beneficiarilor regimului comunist. El mai face inteligenta observație că „poliție politică” este un eufemism „pentru a atenua amintirea TERORII (poliției gândirii) și a fixa resentimentele exclusiv asupra Securității. Prin asemenea diversiune sunt scoși din discuție inchizitorii marxiști, responsabilii cu teroarea ideologică (susținută de teroarea polițienească, apud. Mircea Eliade). Nefiind judecati pentru vinovățiile lor, în contextul camuflării de facto a amplorii crimelor comuniste, urmașii inchizitorilor marxiști au profitat în continuare de privilegiile câștigate în comunism. După 1990 beneficiari de burse în occident, la revenirea în țară au avut grijă de perpetuarea esenței discursului politic în mediul academic și în wikipedia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ) referitor la personalitățile culturii interbelice, pentru a nu se depărta prea mult de dogmatismul „anti-hitlerist” al stalinistului Leonte Răutu, din garda veche a Anei Pauker. Poate doar prin noua modă a „trâmbițașilor corectitudinii politice” (apud. Ion Varlam).
–cf. Ion Varlam, Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.82-89.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*” →

Isabela VASILIU-SCRABA: O enigmatică pictură a Sfântului Arsenie Boca aflată în mijlocul Bucureștiului

Motto: „În tirania comunistă e grea sărăcia, e gravă întemnițarea oamenilor, dar nimic nu e mai înspăimântător ca manipularea conștiinței care transformă omul într-o unealtă teleghidată” (Sfântul Valeriu Gafencu).

Citit-am de curând într-o revistă oarecare de pe internet un text jalnic pe tema picturii Sfântului Arsenie Boca. Faptul în sine e banal, fiindcă neobișnuite sunt textele cât de cât interesante. Din revista apărută în 2019 am sesizat însă o grosolană manipulare vizind promovarea minciunii dăinuind din anii șaizeci și până prin 2007 referitoare la autorul impresionantei picturi de pe bolta altarului Bisericii „Sfântul Elefterie cel Nou” din București.

Acum vreo zece ani, cand s-a nimerit să urmăresc la TVR1 (sau poate la Trinitas) o filmare în această biserică de lângă Operă, m-a impresionat perseverența cu care era ocolită imaginea Maicii Domnului cu pruncul Iisus din bolta altarului sub pretextul prezentării catapeteasmei sculptată în lemn de cireș de Grigore Dumitrescu și fostul deținut politic Aurel Obreja după modelul unei catapetesme de la Skopje (cf. user „Florina Rădulescu”, 19 febr. 2012 în wikipedia.ro; vezi și Ștefan Mărculeț, Biserica „Sf. Elefterie cel Nou” are o catapeteasmă unică în țară, în „Ziarul Lumina”, 15 dec. 2007).

Când a terminat fresca din bolta altarului de la Biserica „Sf. Elefterie cel Nou”, Părintele Arsenie Boca a început în vara anului 1961 să picteze pereții Bisericii „Sf. Parascheva” de la Bogata Olteană (jud. Brașov) a cărei sculptură în lemn a fost realizată tot de Grigore Dumitrescu, probabil recomandat preotului Spiridon Cândea de călugărul iconar izgonit în 1959 de la Mănăstirea Prislop de oficialitățile comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ .

Manevrele de filmare ceruseră o oarecare îndemânare ca la filmarea catapeteasmei să devină de nevăzut absida centrală a altarului. Fiind sezonul cald, am făcut la câteva zile după vizionarea emisiunii o plimbare cu bicicleta până la acea biserică, l-am căutat, l-am găsit și am vorbit cu preotul Mihai Dragomir despre Părintele Arsenie Boca, despre care nu a zis nici un moment că ar fi fost pictorul frescei cu pruncul Iisus îmbrăcat ca un deținut politic, desi „Lumea Credinței” publicase deja un articol pe tema paternității picturii, textul fiind semnat de studentul Alexandru Valentin Crăciun.

Atunci (și mai apoi când am reintrat în Biserica „Sf. Elefterie cel Nou”) m-am convins că la mijloc trebuie să fie o „dispoziție oficială”, negarea adevăratei paternități a picturii fiind „literă de lege” și la omul de la pangar, dar și pe situl „crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei” în articolul de prezentare a frumoasei biserici începută în anii treizeci și târnosită în 1971, unde e trecut că pictura a fost executată de „pictorii Iosif Kleber și Vasile Rudeanu” (articol din 12 iunie 2012, cu 51680 vizualizări). Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda credincioșilor să fugă de clerul nevrednic în cazul în care „episcopul sau clerul este viclean în chestiile credinței”. A nu recunoaște sfințenia Părintelui Arsenie Boca venerat spontan de sute de mii de credincioși, și a nu-i cinsti pe martirii închisorilor politice comuniste intră fără doar și poate la capitolul „viclenie în chestiile credinței”.

Scene de martiraj a pictat Părintele Arsenie Boca și la Biserica din Drăgănescu, pe peretele altarului. Cu scena sfântului arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic (28 noiembrie în calendarul ortodox), dar și cu alte scene, din pictura bisericii târnosită în 1982 se poate constata premoniția morții sale martirice din 28 noiembrie 1989 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ).

La Sf. Ioan Gură de Aur a scris sub pictură: „Iarăși se tulbură Irodiada…iarăși cere pe tipsie capul lui Ioan”. Într-una din vizitele mele la Drăgănescu am aflat că semialfabetizata acadeniciană i-a tras Sfântului Părinte o palmă în ziua de Paști a anului 1989 chiar în sfânta Biserică de la Drăgănescu. Foarte probabil Elena Ceaușescu a fost aceea care a dat dispoziție Securității să fie bătut cu bestialitate la 79 de ani, schingiuire din care i s-a tras sfârșitul martiric de care nu suflă o vorbă nici unul dintre cei ce pun la vânzare cărți cu închipuita viață a Părintelui Arsenie Boca la fosta Editură „Politică” sau la alte edituri mai modeste, și nici cei care scot în serie tot felul de filmulețe de televiziune despre faimosul stareț de la Mânăstirea „Brâncoveanu” și de la Prislop.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: O enigmatică pictură a Sfântului Arsenie Boca aflată în mijlocul Bucureștiului” →

Isabela VASILIU-SCRABA, Noica în cifru “humanist”

Motto: „Dobândirea puterii îl ajută [pe artist] să nu mai vadă că scrie rău și din ce în ce mai rău, că pagina lui e săracă și din ce în ce mai săracă”- Mircea Ciobanu (1940-1996).

Constantin Noica diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Româească, Bucureşti, 1983, p.164).

Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de G. Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, Sibiu, II, 6-8/1992).

Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare a „discipolului lui Henry Wald” (apud. Noica, vezi vol. Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R, Bucuresti, 2009, p.154) în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care s-a referit atunci Gabriel Liiceanu ar fi fost de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la autorul Apelului către lichelele post-decembriste, să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (vezi G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.175). Să-şi cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan Petriceicu Haşdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Haşdeu gazetar politic).

Constantin Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, ideologului comunist Dan C. Mihăilescu – pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea comunistului Andrei Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George şi de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (vezi vol. Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).

Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din Bucureşti, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită şi lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăieşte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi, în rev. „Origini”, nr. 9-10/ 2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i ) a ţinut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica(1909-1987) si cu Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi mari filozofi şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” iarăşi n-a fost capabil să-l citească pe Noica, deşi îl invocă negreşit în apariţiile publice.

Redăm în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul ideolog comunist din suita lui Ion Ianoşi care l-a ajutat să “scoată la lumină” Jurnalul de la Păltiniş spunea studenţilor săi fără să clipească următoarele neadevăruri: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(ibid.).

Aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” deconspiră fără greş incapacitatea fostului profitor al regimului comunist de a înţelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de această spusă a lui Liiceanu din 1993 se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3) în acela de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce mult e din gândul tău într-unele din cărţile altora” observase însuşi Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situaţia de a-şi da public consimţământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4).

In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat şi cu logica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Andrei Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slbozia, 2002, p.46), acelaşi Gabriel Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului după Noica (vezi Octavian Cheţan în vol. Modelul Cultural Noica, Bucureşti, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor în 2009 că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38). Intr-o exprimare diferită în formă, dar identică în mesajul de transmis, Andrei Pleşu considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată peiorativ drept “producţia bibliografică” a lui Noica, ar fi fost “instanţa patern-frăţească, stimulatoare, încurajatoare” (Pleşu către Marin Tarangul) pe care a reprezentat-o fostul deţinut politic vizitat de cei doi comunişti la Păltiniş. Cum uşor se poate observa, falşii discipolii gândesc la unison atunci când se substituie cu materialitatea lor (de condeieri care n-au sporit prin nimic valorile filozofiei românești) spiritului întrupat în excepționala operă filozofică a lui Noica, pe fundalul căreia își tot ridică reciproc statui de mucava. Chiar în anul centenarului nașterii lui Constantin Noica, Liiceanu, în loc să difuzeze traduceri în suedeză din cărțile lui Noica, a folosit prilejul să-și lanseze la Stocholm Jurnalul de la Păltiniș. Deşănţata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie faţă de memoria lui C. Noica scrise de George Purdea, lector la Universitaea din Viena: “În lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica”(G. Purdea, 4 august 2009).

Din cele 206 de pagini ale cărţii în care e trecută enormitatea că importanţa lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text al grafomanului Andrei Cornea (6), – „producător [ca orice grafoman] de text pâclos, inform și trândav atât în expresie cât și în conținut” (vezi Mircea Ciobanu, Rigorile scrisului, în „România literară”, nr.5/1981) -, cum auto-desemnatul reprezentant al himericei „Scoli de la Păltiniș” nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi. În opinia renumitului filozof al religiilor, Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Timpului nu îi rezistă hărnicia culturală. Nici “ştiinţa” unui anumit moment din cărţi ce invocă “adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică”. Doar personalităţile ieşite din rând rezistă timpului, doar cei care au pus amprenta lor personală în cărţile “ştiinţifice” pe care le-au scris (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA, Noica în cifru “humanist”” →

IsabelaVS-Nae-Kant – Isabela Vasiliu-Scraba, Posibilă decriptare a filozofiei lui Nae Ionescu, sau, Jocuri conceptuale provocate de Kant

Referindu-se la Școala trăiristă inițiată în interbelic de Nae Ionescu (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, cuvânt înainte de Ion Papuc), filozoful Mircea Eliade consemnase că „a face școală” înseamnă „a provoca un interes general pentru propriul univers spiritual” (M.E., dec. 1951). Este exact ceea ce nu i-a reușit lui Noica, despre care Alexandru Dragomir spunea că n-a avut nici o influență asupra vizitatorilor săi mai cunoscuți.

Într-un „Bilanț literar” (publicat în „Cuvântul” din 2 ian. 1927) Nae Ionescu îi reproșase lui Eugen Lovinescu că scrisul lui “are darul să provoace prea multe polemici” și că Istoria literaturii clădită de Lovinescu în exclusivitate pe “impresii”, în loc să fie prilej de învățătură pentru cititor, i-ar suscita acestuia nevoia formulării unor alte opinii.

Aceiași calitate ar avea-o și scrierile lui Immanuel Kant. Fără vreo teamă de eroare, și despre ele se poate spune că suscită polemici. Desigur păstrînd cuvenitele proporții. Dar mai ales amintindu-ne din ce uriaș efort intelectual au provenit ele. Și neuitînd că mai presus de asemenea calitate de a incita către formularea unui punct de vedere opus celui kantian, mai există o virtute intrinsecă a Criticii rațiunii pure (traducere de Traian Brăileanu): aceea că se poate învăța multă filosofie la citirea atentă a ei.

Stiind bine acest lucru, Noica a insistat ca pelerinii care soseau la Păltiniș să nu treacă peste studiul atent al lui Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas; ). Insistențe dovedite zadarnice. În legătură cu lumea profană a „pelerinilor” areligioși, Mircea Eliade evidențiase degradarea nivelurilor spirituale atât în alegerea căii spre țintă (care nu mai este calea cunoașterii care să ducă la „absorbirea sacrului echivalând cu cucerirea nemuririi”) cât si în degradarea obiectivului ales: „averea, ambiția socială, dorința de putere”. Intr-unului din manuscrisele confiscate de securiști, Noica scrisese că „lumea de azi pare una în care victoriile sunt suspendate” (Rugați-vă pentru fratele Alexandru). Filozoful de Școală trăiristă se gândise probabil la piedicile pe care mereu le-a avut de trecut până să-i fie publicate scrierile, si nu la drumul facil, pavat dinainte cu succese, cum se întâmpla în cazul auto-declaraților discipoli agreați de regimul dictatorial comunist care le publica orice antologie de articole. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

După a doua editare a volumului Le sacre et le profane, marginalizatul Noica îi scria prietenului său Eliade că este „din nou redus la creația de sertar” și că „dubletul sacru-profan se calchiază pe opoziția a fi în –a fi întru” (C-tin Noica, 5 dec. 1971, in rev. „Viața Românească”, mai-iunie 1997, nr. 5-6, p.98, acesta fiind si primul număr în care am fost eu însămi publicată, după o cenzurare de 14 ani pentru că scrisul mi-era foarte depărtat de ceea ce se cerea: „dacă vrei să publici, trebuie să scrii fără să spui nimic”, sfat primit în comunism de Alexantra Târziu, vezi rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr.1/ 134, ian. 2019, p.10).

Porniți de la apriorismul kantian, atît Ion Petrovici cît și Constantin Noica s-au preocupat de problema extensiei (dincolo de timpul istoric) a cîmpului cunoașterii noastre, ambii încercînd să identifice o soluție pentru a îngloba în acest cîmp și ceea ce, în mod obișnuit, iese din el. Ion Petrovici apelează la un soi de apriorism considerînd că anume viziuni ale lui Eminescu s-ar putea înțelege mai bine dacă întreg timpul în care ar fi cuprins destinul unui om s-ar găsi apriori desfășurat. O atare perspectivă ar lămuri momentele de clarviziune cînd în cîmpul cunoașterii intră porțiunea de timp rezervată viitorului, porțiune care în mod normal rămîne în afara cunoașterii noastre, fiindcă ea cuprinde ceea ce încă nu s-a întîmplat, dar urmează să se întîmple.

Între diversele sale meditații legate de ceea ce el a numit “timpul logosului”, Constantin Noica ajunge să confere un soi de dinamism viziunii propuse de Ion Petrovici asupra apriorității timpului. El va scrie despre “reversibilitatea” timpului “logosului” în cazurile de clarviziune. Desfășurarea apriori a timpului, care la Ion Petrovici era într-un fel impregnată de nemișcarea ce domnește în lumea de dincolo, în perspectiva propusă de filozoful retras la Păltiniș devine suită de întîmplări în plină desfășurare, pe care un clarvăzător o poate urmări. Cele prezise în momentul clarviziunii și mai apoi întîmplate ar demonstra “întoarcerea”, “reversibilitatea timpului”, prin revenirea unor întîmplări desfășurate deja în decursul destinului cunoscut de clarvăzător.

De problema timpului, una dintre cele mai spinoase probleme ale filozofiei, s-a ocupat și Dimitrie Cantemir în Sacrosante Scientiae Indepingibilis Imago, lucrare tradusă de Locusteanu și publicată în 1928. Soluția pe care o propune Cantemir se înscrie în creștinismul metafizic, cadru spiritual definitoriu și pentru meditația filozofică naeionesciană.

In logica metafizică („logica lui Hermes”) pe care paznicii îndobitocirii materialiste i-au publicat-o cenzurat după amânări de ani de zile, Noica scrisese că timpul logic „se convertește în alt timp” care preface mediul exterior în mediu interior, cu generalul ca dimensiune a individualului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, anul XIIm 16-31 martie, nr.253/ 2013, pp.4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ ). După filozoful retras la Păltiniș, sacrul ar fi la Eliade „element”, mai precis, trecere a elementului din mediu exterior în mediu interior („hierofanie”).

Când Nae Ionescu a vorbit studenților săi despre timp, faimosul metafizician și-a prezentat poziția filosofică printr-o raportare la cele gândite de Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Era anul 1936, chiar anul în care la Berlin asistentul lui C. Rădulescu-Motru a fost silit să rabde laudele aduse filozofului Nae Ionescu de către Arthur Liebert, directorul Societății Kantiene (vezi N. Bagdasar, Amintiri, București, 2004, pp.188-189; citat în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ ).

În anul universitar 1936-1937 profesorul Nae Ionescu făcuse o suită de observații la adresa lui Kant demne de toată atenția. Ele se deschid cu următoarea precizare, din care cititorul poate să-și facă o imagine asupra personalității acestui filosof, pe cît de faimos în epocă, pe atît de puțin cunoscut astăzi: “Cu toate că eu nu am obiceiul să mă opresc și să vorbesc despre ceea ce au făcut sau nu alții, o să mă opresc puțin asupra acestui fapt, pentru că prea mulți vă întîlniți cu această problemă, prea vă umple capul toată lumea cu Kant. Kant acesta o fi fost un om mare, dar pentru noi în filosofie mare este cel care ne este de folos” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p.114). Să vedem așadar ce-a gândit Nae Ionescu în răspăr cu cele gîndite de Kant, la vremea când își „limpezise întreg sistemul filozofic” (M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, 1992, p.27).

În primul rînd, unicul creator de școală filozofică observă, pe bună dreptate, că filosoful de la Königsberg nu a dovedit nicăieri analogia dintre spațiu și timp, la care adaugă remarca, perfect justificată, că această analogie nu a fost dovedită de Kant, și nici nu poate fi dovedită de vreun kantian, fiindcă pur și simpu ea nu există (Tratat de metafizică, p.113).

Calitativ privite în realitatea lor, spunea Nae Ionescu la cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926, timpul si spațiul nu au nimic comun. Pe de altă parte însă, din punct de vedere cantitativ, folosit pentru determinarea unui obiect în existența lui reală, “timpul si spațiul n-au nimic deosebit. Și atunci coordonata timp este exact în același fel coordonată ca și celelalte trei coordonate spațiale” (Teoria cunoștinței, curs litogr., p.89).

A treia observație făcută în marginea Esteticii transcendentale pune în evidență faptul că Immanuel Kant rezolvă problema timpului printr-o nepermisă extrapolare a situației privitoare la spațiu. În opinia lui Kant, ceea ce este valabil în legătură cu demonstrarea apriorității spațiului, ar fi valabil și în legătură cu aprioritatea timpului.

Nae Ionescu identifică aici eroarea lui Kant care a „trădat” atitudinea fenomenologică pe care tocmai o postulase. Din punct de vedere fenomenologic, noi nu avem decît cunoștința propriu-zisă. Nu și formele a priori și funcțiunile care fac posibilă cunoștința. Or, Kant consideră că elementele fundamentale care constituie cunoștința pot fi cunoscute (vezi Nae Ionescu, Teoria cunoștinței. 1925-1926. Curs litogr., p. 99).

A patra observație ar fi următoarea: dacă timpul poate fi tratat independent de spațiu, spațiu nu este ceva independent de timp, deși “timpul și spațiul sunt lucruri cu totul deosebite” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p114). Spațiul nu este o realitate autonomă întrucât ordonarea spațiului are la bază direcția împrumutată de la timp (ibid. p. 128).

A cincea observație decurge din cea de-a patra, și ea vizează înșăși demonstrarea apriorității spațiului. Această demonstrație pe care o face filosoful din Königsberg în Critica rațiunii pure ar fi lipsită de validitate, tocmai pentru că spațiul nu este ceva independent de timp, ceva ce poate fi tratat în sine. (Credem că, dacă ar fi mers si Kant pe ideea că spațiul împrumută de la timp direcția, ar fi propus poate si rezolvarea “problemei mîinii stîngi”, de la care a pornit în meditațiile sale asupra spațiului, problemă căreia nu i-a găsit dezlegare, ci doar a eludat-o prin postularea apriorității spațiului. Numai că ea ar fi implicat și considerații asupra schimbării. Or, idealismul său transcendental nu este străin de un oarecare statism, propriu formalismelor de orice gen. Rezultatul privirii sale critice asupra unei rațiuni pure, oricîtă genialitate ar cuprinde, este un pur formalism, nefiind altceva decît o sumă de condiții apriori în care are loc o “experiență în genere”).

O ultimă observație a lui Nae Ionescu s-ar traduce cam așa: ține oare într-adevăr timpul de Estetică (în înțeles kantian)? Desigur că nu ține. Timpul metafizic poate fi socotit ca semn al vieții și margine a eternității. De aceea timpul iese din strîmtul cadru al “experienței în genere”. Pe cînd preda un curs de logică (în anul universitar 1924-1925) Nae Ionescu observase că în Estetica sa transcendentală (ca și în Analitica sa transcendentală), Immanuel Kant înlocuiește de fapt planul existenței reale a lumii, cu un nou plan de realitate, cu planul conștiinței.

Deosebit de această înlocuire a realității prin planul cunoașterii, dar urmînd cumva aceleași tipare de gîndire, în însăși logica generală pe care o preda studenților săi (vezi Kant, Logica generală, București, 1985, traducere de Alexandru Surdu), filosoful german se dispensează de “concept”. Pentru Kant, remarcă Nae Ionescu, logica se reduce la două procese: unul de controlare a trecerii de la o cunoștință la alta, iar celălalt de verificare a adevărului gîndirii prin condițiile silogismului și ale principiului noncontradicției. Din perspectiva istoriei logicii, orientarea aceasta i-a părut lui Nae Ionescu (doctor în fundamentele logice ale matematicii) deosebit de fecundă în gîndirea logicienilor de mai tîrziu, în orientarea kantiană justificîndu-se, observa el, directivele de mai tîrziu din logica metafizică, gnoseologică sau formală.

În legătură cu timpul, Nae Ionescu mai precizează la prelegerea din februarie 1937 faptul că acesta nu este ceva absolut, ci doar relativ, fiind trăit cu intensități diferite (p.130). În general, s-a spus că ceva există în măsura în care se află în spațiu și în timp. Nae Ionescu, mai subtil, considera că nimic nu este în timp, ci totul “se întîmplă” în timp (p.132). Or, ceva se întîmplă numai acolo unde este ceva.

Ceea ce se întîmplă în timp, se întâmplă între două evenimente, este istorie (după Vasile Pârvan și Simmel, p.246), pentru că “istoria înseamnează început și sfîrșit”. Nu ceva petrecut pe o linie dreaptă a timpului, nici pe una închisă, ca desfășurare ce vine din infinit și merge la nesfîrșit.

Nae Ionescu nu judeca istoria în funcție de timp. “Dacă vrei să identifici timpul cu istoria, atunci istoria nu există” -spunea el. Pentru că timpul înseamnă “acum”, iar “acum” nu înseamnă nimic. Este o pură indicație, este o atitudine față de existență, “un fel de indicație a existenței că aceasta există și nu numai că poate fi gîndită, ci trebuie necesarmente gîndită” (p. 115). Din momentul în care se constată că propriu-zis se întîmplă ceva, subliniază Nae Ionescu, se și face trecerea din “problema ființei în aceea a existenței” (op. cit., p. 128). Rămîne însă de adăugat că timpul istoric, timpul fizic si timpul psihic (sau durata) nu interesează pe metafizician (p.248). Atîta vreme cît ajungem să luăm contact numai cu existența, “noi nu putem să depășim timpul” (op. cit., p. 132).

La cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926 Profesorul și-a amintit că într-un articol din tinerețe observase că exprimarea propriu-zisă a unei existențe într-un chip numeric necesită 4 coordonate și nu 3 și că astăzi (în 1925) aceste lucruri au devenit locuri comune în lumea științifică (vezi Nae Ionescu, Din literatura celei de-a patra dimensiuni: „Sărmanul Dionis”, în „Noua Revistă Română”, vol IX, nr.18, 22februarie 1911, pp.350-352). La începutul secolului XX erau însă noutăți, erau idei care abia începuseră să se vehiculeze, iar Nae Ionescu era perfect conștient de valoarea de noutare a celor gîndite de el pe cont propriu, în anii săi de studiu. Cu multă detașare, filosoful își completează amintirile astfel: “aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni și m-am mai gîndit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducîndu-mă la Göttingen, am ascultat pe unul din cei mai mari fizicieni, Mincowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneață. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era extraordinar de frumos. Care este deosebirea? Și eu am dreptate și ceilalți. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filozofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filozoficește, timpul și spațiul sunt două lucruri absolut deosebite”(Tratat de metafizică, 1936-1937, p.125).

Printr-o profundă distilare a gîndirii, Nae Ionescu ajunge la niște viziuni revelatoare de esențe cuprinse în formulări aforistice, de o mare frumusețe și sugestivitate. În filosofia românească întruchipări de o atît de impresionantă putere integratoare nu am mai găsit decît la Blaga și la Mircea Vulcănescu. La cei doi, desigur într-altfel gîndite, timpul, spațiul, existența și ființa se află într-o deplină armonie, se completează și se luminează reciproc, așa cum se întîmplă în sugestivele condensări de gînd ale lui Nae Ionescu. Dacă timpul poate fi privit ca “semn al vieții”, spațiul nu este formă a intuiției a priori (cum crede Kant), este “semn al morții”. Locul formelor vieții, fără viața din ele, rămîne să fie spațiu ca “timp mort”. A fi lipsit de simțul spațiului, spunea Nae Ionescu, înseamnă a nu avea contact și înțelegere pentru formele vii. Uneori formulările sale pot apărea paradoxale. Dar numai celor care se încurcă în vocabularul filosofiei, pentru că le-a lipsit ocazia de a-și însuși corect modalitatea exprimării în domeniul filosofiei românești. Când Nae Ionescu spune că “dincolo de existență este ființa” și că “substanța este materia ființei, iar materia este substanța existenței” el nu părăseste făgașul gândirii care-l făcuse să adauge că “dinolo de materie este substanța”.

Legile despre care se crede că ar guverna întîmplările lumii, legile pe care oamenii le numesc “ale naturii” reprezintă, după Nae Ionescu, ordinea pe care oamenii o introduc în lume, ordine verificată de ei prin niște cadre, mai strîmte sau mai largi ale experienței omenești. Aceasta nu înseamnă că lumea în care trăim să nu poată fi “străpunsă” de fapte care să răstoarne “socotelile” omenești. Pentru că, în ultimă instanță, “tot ceea ce se întîmplă se întîmplă după vrerea lui Dumnezeu” (p. 111).

Asemenea necesitate a succesiunii întîmplărilor care cuprinde în ea si libertatea de dincolo de fire îl va face pe Nae Ionescu să vorbească de un “timp metafizic”, a cărui mai îndeaproape conturare va îmbrăca o splendidă haină aforistică: “trăirea timpului poate să fie subiectivă, dar timpul în el însuși este existență obiectivă. Timpul este însăși existența, sub acest aspect al succesiunii ireversibile. Unde încetează timpul? Acolo unde încetează ființa. Deci, așa cum ființa mărginește existența, trebuie să existe pentru timp ceva care îl mărginește. Ceea ce mărginește timpul este eternitatea. În același fel în care timpul este forma existenței, eternitatea este forma timpului. În eternitate nu se mai întîmplă nimic, ci toate sunt. Cu ființa nu se întîmplă absolut nimic în afară de aceea că ea este” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, București, 1999, p. 132).

Mircea Eliade a avut cu sine, peste tot unde l-a purtat destinul său de exilat, manuscrisul unor însemnări de la ultimul curs de metafizică ținut de Nae Ionescu între 1936 și 1937. La el a renunțat doar cu jumătate de an înaintea trecerii sale în eternitate, când a ajuns ultima oară la Paris, oferindu-l cu speranța că va ajunge să fie publicat în România. Lucru întâmplat după încă cincisprezece ani (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, text inedit, București, 1999). Atunci, în toamna anului 1985, vizitatorul lăsat de securitatea comunistă să treacă „perdeaua de fier” (M. Eliade), i-a înmânat venerabilului savant rândurile (întârziate și neoficiale!) de multumire pentru importanta donație de carte făcută de Eliade Bibliotecii Centrale Universitare din București cu vreo doi ani înainte.

REPERE BIBLIOGRAFICE

-Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr. 1 (134), ianuarie 2019, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Posibilă decriptare a filozofiei lui Nae Ionescu, sau, Jocuri conceptuale „provocate” de Kant, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr. 2 (134), febr. 2019, p.16 si p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/ ; a se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311) mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300) iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în “Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp. 15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011; http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ; si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990 .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990_ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, http://isabelavs.uv.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm?fbclid=IwAR3LyIgLMa6ZQabghukDwY6NQ61MrTSqdZcKoRdDGLFe8lUA-xPZ-64YhpM .

-prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, Gabriel Liiceanu sau plagiatul ca omor ritual; http://melidonium.ro/2015/10/30/g-liiceanu-sau-plagiatul-ca-omor-ritual/?fbclid=IwAR08wizuGjZp0qOR_ydTr7bUAV_sQgSJiZDzZ0W9QbM1rLBBmyT-OO7DzA0

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178 având 1540 accesări

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ; sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela_Vasiliu-Scraba_Eliade_%C8%99i_detractorii_lui_sau_R%C4%83fuiala_oamenilor_de_r%C3%A2nd_cu_omul_superior ; variantă mai elaborată din site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html ; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; , sau varianta intitulată „Wikipedia.ro citită printre rânduri”; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992, https://philpapers.org/rec/VASFLC .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993; http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/docbcu/documentare/Referinte%20critice%201992.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei “Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997; https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1. http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997. http://www.ziaristionline.ro/2014/05/29/intelectuali-remarcabili-azi-isabela-vasiliu-scraba-eseist-filosof-istoric-al-filosofiei-membra-a-uniunii-scriitorilor-din-romania/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998; https://www.bibliotecabotosani.ro/user/doc/catalog/CatalogEminescu.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999, Cuvânt înainte de Pan Izverna; https://www.worldcat.org/title/mistica-platonica-a-participarii-la-divina-lume-a-ideilor/oclc/48053604 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6; Cuvânt înainte de Ion Papuc; https://www.worldcat.org/title/in-labirintul-rasfringerilor-nae-ionescu-prin-discipolii-sai-petre-tutea-emil-cioran-c-tin-noica-mircea-eliade-mircea-vulcanescu-vasile-bancila/oclc/49799339 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei de către MyComp care a înlăturat din titlurile cărților ei apărute după 1990 si informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară si de filozofie în occident, precum și informația despre cele două semestre post decembriste când la Universitatea din București a predat ca Visiting-Profesor două cursuri despre filozofia lui Im. Kant; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/

Isabela VASILIU-SCRABA, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană

Printre „predicile vii” (cf. Nichifor Crainic) de la Biserica din Drăgănescu una dintre cele mai impresionante este cea sugerând două planuri ontologice cotangente : Biserica din lume si acea „lume” pentru care (scrie Sf. Arsenie Boca) „nu s-a rugat Domnul Hristos” (cf. Părntele Arsenie Boca în vol. : Biserica de la Drăgănești, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești, Deva, 2005).

Ieromonahul Arsenie (care avea să treacă pe 28 nov. 1989 la viața veșnică după ce a străbătut toate cele trei căi de intrare în lumea de dincolo, calea isihastă, calea luptei si calea muceniciei) a formulat într-un text exact ceea ce sugerase prin pictarea unui călugăr răstignit de bună voie: suferința este „crucea vieții” ca o „linie a rostului vieții noastre peste care coboară Dumnezeu, de-a curmezișul, corecturi divine”. Adică suferințe de neînlăturat, suportabile doar prin smerenie si dragoste (pp. 177-178). (continuare, isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/.

Viziunea metafizică la care ajunsese Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 convergea spre aceeași imagine a smereniei (/umilinței care să înfrângă orgoliul omului limitat la condiția lui umană) și a dragostei, a nevoii de a ne dărui total către o realitate care nu este din lumea aceasta. In volumul publicat în 2000 specificasem o particularitate a viziunii naeionesciene. Anume că ea îmbracă o dublă înfățișare, prezentând două soluții metafizice legate de două structuri spirituale din două momente istorice în care se poate găsi o conștiință metafizică. Pentru cele două soluții metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta numele lui Ahile și numele lui Ulise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000).

La Nae Ionescu însăși metafizica este o „încercare soteriologică”, este drum al celor care nu au reușit să se mântuiască prin sfințenie. Metafizica nu poate fi imaginată în afara subiectului implicat în trăirea metafizică, a ființei umane ancorată în astfel de preocupări. După ce profesorul luase în discuție felul în care soluțiile metafizice apar când sunt privite în ele însele, el se gândește la fundamentarea unei metafizici a ființei care să înglobeze amintitele soluții corespunzătoare celor două structuri diferite ale spiritului uman.

Fundamentarea propusă vizează caracterul de subiect metafizic al ființei, făcând, înainte de toate, cuvenita precizare că ființa este o abstracție, este cel mai general mod al lui „ceva”, pentru că de fapt nu sunt decât ființe (la plural). In timp ce existența este obiect pentru ființă, „ființa este obiect pentru Dumnezeu” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p. 244). Ființa, prin excelență subiect, poate deveni așadar și obiect. Înainte de a vedea particularele condiții în care din subiect, „ființa” poate deveni „obiect”, se cuvine a ne opri puțin la semnificația pe care Nae Ionescu o atribuia conceptului de „existență”. Astfel poate se vor lămuri și veșnicele confuzii între ființă și existență. În principal însă, pentru a arăta în ce fel, spre deosebire de ființă, existența considerată „în sine”, nu poate deveni niciodată „obiect”.

Nae Ionescu tratează despre „existență” la cursul de Teoria cunoștinței ținut în anul universitar 1925-1926 unde prezintă viziunea sa filosofică asupra cunoașterii, mai precis a drumului cunoașterii în înaintarea ei. În mod surprinzător însă, „problema existenței”, care este o problemă metafizică, se găsește inserată și în cuprinsul unui curs de logică, ținut în de Nae Ionescu doi ani mai târziu (1927-1928).

Având în față ediția post-decembristă a acestui curs de logică (în dictatura comunistă fiind complet interzisă editarea operei lui Nae Ionescu), înainte de toate trebuie să observăm cât de nepotrivite sunt titlurile și subtitlurile fiecărei prelegeri adăugate de editorii Dora Mezdrea si Marin Diaconu. Dar și întregului curs, deoarece el nu este o „introducere în logică”. De altfel, nici cursul de metafizică din 1936-1937 nu este o „introducere în filosofie”, cum scria în revista „România Literară” din 14 martie 2000 fostul stalinist Z. Ornea care, în domeniul filosofiei, pare rămas la nivelul celor învățate în Facultatea (de marxism-leninism?) urmată în anii 1951-1955.

La prelegerea din 3 februarie 1928 editorii au propus titlul „judecata existențială”. O propunere cât se poate de școlăresc-neinspirată, rezultând din citirea primei fraze a prelegerii, unde Nae Ionescu spusese că urmează a vorbi despre „judecățile existențiale”. Dacă ar fi citit ceva mai atent întregul curs (sau dacă ar fi fost mai în temă cu filozofia!), ar fi observat că Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea de spus despre această clasă de judecăți. Iar asta numai după ce își structurează întreaga prelegere în jurul unei probleme ținând de domeniul metafizic. (Nu-i vorbă că și prelegerea imediat următoare, asupra „judecăților impersonale” are, în viziunea filosofică a lui Nae Ionescu, adânci semnificații ce depășesc cu mult cadrul logic în care este expusă problematica unor asemenea judecăți). Dar nici adevărata temă tratată în prelegerea din 3 febr. 1928 nu era greu de ghicit, fiindcă Nae Ionescu o semnalase ca atare de la bun început, făcând precizarea că „semnificația conceptului de existență” deși ține de ontologie, are un interes pentru logică, „și anume interesul care se leagă de clasificarea judecăților”.

Dacă ar fi voit (după modelul oferit de fostul student al lui Nae Ionescu, D. C. Amzăr) să împartă și ei acestă prelegere, îngrijitorii școliți în comunism ar fi putut observa că Nae Ionescu (mai mult de trei pătrimi din curs) tratează despre „a exista” din punct de vedere ontologic. Abia spre sfârșitul prelegerii ajunge la „a exista” din punct de vedere „logic”. Faimosul metafizician face cu acest prilej departajarea principiului identității în matematică, în logică și în filosofie, pentru a afirma concluziv că în logică și în filosofie principiul identității este aproape același lucru cu judecata existențială.

Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu observă că „existența” se dovedește a fi ceva imposibil de stabilit. În primul rând pentru că, într-un concept nu este cuprinsă și nota existențială. În al doilea rând, pentru că „existența” nu este o „calitate” a vreunui obiect. Ea nu poate fi considerată nici pe post de „obiect” existent în fața conștiinței mele. Existența este numai un „obiect logic”. Adică, din punct de vedere logic, ea poate forma obiectul unei judecăți.

Existența nu este un „obiect”, asemenea obiectelor care sunt în spațiu și în timp, pentru că există pe lume nu doar „obiecte” în spațiu și timp, ci și stări sufletești, acte de voință, cărora, pentru a le presupune un suport material, localizat în spațiu și în timp, trebuie neapărat să se apeleze la o teorie adiacentă. Ca să atribuim actelor de conștiință o anume poziție spațială, trebuie presupusă, prin mijlocirea unei „teorii”, legătura dintre spirit și materie. Pe de altă parte, la actele de voință nu constatăm decât ceva de domeniul „efectelor”, și nu de domeniul unei realități, ca un fel de „resort” ce produce respectivele efecte. Or, și halucinațiile, care pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-existent, duc uneori la efecte cât se poate de reale. Această observație îl va face pe Nae Ionescu să concluzioneze că din „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”, și că definiția „a exista înseamnă a acționa” nu poate fi valabilă, greșind tocmai atunci când identifică „existența” cu „acțiunea”.

La definirea existenței prin acțiune se mai gândise Nae Ionescu și pe când preda cursul de „teoria cunoștinței” în anul univesitar 1925-1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod a putut fi utilă presupoziția după care „a exista înseamnă a acționa”. Prin ea s-a descoperit existența planetei Neptun, pornind de la „existența ei în efecte”. Mai precis, de la perturbațiile în mersul celorlalte planete pe care existența (încă necunoscută) a planetei Neptun le producea. Inițiatorul Școlii trăiriste observase cu acel prilej că nu toate acțiunile care dau seama de ceva existent în mod real, ajung la cunoștința noastră. Aceasta duce la înlăturarea încercării de a forma un concept al existenței definită prin acțiune, întrucât conceptul existenței ” scapă oarecum minții noastre” (Nae Ionescu, Teoria cunoștinței, 1925-1926, cus litogr., p. 76).

La cursul său de Teoria cunoștinței Nae Ionescu mai remarcase că felul acesta de definire este el însuși defectuos, pentru că existența (cunoscută din efectele ei) devine condiționată de cunoaștere. Ea este mutată din domeniul ei propriu în domeniul cunoașterii, deși, dacă scoatem din ecuație cunoașterea ajungem la tautologie: există ceea ce este existent.

Filozoful propune următoarea soluție pentru a ieși din tautologie: activitatea de a gândi existența face ca existența să devină obiect de gândire. Ea rămâne însă ceea ce este, dacă, pe lângă putința de a deveni gândire, ea „poate să existe și când gândirea nu se exercită”. Este o soluție „mixtă”, care combină două feluri de a fi, cel logic (implicat de transpunerea în planul cunoașterii) și cel „real”. La aceeași soluție ajunge Nae Ionescu și doi ani mai târziu, deși demonstrația sa va urma o cu totul altă cale :

„Idealistul” Berkeley susținea că „nu există nimic real în afară de percepția noastră”. Logicienii de azi, -spunea Nae Ionescu la cursul de logică din 1927-1928-, întorc problema pe dos și afirmă că „există ceea ce este perceput”. Ei nu mai pleacă de la „realitatea adevărată”, ci de la „obiect”. Cu umorul său caracteristic, Nae Ionescu răstoarnă premiza logicienilor care se dispensează de „realitatea adevărată”. De pildă, „stelele verzi”, pe care cineva lovit în cap le vede cât se poate de bine, nu devin obiecte existând „realiter” din simplu fapt de a fi fost percepute. După Nae Ionescu ar mai fi o cale, dacă am restrânge definiția și am spune că nu tot ce „este perceput”, ci tot ce este „pasibil de a fi perceput” există. Numai că, în acest caz, riscăm să ne confruntăm cu „existențe” ce pot fi percepute în ele însele, fără să fie excluse „existențele” ce pot fi percepute „în efectele lor”. Așa ne întoarcem la dificultatea deja semnalată, conform căreia de la „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”. Ultima cale de ieșire din impas, ocolește pur și simplu problema, pentru că, din punct de vedere ontologic, „existența” este imposibil de stabilit.

Nae Ionescu semnalează și soluția „mixtă”, în care se presupune că există mai multe feluri de „a fi”, „a fi” din punct de vedere „logic” și „a fi” din punct de vedere „real”. Această cale ar implica o soluție general logică și o ierarhizare ontologică înăuntrul soluției logice. Din punct de vedere logic, „a exista” este „a putea fi gândit”. Postulăm, în lipsă de altă ieșire, că „existența”, încetează de a fi „existență”. Ea devine, din punct de vedere logic, un soi de „posibilitate”. Astfel, existența va însemna „posibilitate de a deveni obiect logic”.

„Existența” va fi ceea ce poate fi gândit, ceea ce este „obiect” în fața „conștiinței logice”. Și așa se ajunge de la „existență”, la „obiect logic”, și de aici la principiul de bază al logicii care spune că „obiectul nu este altceva decât el”, iar de la „obiect” la „concept” ca „existență logică”, și mai departe la „judecata existențială”, care nu se mai verifică prin confruntarea cu realitatea, ci cu principiile logicii. Astlel e conturată -la cursul de logică din 1927-1928 -, problema existenței, care, „în sine”, nu poate deveni niciodată obiect.

Cei care nu știu să aprecieze adevăratele carate ale gândirii filozofice naeionesciene pot vedea prezentarea problemei existenței la un universitar italian, scriitor la mare modă, citind fragmentul „Despre ființă” în rev. „Paradigma” (nr. 10-11-12/1997, p.18). Textul tradus de Ștefania Mincu provine din cartea lui Umberto Eco intitulată Kant și ornitoringul (Milano, Bompiani, 1997). Avertizăm însă cititorul să nu se aștepte să înțeagă prea multe din fragmentul publicat de revista constănțeană, deoarece problema „existenței” pare să-i fi rămas complet străină și lui Umberto Eco. Prin cele scrise în textul atât de pretențios intitulat, universitarul italian dă impresia că s-a limitat doar la utilizarea unui dicționar de filosofie, sau a unei istorii a filosofiei. De aici a citat din belșug (și la-ntâmplare) nume precum Pascal, Gorgias, Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger, Leibniz, etc., într-o totală anarhie ideatică, și, mai ales, fără să urmărească altceva decât umplerea la repezeală a câtorva pagini, în care, la loc de cinste se află „gargariseala și sperietura” (după memorabila expresie a lui Alexandru Paleologu) de termeni grecești, latinești, franțuzești, nemțești, englezești.

Întorcându-ne la Nae Ionescu ținem să înfățișăm un aspect definitoriu pentru felul cum considera Nae Ionescu că trebuie să ne situăm în fața existenței. Față de existență, față de ceea ce avem înaintea noastră din realitate, poziția conștiinței noastre trebuie să fie pasivă. Pentru că noi, spunea Nae Ionescu, în actul de a judeca nu facem altceva decât să răsfrângem în conștiință un fapt existent și apoi să-l exprimăm. Totul este să ne ferim de confuzia -destul de frecventă-, dintre judecata însăși, „care este și rămâne pentru noi un fapt” și exprimarea judecății (vezi Nae Ionescu, Logica. 1927-1928, în volumul îngrijit de Dora Mezdrea și Marin Diaconu și impropriu intitulat „Introducere în logică„, Ed. Eminescu, 1997, p. 110).

Există o tendință (decelabilă în curentele de gândire din apusul Europei) de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Această transformare, remarcă Nae Ionescu, „nu-și găsește fundarea în necesitatea metafizicii” (vezi Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru că noi putem să ne situăm nu numai în afara lumii, ci chiar „înăuntrul ei”.

Ca să arătăm cum rațiunea este apropiată existenței, putem lăsa existența așa cum este, încercând doar să o „descriem”. Este chiar ceea ce se întâmplă cu ajutorul judecăților impersonale. După Nae Ionescu, asemenea judecăți își au importanța lor tocmai pentru că ele „constată existența faptelor”. Planul realității nu poate fi mai bine conturat în diferențierea lui de planul logic decât prin simple răsfrângeri de fapte în conștiința reflexivă, cu niște judecăți de genul: Plouă! Ninge!

Logicienii care au încercat transpunerea unor asemenea judecăți de constatare în judecăți formate dintr-un subiect și un predicat, n-au fost români, observă Nae Ionescu. Și nu pentru că în alte limbi europene astfel de constatări se exprimă cu aportul unui pronume impersonal, ci pentru că unor astfel de logicieni le-a lipsit poziția metafizică în fața existenței caracteristică românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu, supunerea la real, eleatismul gândirii din spiritualitatea răsăritului Europei.

Argumentul existenței în alte limbi a unui pronume impersonal cade de îndată ce gândim mai îndeaproape la semnificația acestui pronume, la ce poate fi în spatele lui. Este o persoană? Este o conjunctură de împrejurări ce are drept urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un examen mai atent, eșecul transformării judecăților impersonale în judecăți predicative apare de la sine. Pentru simplul motiv că se schimbă sensul judecății. Nae Ionescu nu pierde ocazia de a destinde audioriul cu următoarea remarcă: una este să spui „Trăznește!”, și alta este să spui „Te trăznește Dumnezeu!” (v. Nae Ionescu. LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p. 109).

Dacă stringența unei necesități metafizice nu există, atunci ce face ca totuși să existe tendința transformării judecăților impersonale în judecăți cu un anume subiect?

Nae Ionescu vede aici un tip particular de gândire, asociat cu o anume structură sufletească. Este tipul de gândire căruia nu-i este străină situarea în afara existenței. Prin felul în care conduce analiza judecăților impersonale Nae Ionescu își manifestă, o dată în plus, poziția metafizică de „supunere la real”. Pentru filosof, realitatea devine astfel un termen corelativ existenței : „existența se referă la ființarea în planul real”, cum am spune noi azi, în coordonate spațio-temporale. La cursul din 1936-1937 subliniase însă că „mai sunt si alte planuri de ființare…Când transcendem existența, găsim ființa…Ființa se prezintă ca un alt tărâm” (p. 251). O altă lume care are si o întemeiere metafizică, nu numai una teologică. În ea se trece prin depășirea timpului, nu prin suspendarea acestuia. Nae Ionescu se distanțează de viziunea kantiană în care timpul (împreună cu spațiul) era formă de intuiție „estetică”, în sens de „senzorială”. Pentru filozoful trăirist „timpul este semn al vieții”. Ceea ce se lămurește din greșala protestanților care au avut pretenția să desființeze tradiția spre a se întoarce la Sfânta Scriptură. „Numai că aceasta nu se mai poate. Sămânța pusă în pământ, chiar dacă încolțește greșit, nu mai poate fi adusă la originea ei” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p.246).

REPERE BIBLIOGRAFICE

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311) mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300) iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în „Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. „Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992,.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993.

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei „Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .

Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu

Motto:„El nu se crede obligat să-și făurească nici gramatica, nici sintaxa sa: vorbește limbajul tuturor. Dar, reluând limbajul tradițional, îl pune în serviciul noilor aspirații ale zilei și face să răsune neprevăzutul. Mai ales prin aceasta el se inserează în timpul lui, nu se desparte de nimic, îmbrățișează întreg registrul uman” (V. Ierunca despre Camus în 1956).

Presimțind la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază această intuiție a sa cu unele meditații naeionesciene asupra problemei acțiunii și contemplației. El încearcă să pună în lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția despre existență a fostului său profesor. În cartea scrisă după moartea profesorului Nae Ionescu „prin otrăvire” (după opinia lui Petre Țuțea, vezi eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” (Petre Țuțea), în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul IX, nr.2/ 2015, p. 18 și nr. 3/2015, partea a II-a; URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ), Mircea Vulcănescu va consemna opinia Profesorului după care (în fața propriei existențe) omul nu poate avea alt rol decât de spectator, întrucât „lucrurile se fac” (și fără intervenția omului) atunci când ele sunt „coapte să se facă” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 149). O idee cumva similară notase și un alt fost student care scrisese că “Nae Ionescu nu te povățuia decât pentru a te constrânge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău” (N. Steinhardt în vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 1998).

Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda faimosul Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gândim la performanțele culturale ale discipolilor săi Mircea Eliade (1907 –1986) și Emil Cioran (1911-1995). Ultimul începuse a publica în revistele vremii, când nici nu împlinise douăzeci de ani. Cioran, după licența din 1932 cu o temă din Bergson, obișnuia să-l însoțească pe Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) la cursurile de logică și de metafizică, fără a-i fi asistent, cum era Mircea Eliade.

Filozoful Nae Ionescu, prin originalitatea gândirii sale, transformase studiul Logicii, „disciplină a formelor de gândire”, într-o „știință a vieții” – scria istoricul academician P.P. Panaitescu (1900-1967) în marginea Prelegerilor de logică ținute de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935. Acest fapt era într-atât de remarcabil, încât a fost evidențiat și de Cioran spre sfârșitul articolului său Nae Ionescu și drama lucidității, publicat în „Vremea” din 6 iunie 1937 (v. Cioran, Singurătate și destin, 1991, pp. 314-318). Spre deosebire de alți profesori de la Facultatea de Filozofie și Litere, Nae Ionescu nu a predat niciodată istoria filozofiei expunînd diferitele sisteme filozofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filozofi, astfel încît ei au cultura filozofică necesară spre a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc (2).”Studiul diverselor sisteme de filozofie este foarte interesant, – le spunea Profesorul la Cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe dumneavoastră înșivă”. Datorită mediului intelectual foarte stimulativ, tânărului Cioran îi reușise performanța de a se “găsi” pe sine, încă din tinerețe. Infățișată prin câteva trăsături de condei, calea către sine a moralistului „bolnav de veșnicie” (3) apare din cîteva rînduri scrise la douăzecișinouă de ani: “Omul gîndește ca să nu fie. Filozofia n-a fost niciodată o soluție. Ea este un sistem de întrebări, de înfundături” (Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. “Vremea” din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică românească, Singurătate și destin, București, 1991, p. 332.). În toate cele șase cărți scrise în românește de Emil Cioran (4) ca și în cele publicate după 1949 în franceză se va vădi ardoarea trăirii și voluptatea negării oricărei soluții metafizice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodihnita sa luciditate le-a putut imagina (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile – un decor variabil în scrierile lui Cioran, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, Anul LI, nr.7-8/2000, pp. 76-79, cuprins în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau http://www.isabelavs.uv.ro/Discip/discip.html ).

Definitorie la Nae Ionescu mai era și dorința de a cunoaște „virtualitățile închise în lucruri” (M. Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 101): „Privindu-l încă de la cursurile lui, vedeam cum Nae Ionescu proceda mai întâi socratic, iscodind lumea vastă a posibilităților” (op. cit., p. 146) scria în anii patruzeci remarcabilul discipol rămas în țara ocupată de armata sovietică și ucis după gratii (5). Spre deosebire de viziunea idealistă apuseană (pe care metafizicianul Nae Ionescu obișnuia să o critice în scrierile sale) viziune în care însuși „a fi” este „un fel de a face”, concepția realistă (în sens platonician, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTICA-PLATONIC%C4%82 ) a lui Nae Ionescu accentuează asupra dorinței de cunoaștere: „problema desăvârșirii noastre nu e să facem ci să știm” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut). Dar să știm cum putem face, nepărăsind zona posibilului. „Dacă lucrurile stau astfel – urmează Vulcănescu -, înțelegem de ce pentru Nae Ionescu în atitudinea omului nu primează fapta, ci contemplația înțelegătoare, aceea ce un discipol al lui a definit (…) ca tăcere descriptivă” (ibid.).

Această poziție pe care filozoful Nae Ionescu o împărtășește cu întreaga spiritualitate răsăriteană se află la polul opus mentalității care pune fapta la loc de cinste, de maniera că, în Apus, „a face e mai mult decât a fi” (op. cit, p. 148). Mircea Vulcănescu mai amintește hermeneutica naeionesciană referitoare la „pretenția creatoare a omului” care a vrut „să-l înlocuiască” pe Creator în treaba lui, forțând astfel destinul firesc al lucrurilor. Nu uită nici atitudinea polemică a inițiatorului Școlii „Trăiriste”: „tot Apusul așa vede spiritul, protestând împotriva condiției firești a omului” (p. 149). După gândirea religioasă a lui Nae Ionescu – admirat nu numai de mari personalități ale României interbelice (Vladimir Ghica, Octav Onicescu, Sergiu Celibidache, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dan Botta, Horia Stamatu, Petre Țuțea, Cioran, Noica, Vasile Băncilă, Alice Voinescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe Racoveanu, Stefan Teodorescu, etc.) dar și de filozofi vestici, – (spre marea ciudă a lui Nicolae Bagdazar care l-a „micșorat” cât a putut în Istoria… sa apărută după moartea lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești, în rev. „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237, pp.50-54, sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela-Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al-filozofiei-romane%C8%99ti ) -, „creația omenească” ar fi un act de răzvrătire a omului în fața naturii create de Dumnezeu. Mai ales că „făptuirea” ar fi „împuținare și nu sporire de existență”. Ceea ce se vede mai ales acum, când poluarea si distrugerea Terrei a început să-i îngrijoreze (fățarnic) chiar pe „făptuitori”. Conform mentalității teologice răsăritene, în Dumnezeu se află suma tuturor posibilităților. Însăși creația a fost o mărginire prin selecție a posibilităților Dumnezeiești. De aici credința lui Nae Ionescu după care trecerea de la „putință” la „act” ar fi o „alunecare de la Dumnezeu” (Mircea Vulcănescu), o „istovire” și nu un adaos de ființă. În hermeneutica mitului căderii omului din starea paradisiacă în care petrecea în Grădina Raiului (6) Nae Ionescu accentua asupra primei consecințe a păcatului originar. Aceasta ar fi fost încetarea stării contemplative. Celelalte consecințe ale greșelii primilor oameni s-ar fi bifurcat. Una decurge din valorizarea atitudinii active. Ea urmează drumul spiritualității apusene, elogiind „munca”. Alta valorizează atitudinea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Paradis. După Nae Ionescu, firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul a fost o „fire contemplativă”. Omul nu este „creator”. Doar devine astfel. Desigur, după putințele lui, odată cu izgonirea din Rai. Acestea, observă Mircea Vulcănescu, sunt însă lucruri de înțeles doar pentru cei ce se împărtășesc din mentalitatea răsăriteană: pentru cei bucuroși să contemple întâmplările vieții, să afle temeiurile lor, știind bine că omului îi este cu neputință să facă „din proprie inițiativă” ceva peste vrerea lui Dumnezeu. Situat, ca și Nae Ionescu, în „matricea stilistică” (cum spunea Blaga) a spiritualității ortodoxe românești, filozoful creștin Mircea Vulcănescu (7) mai subliniază una dintre ideile pe care le considera fundamentale în gândirea întâiului creator de școală filozofică românească. Este vorba de acea „occidentală împotrivire față de condițiile firești ale omului”.

Paginile lui Mircea Vulcănescu despre problematica lui „a fi, a face și a putea” din manuscrisul cărții despre Nae Ionescu -„tulburătoare la culme” (8) – cum scrisese Noica în 1979, când credea că manuscrisul ei s-ar fi pierdut- au constituit subiectul unei… contestări. Iar „contestatarul” nu a fost altul decât Constantin Noica, cel care – după închisoarea politică (1958-1964) făcută pentru „vina” de a fi dat un manuscris despre Hegel la publicat (9) -, urma să-i devină lui Mircea Vulcănescu un discipol atât de fidel, încât i-a îmbrățișat și i-a regândit („noician”) multe idei filozofice în cărțile având în titlu cuvântul „românesc” (10).

În 1944 însă, prin critica exprimată de Noica în Jurnalul său tipărit de Publicom, filozoful – „de la Sinaia”, i-a reproșat prietenului său că ar fi „construit” într-un mod cât se poate de propriu poziția naeionesciană asupra posibilului. Crezând că vine în apărarea lui Nae Ionescu, Noica l-a bănuit pe Mircea Vulcănescu de faptul că ar aduce „marfa lui proprie” și ar stecura-o „la adăpostul pavilionului profesoral” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, pp. 149-150).

Astăzi, cu avantajul unei perspective lărgite prin trecerea timpului (11), se vede cât de „pripită”, sau chiar „ciudată” apare poziția filozofului „contestatar”. Întrucât în 1979, cel care criticase (în ultima carte a sa, urmată de un sfert de secol de interdicție de publicare) „creativitatea” lui Mircea Vulcănescu (pentru că o considerase temeiul răstălmăcirii poziției filozofice a lui Nae Ionescu) nu mai ostenea, în Amintirile sale, să conteste creativitatea lui Mircea Vulcănescu: „cu excepția creației, – scria Constantin Noica prin 1979 -, totul sporea în ființa sa spirituală” (vezi Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol. Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 8).

Critica lui Constantin Noica din 1944 este consemnată de Mircea Vulcănescu într-o notă adăugată în manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, notă ceva mai elaborată fiindcă aici el răspunde acuzațiilor aduse de prietenul său. Cu o desăvârșită curtoazie, Mircea Vulcănescu începe prin a constata finețea observației lui Constantin Noica, recunoscând că tematica posibilului este „una din materiile” în care contactul dintre gândirea sa proprie și gândirea lui Nae Ionescu a fost cât se poate de fecund (p. 150). Dar nu uită să adauge că gândirea i s-a „dezvoltat, pe cont propriu, și sub influiența altor dascăli” (Ibid.). Prin urmare, Constantin Noica nu a greșit foarte mult vorbind de o „marfă proprie”, aparținându-i lui Mircea Vulcănescu. În sprijinul afirmației că gândirea sa proprie asupra „precumpănirii virtualului” a fost în mod benefic stimulată și de alți dascăli, nu numai de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu citează cele două articole publicate de el în 1932 în ziarul „Cuvântul” (condus de Nae Ionescu) despre o conferință a lui Berdiaev asupra ideii de act și de posibilitate la Aristotel. Într-adevăr, la acea conferință pe care Vulcănescu o ascultase cu câțiva ani înainte, când fusese la studii, la Paris, Berdiaev spunea că pentru spiritualitatea răsăriteană „a nu fi îndeajuns de actualizat” nu este un semn de inferioritate. Latențele nemanifestate ar fi în Răsărit la mai mare preț decât actualizările ce și-au istovit posibliățile. Un bun exemplu îl oferă chiar Biserica răsăriteană care nu-și actualizează – decât când e la strâmtoare -, câte ceva din infinitele sale posibilități. În asemenea context, realizările celor din Apus ar fi privite de Răsăritul ortodox ca treceri de la un adânc plin de ființă la suprafața înfățișărilor trecătoare și efemere ale unei lumi inconsistente în ea însăși (12).

Referitor la fondul acuzației, anume că ar pune pe seama lui Nae Ionescu lucruri pe care acesta nu le-a gândit, Mircea Vulcănescu îi reamintește lui Constantin Noica de una dintre prelegerile de metafizică (a V-a din 1929-1930) ale reputatului profesor de la Universitatea bucureșteană. Mai ales că Noica, îngrijind pentru tipărire (13) – alături de Mircea Vulcănescu, Ștefan Teodorescu și Constantin Floru -, opera filozofică a lui Nae Ionescu, ar fi trebuit să știe ce idei conține ea. Cum însă Noica (despre care Cioran spusese că nu-l prea simpatiza pe Nae Ionescu, fiindcă în studenție îl dădea afară de la seminariile lui) a dat semne că a uitat cele gândite de fostul lor profesor, Mircea Vulcănescu (14) îi sare în ajutor, împrospătându-i memoria.

Într-adevăr, în cea de-a cincea prelegere a cursului de metafizică închinat „cunoașterii mediate”(15), Nae Ionescu afirmase că adevărata semnificație și valoare metafizică a lumii universalului ar fi aceea că ea constituie „domeniul virtualității”, lumea către care „se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru” (pp. 229-230). Urcând pe treptele adevărului și ale realității, spiritul uman tinde să atingă „domeniul virtualității” care ar fi un fel de „grădină a sufletului”.

De la „starea de păcat” omul care încearcă să ajungă în „grădina spiritului” ar trece la „starea de grație”. Este demnă de remarcat asocierea dintre suflet și „grădina paradisului” pe care „hortus animi” (grădina sufletului) o poartă în chiar termenii ei. Gândirea naeioesciană devine însă mai lesne de urmărit celor care-i cunosc interpretările aduse păcatului originar (16). Acest lucru e semnalat pe fugă chiar în acea notă de la p.150 care, redactată de îngrijitorul volumului „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, a căpătat o înfățișare neinteligibilă, fapt pe care nu l-au observat cei lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.

Mircea Vulcănescu semnalează în notă ponderea pe care-o capătă „căderea în Cosmos” în cuprinsul creștinismului metafizic al lui Nae Ionescu (vezi capitolele purtând acest titlu din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișsre, Ed. Starr-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 17- 59), gândindu-se probabil și la eventuala publicare a scrisorilor către Cella Delavrancea unde Nae Ionescu meditase asupra celui mai filozof dintre apostoli: Sf. Pavel. Din păcate se pare că aceste scrisori au fost distruse. Cella Delavrancea știa bine că ar fi riscat ani grei de pușcărie politică dacă epistolele trimise de arestatul Nae Ionescu ar fi fost găsite la ea de Securitatea comunistă.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Centenarul Marii Uniri (1918-2018)

Motto: “L’unité roumaine n’a pas attendu, pour exister, de recevoir une couronne consacrée à Rome ou à Byzance. L’on peut dire qu’une configuration naturelle, ou… la volonté même de la Providence a posé sur le front du people roumain la seule couronne dont il revendique la possession: celle de ses montagnes, Corona Montium, qui entoure de ses murs crénelés l’antique Dacie et que mentionnent les plus anciennes descriptions de cette terre, sur laquelle devaient se dérouler les fastes de son histoire ” (acad. G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, 1943, p.334)

Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării. Faţă de vremurile când numai institutele superioare se doreau a fi instrumente de dominare prin înrâurire politică, secolul trecut a adus noutatea mass mediei, mijloc de clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai eficient cu cât reuşeşte mai bine să anihileze dreptul constituţional al fiecărui om de a gândi diferit. Pentru a putea mai bine controla mass-media, in România ocupată de armata lui Stalin s-a desfiinţat multitudinea de edituri, de ziare si de cărti, eliminând din librării si din biblioteci mai toate scrierile rezultate din participarea nemijlocită a românilor la cultura europeană, cu specială atenție pentru împiedicarea difuzării lucrărilor istorice semnate de academicieni și universitari români a căror prestigiu trecuse de mult granițele ciuntite ale României Mari (vezi P. Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).

Ne gândim la următoarele scrieri interzise înainte de 1990, dar care și azi sunt practic de negăsit, autorii fiind în majoritate masacrați în temnițe politice comuniste. In primul rând la scrierile academicianului martir G. I. Brătianu : „Théorie et réalité de l’histoire hongroise (1940, germ., it. 1940), „L‘histoire roumaine écrite par les historiens hongrois” (1943 ; 1946), „La Moldavie et ses frontières historiques (1940, în it. si în germ; 1941 ; Ed. Porto-Franco, Galați, 1990), „Origines et formation de l’unité roumaine” (1943 ; germ.1944), „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (București, 1945) și la ediția a II-a din 1942 a volumului „Une enigme et un miracle historique : le peuple roumain”(tradus in italiană și în germană), la acad. N. Iorga cu a sa „Istorie a Românilor din Transilvania si din Ungaria” și cu cele zece volume : „Histoire des Roumains et de la romanite balkanique”, la acad. Ioan Lupaș care a tipărit în 1937 volumul „Istoria Unirii Românilor” și în 1943 a publicat „O lege votată în dieta transilvană din Cluj la 1842”, istoric căruia îi apăruse lucrarea „Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgilor în Transilvania”, precum și volumul din 1938 „Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI”, la acad. Ion Nistor, autor al volumului „La Bessarabie et la Bucovine” (1937), la istoricul I. Moga care în 1940 a scos la București „Siebenbuergen in dem Wirtschaftsorganismus des rumaenischen Bodens” si care publicase în 1944 la Sibiu două lucrări : „Voievodatul Transilvaniei” și „Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age”, tradusă și în italiană (I Romeni di Transilvania nel Medio Evo, pe care am citit-o în sala „Fondului Secret” a Bibliotecii Academiei), la acad. Silviu Dragomir („Originea coloniilor române din Istria”, 1926; „Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic”, 1924 și „Vlahii din Serbia în secolele XII-XV”, 1922, toate trei nefigurând în wikipedia românească, cum nu figurează nici cele două volume care amintesc de perioada în care profesorul Silviu Dragomir a predat istorie bisericească: „Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”, Sibiu, 1920 ; întors la Cluj, acad. Silviu Dragomir a mai apucat să publice în 1946 „Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, la acad. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, 1933, la Zenovie Pâclișanu, autorul volumului din 1942, „Die magyarische Ordnung in Mitteleuropa” (București, 1944) și a lucrării din 1923 despre Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, etc.

In refugiul de la Sibiu profesorul universitar Silviu Dragomir, care va fi pensionat forțat de la Universitatea clujană în 1947, a scris „La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne” (Sibiu, 1943), si „Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie” (1943). Credem că e arhisuficientă menționarea tuturor acestor titluri pentru a ne imagina ce-a displăcut și ce încă nu convine oficialilor de ieri și de azi în scrierile istoricilor „burghezi” arestați și torturați prin închisori.

Cumanul B (vigilent urmăritor al fișei mele din wikipedia) scria prin culisele confiscatei enciclopedii că „istoricii BURGHEZI au fost reabilitați de Nicu din Scornicești”. Am pus majuscule care să-l arate pe Cumanul B așa cum este el: un wikipedist câștigat pe vecie de ideologia comunistă îndemnând la ură contra burgheziei si vehiculând jumătăți de adevăruri. Fiindcă nicicând n-au fost reabilitați toți istoricii burghezi. Cât privește opera celor „reabilitați”, din ea s-a publicat puțintel de tot. De fapt, în comunism „reabilitarea” (permanent frânată de cei cu putere de decizie rămași pe creasta valului si după 1990) a însemnat repunerea pe piață a câtorva volume de istorici, printre care și G.I. Brătianu republicat după 1987, când se știa de schimbarea de regim din 1989 (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Semnificativă este si alegerea pseudonimului. Incă de la începutul secolului XIX, Gh. Șincai observase că denumiri precum „cumani” indică o dominație politică și nicidecum felul populației. Acest lucru îl scria Șincai în Cronica…sa terminată la 1808 si tipărită 45 de ani mai târziu la M-rea Neamț. Cumanul B, supraveghetor ideologic al wikipediei și iubitor de cumani, n-a rezistat ispitei de a consemna si părerea sa despre „naționalismul șovin al Școlii ardelene”. Probabil spre a se vedea opțiunile păzitorilor wikipediei confiscate de o mafie cu interese vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse). Consultând pe 15 nov. 2018 wikipedia românească, am sesizat că ea ascunde moartea după gratiile închisorii din Sighet a septuagenarului general Henry Cihoski (1871, Tecuci -18 mai 1950) erou decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești. Așadar unul din mulții făuritori ai României Mari uciși în temnițele politice comuniste (vezi Prof. Dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998, pp. 62-63).

Într-o notă din volumul meu de eseuri intitulat „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului” (Slobozia, 2002) enumărasem o parte din istoricii și academicienii „tocați în închisori” cu grija de a scrie pe actele de deces „persoană fără ocupație” : acad. George I. Brătianu, acad. Alex. Lapedatu, istoricul basareabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la conferințele de pace de la Paris și Geneva, acad. Silviu Dragomir, acad. Stefan Meteș, acad. Ioan Lupaș, ultimii trei fiind supraviețuitori ai regimului de exterminare din închisoarea de la Sighetul Marmației. Plecat la Domnul de sfânta sărbătoare a Crăciunului, unul din martirii închisorilor spusese colegilor de detenție că opresorii lor își imaginează că cei de după gratiile temnițelor politice comuniste ar fi fost „învinși. Dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui” (Părintele arhim. Gherasim Iscu, 1912- 25 decembrie 1951, Târgu Ocna ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Supraviețuitor temniței din Sighetul Marmației a fost și savantul Ion Nistor, profesor de istoria românilor la Universitatea cernăuțeană unde a învățat tatăl meu. Academicianul Ion Nistor, arestat în 5/6 mai 1950 (odată cu acei istorici pe care-i va cita în 1999 istoricul Vasile Spinei, cum vom arăta mai încolo), a fost cel care în 1918 a redactat si a citit Actul Unirii Bucovinei cu România. În anul când Ana Pauker a înființat Securitatea împreună cu Vasile Luca si Teohari Georgescu, acad. Ion Nistor a fost îndepărtat din Academia epurată de prestigioase personalități ale spiritualității românești (G. I. Brătianu, Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, P.P. Panaitescu, George Fotino, St. Bezdechi, Ioan Lupaș, etc.).

Într-o ședință din anii cincizeci a înaltului for decimat de mercenarii ocupantului sovietic, acad. Traian Săvulescu (pe atunci președinte al Academiei R.P.R) a avut admirabila îndrăzneală de a spune că istoricul Ion Nistor este întemnițat „pentru motive pe care nu le cunoaște”. Agentul sovietic Iosif Chișinevschi a replicat cu promptitudine că Securitatea l-a arestat datorită apartenenței fostului academician la Partidul Liberal (același motiv fusese invocat și la arestarea scriitoarei Alice Voinescu, si probabil a foarte multor alții).

Pe când încă trăiau scriitori care se bucuraseră de libertatea de gândire și de creație făcută posibilă de Marea Unire de la 1 dec. 1918, argumentul comunistului semi-analfabet n-a impresionat. Doar în zilele noastre, oricine poate auzi pe toate canalele mass-mediei oficiale motivațiile întemnițărilor politice invocate de Chișinevschi. Președintele Academiei i-a replicat în 1955 celui numit „țarul culturii” (datorită puterii pe care o deținea) că „legislația internațională și națională nu consideră contravenție a fi demnitar în guvernele liberal, țărănist, Goga-Cuza, etc.” (cf. acad. N. Bănescu în „Magazin istoric”, nr. 9-10/ 1996 și în nr.2/ 1997). Ba mai mult, la motivul că deținutul Ion Nistor ar fi după gratii și pentru că a publicat articole anti-sovietice, acad. Traian Săvulescu a spus că este „un abuz” a califica drept anti-sovietică o problemă istorică privind relațiile românilor cu Rusia, apoi cu U.R.S.S. (ibid.).

Desigur că, în lagărul comunist, atare atitudine față de un mercenar al ocupantului sovietic a fost o excepție. Căci la vremea dictaturii comuniste care a durat patruzeci și cinci de ani datorită terorii polițienești sprijinind teroarea ideologică, reacţia firească de împotrivire la anularea libertăţii de gândire nu se putea ivi decât după gratii de temnițe comuniste (vezi „Jumătate de veac după cum a fost să fie”, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.77-97).

In fapt, răspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în țara subjugată s-a putut ivi doar prin scrierile elitei aflate dincolo de cortina de fier unde se găseau Mircea Eliade, N.I Herescu, Dionisie Ghermani, Sever Pop, Horia Stamatu, Emil Turdeanu, Vintilă Horia, Alexandru Randa, Octavian Vuia, Ion Varlam, etc. Numai că scrierile lor s-au dovedit după 1990 cu greu „revenite” acasă prin firave retipăriri pe tăcute, în tiraje minuscule si în condiţii precare. Când tipărirea s-a făcut mai la vedere, a urmat cvasi-automat „reductio ad Hitlerum” pentru anihilarea oricărei admirații pe care scrierea exilatului (sau a autorului interzis de cenzura comunistă) ar fi trezit-o spontan.

Ca urmare, clonarea gândirii pe şablon începută de ocupantul sovietic după ciopârţirea României s-a continuat fără nici o stavilă, de ca si cum decembrie 1989 n-ar fi existat. Totuși ar fi de reținut momentul 1990, întrucât atunci s-a început sărbătorirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, precum și falsul anti-comunism afișat de oficiali după 1990. Falsitatea acestora s-a văzut însă din împotrivirea acerbă la tentativa de a fi scoase la lumină crimele regimului comunist.

Profesorul dr. Nuțu Roșca, autor al documentatei lucrări intitulată „Inchisoarea elitei românești” (Editura Gutinul, Baia Mare) amintea în 1998 de amânările ce au durat ani de zile si de „greutățile de neînvins” care l-au forțat să publice doar un compendiu, după ce a tot așteptat publicarea amplei sale lucrări pe care o depusese la mai multe edituri.

Tot în 1998, de astă dată nu la o editură oarecare, ci la o mare editură bucureșteană, cu sediul în fosta Casă a Scânteii, apărea și „Paradoxul Român” a lui Sorin Alexandrescu. Spre deosebire de compendiul cercetătorului băimărean, volumul pus pe piață de Editura Univers probează perfecta continuitate a perioadei dinainte de 1990 când erau interzise orice referiri la detențiile politice. În istoria sa paradoxală, autorul (fost profesor de română în Olanda) „omite” toate informațiile legate de temnița politică făcută de acad. Ion Nistor si de alți făuritori ai Marii Uniri de la 1 dec. 1918.

Insuși istoricul Victor Spinei, când scoate la oficiala editură Polirom a doua ediție a „Mării Negre de la origini până la cucerirea otomană”, (amplu volum publicat de G.I. Brătianu în 1943) uimește în 1999 cititorul prin meșteșugita formulare menită a ascunde temnița politică pe care au îndurat-o istoricii români de elită. Academicianul Spinei scrie că G.I. Brătianu si o serie de alți istorici ar fi avut o capacitate de creație „diminuată” (vezi Doamne) datorită „împrejurărilor speciale în care s-a aflat în ultimii ani de viață, ceea ce îl apropie…, prin similitudinea situației de C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, V. Papacostea, I.I. Nistor, I. Lupaș, Al Lapedatu, S. Dragomir, Z. Pâclișanu, T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu și de numeroși colegi de generație (p.13).

Semne ale indoctrinării post-decembriste le-am sesizat și într-o carte din 2008 (Theodor Codreanu, A doua schimbare la față, Iași, Ed. Princeps, 2008) construită pornind de la nişte premize întru-totul false. Amăgit de strategia profitorilor regimului comunist de a învinovăți victimele comunismului, autorul avansează ideea că mutilarea spiritualităţii româneşti s-ar fi datorat în două rânduri «trădării intelectualilor» : Prima oară prin invocatul colaboraţionism pe care îl tot proferează mass-media post-decembristă, prin lichele ce vorbesc de lichelism. Colaboraționismul cu ocupantul sovietic de după 23 august 1944 ar fi produs (vezi Doamne) o primă «schimbare la faţă» a României.

Or, nu așa s-a schimbat o țară în care cca două milioane din cetățenii ei (cf. Părintele Drăgulin, în „Rezistența”, 1/ 1991, p.3) au ajuns după gratii de temnițe politice din 1944 până în 1964 (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; A. Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Cum bine se ştie, după Yalta anului 1945, România a fost ciuntită, jecmănită, decapitată si transformată dintr-o ţară liberă într-o « gubernie sovietizată » (apud. Virgil Ierunca).

In cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universitătii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că “indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă si de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism si democratie, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democratia” (vezi Serban Alexianu, Transnistria – un capitol în istoria omeniei românesti, Ed. Vremea, București, 2007).

Fostul profesor de drept constitutional de la Universitatea din Cernăuti (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către bolșevici în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei. Intr-adevăr, după multele decenii de totalitarism comunist a învins democratia. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului „Hamangiu”, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca si din hitlerism, a supravietuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga (vezi Ion Varlam, Definirea totalitarismului – o exigență a prevenirii prin lege a pericolului totalitar, 1993). Delictul de opinie si-a reînoit mereu statutul de lege, mai nou abuzându-se de şantajul cu anti-semitismul. Dar nu s-a abandonat nici formula magică („reductio ad Hitlerum”) prin care mulți nevinovați au îndurat temnița politică în comunism.

La una dintre anchetările după gratii, septuagenarul doctor Vasile Voiculescu a fost forțat să recunoască un lucru inițial negat: Anume că misticismul ar fi totuna cu legionarismul. Foaia a fost adăugată la dosarul ce cuprindea acuzația de misticism și declarația după care marele scriitor batjocorit și schingiuit de torționari recunoștea că a scris și difuzat din 1947 până in 1958 „poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească”. Înainte de a-și da duhul Vasile Voiculescu i-a spus fiului său: „Ionică eu mor! Mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (dr. Vasile Voiculescu).

În studiul său despre „Originea și evoluția totalitarismului”, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. (cf. Ion Varlam)

La Colocviul de filozofie de la Tecuci, după ce părăsisem sala (în care vorbisem despre filozoful martir Mircea Vulcănescu, perioada Criterionului și foarte puțin despre Sfântul Arsenie Boca) mi s-a întâmplat să-l aud în 2011 pe invitatul de la Craiova (căruia de câțiva ani îi oferisem cu autograf cele două volume despre filozoful Nae Ionescu din 2000 și volumul Mistica platonică apărută la Slobozia în 1999) spunând că eu aș fi „de dreapta”. Postate pe youtube, intervențiile mele din 2011 (si din ceilalți ani în care am participat la Colocviul „Ion Petrovici” de la Tecuci) pot dovedi netemeinicia acestei acuzații făcută pe la spate.

Dacă admiri realizări spirituale demne de admirat nu înseamnă că ești „de dreapta”. Doar că ai căpătat în timp acel discernământ care multora le lipsește. Admirându-l pe Eliade, m-am bucurat să-i pot citi Jurnalul portughez. Nu mică mi-a fost însă surpriza când, comparând prima (din 2006) cu a doua ediție (din 2010) am constat cenzurarea paginilor unde savantul de renume nondial consemnase (pe 2 iulie 1941) date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord invadate în 1940 de Stalin. Din jurnalul ținut de Mircea Eliade între 1941 și 1945, Editura Humanitas cenzurase informațiile istorice neconvenabile comuniștilor bine îndoctrinați.

Într-o deplină „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (I. Varlam), însăși excelentele mele păreri despre filozoful Mircea Vulcănescu, discipol al Școlii trăiriste inițiată de Nae Ionescu îi deveniseră „suspecte” (a fi de dreapta) universitarului craiovean care (scriind bio-bibliografia filozofului Mircea Florian) a „sărit” atât peste Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cât și peste „vara apocaliptică a anului 1940” (cf. Lucian Blaga).

Dresat de mass-media dinainte și de după 1990 să „uite” ambele momente semnificative din istoria românilor, editorul lui Mircea Florian n-a amintit în cronologia sa alcătuită în 2004 nici de bucuria Marii Uniri și nici de cutremurătoarele cruzimi din toamna anului 1940 făcute de hortyști la Ip, Trăsnea, Ciumarna și Păușa, când tricolorul românesc a fost bătut în cuie pe spatele românilor, „991 de Hristoși fiind astfel crucificați în satele și în cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăsnea” (vezi „Jumătate de secol cum a fost să fie” în vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, p.83, precum și bio-bibliografia fostului deținut politic Mircea Florian, 1888-2005, reținut de Securitate din august 1953 și torturat în anchete opt luni de zile, cf. Mircea Florian, Philosophia perennis, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p.41).

După abolirea comunismului, contrar celor scrise de Th. Codreanu, România nu s-a schimbat «a doua oară la faţă». Pentru că, din punctul de vedere al mass mediei oficiale mari schimbări nu s-au prea petrecut: Nimeni „n-a fost la Roma” să facă mea culpa, cum scria Mircea Ciobanu în poezia „Veac douăzeci la capăt” : „veac păcătos, cu demoni stând la pândă,/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli.// „Ai fost la Roma ?” „Nu” –răspund. „Mai bine./ Rămâi de tot acasă ; trage ușa,/ ascunde cheia și coboară storul./ Fă ce-ai făcut și-acum un veac, adică”. (Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 3-4/ 1996, p.19) . Toți au rămas pe pozițiile dinainte de 1990, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Ion Varlam să vorbească in Pseudo-România –Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuarea dominaţiei ideologice si după schimbarea de conţinut ideatic a ideologiei post-decembriste.

Nici după cel de-al doilea război mondial, nici după decembrie 1989, România nu a fost «trădată de intelectuali». Nu s-a schimbat la față pentru că adevărata ei faţă i-a fost văzută trunchiat: fără operele întemnițaților politic și fără scrierile românilor exilaţi, iar după 1990 numai după imaginea confecţionată de oficialii bine mediatizați făcând (după zisa poetului Mircea Ciobanu) ce-au mai făcut și în comunism.

Ca o singură noutate post-decembristă, mass-media oficială s-a străduit să accentueze cât mai mult asupra identităţii regionale. Ba sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, ba cu alte ocazii în care pe micul ecran răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele. Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea oficială a folosit şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregul prin parte a fost publicată în „Dilema veche” nr.365/10-16 febr. 2011. Din ea s-a aflat cât de apreciată este exacerbarea patriotismului local și cum apartenenţa locală ar înobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie), identitatea naţională fiind (vezi Doamne) suma (si sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor).

Siliți a-și tempera firescul patriotism local, chiar și elevii bucovineni și basarabeni ce înduraseră două refugii (prima oară în 1940 și a doua oară în 1944) au fost „dresați” în 1947 de aşa-zisul academician Roller să repete automat că “la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus definitiv la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice. Trecând de partea Germaniei hitleriste, Antonescu conta pe ajutorul german pentru cucerirea de teritorii” (Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750).

Manualul unic nu uită jumătatea de Ardeal oferită în 1940 de Hitler administrației hortyste (p.752), dar „uită” să reprezinte pe hartă provinciile româneşti (Basarabia şi Bucovina de Nord) cotropite de Stalin în 1940 în bună înțelegere cu Hitler. Cât privește situația minorităţilor, atât Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au beneficiat de serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi în România locuiesc români într-o proporţie covârșitoare. Trecând intenționat cu vederea că procentul total al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării, s-a tot încercat după 1990 atacarea articolului 1 din Constituţie: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

După deceniile de neîncetată manipulare mediatică a apărut de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care în trei luni de zile 7420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din minoritatea maghiară de 6,6%, vezi Anuarul maghiarilor din România, 2002, Ed. Polis, Cluj-Napoca) după ce L. Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari.

Filozoful Nae Ionescu (1890-15 martie 1940), „cel mai mare publicist” din interbelic, observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un “act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932). Cum bine se știe, pe 28 octombrie 1918 s-au declarat independenți cehoslovacii, desprinzându-se din imperiu Boemia și Moravia, pe 2 noiembrie Ungaria, pe urmă polonii din Galiția s-au unit la Polonia care s-a declarat independentă pe 5 noiembrie, pe 12 noiembrie Austria, pe 24 noiembrie s-a declarat independent Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe 28 Bucovina iar pe 1 decembrie s-a unit Transilvania, Banatul, Crișana si Maramureșul. Din nefericire, datorită unei conjuncturi de moment, doar o treime de Maramureș s-a lipit la „patria mumă”, două treimi ajungând după 1945 să apărțină Rusiei sovietice, iar după 1990 Ucrainei. (vezi vol.: Ion Mihai Botoș „România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire, Apșa de jos, Ucraina, 2008, prefață de Dr. Mihai Dăncuș).

Repere bibliografice:

G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, București, 1943.

Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998; 2006.

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.

Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.

Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, 1995.

Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, în rev. „Ethos”, Paris, 1983.

Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

Ion Varlam, Pseudo-România –Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004.

Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, ISBN 973-98247-6-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Patapie-viciul” (român?), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 5-6/71-72, May-June 2003, p.14 ; http://www.revistanoinu.com/spune/diploma-de-atentie/qpatapie-viciulq-roman .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.

Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.

Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.

Isabela Vasiliu-Scraba, Din ungherele democraţiei actuale, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006, p.3.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.

Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015) : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.

Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.

Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 12 (121), decembrie 2017 (anul XI), p13; partea II-a în „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (122), ian. 2018 (anul XII), p13.

Isabela Vasiliu-Scraba, Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc .

Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14.

Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau din rev. „Alternativa”, Canada, http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html ;

Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/abuz-imaginatie/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; fragmente: http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ; postat în „arhiva românilor” pe 11 febr.2017, https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); extrase au apărut pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18 on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu și Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ .

Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol. „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ .

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iași 1994, postfață de îngrijitorii volumului Magda și Petru Ursache, prefață de D. Stăniloae. La propunerea acad. Eugen Simion în toamna lui1994 Nichifor Crainic este reprimit post-mortem în Academie, după ce pe 8 mai 1994 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea directorului „Gândirii” condamnat pe nedrept într-un lot de 14 ziariști constatându-i nevinovăția.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300) iunie 2007.

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare , Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000.

Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și ale lui Nae Ionescu: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ..

Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, texte în română si în engleză, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705 , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790 .

Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca ; vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Clipa”, SUA, februarie 2013 ; http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx .

Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/ ; extrase au fost publicate și în http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba / .

Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la M-rea Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/ . Cu modificări (nepermise) ale editorului- au apărut extrase și în volumul : Părintele Arsenie Boca. Mângâietorul celor necăjiți. Noi mărturii minunate. Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/ ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; o variantă și în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 11 (305) nov. 2007 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs .

Isabela Vasiliu-Scraba, Marile spirite sunt cele rebele: Titu Maiorescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.6, iunie 2018, p.12; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=Eq1YVyNek60&t=477s

Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Deva, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8, iulie-august 2018, p.16 și p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so&t=93s .

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.9, sept. 2018, p.16 si p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/