Isabela VASILIU-SCRABA – Un eseist preocupat de îngeri şi de vampiri: A. Pleşu

La un curs din 1937 faimosul profesor de metafizică Nae Ionescu gândise un argument care să probeze existenta lui Dumnezeu (si a domeniului transcendenţei) plecând de la libertatea omenească. În dialogul despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon, ca să ajungă la transendenţa lumii noumenale înrudită cu partea raţională din om, pornise şi el de la domeniul socialului, cel care “face posibilă libertatea omenească” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, p.150).

Acei literaţi si filozofi dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, s-ar repezi să strige în cor după dresajul mediatic post-comunist: iată o nouă dovadă că întâiul creator de şcoală filozofică românească este “plagiator” (cf. Obs. Cult. febr. 2011). În prelegerea a XV-a dintr-un curs pe care nu l-a scris şi nu l-a tipărit niciodată, Nae Ionescu “plagiază” (din Politeia, în acest caz), şi-ar spune unul altuia. Ar vorbi la unison cu politrucul Z. Ornea, “educat de oameni formaţi în interbelic” (apud.Adrian Papahagi), precum Leon Tismăneanu, Paul Cornea şi Chisinevski-, Ornea/Orenstein care la 27 de ani a dat pe ascuns Securităţii un manuscris de-al lui Noica (v.Obs. cult. nr.20/277 din 14-20 iulie 2005). Şi-ar “promova cultura memoriei” repetând ce-au aflat despre inexistenţa şcolii trăiriste din “lipsa de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (Obs. Cult. febr.2011) şi despre existenţa “filozofului fără operă”, ei, literaţii şi filozofii de-o şchioapă, din care nici unul nu s-a iţit deasupra celorlalţi vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea şcoală de filozofie fondată de profesorul de metafizică. E drept că şcolii trăiriste, şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt în plină teroare ideologică. Cum să nu repete şi ei în 2011 ce li s-a tot spus de la nivele atât de înalte? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea originalităţii trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa: Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Mircea Eliade, etc, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornind de la libertatea umană, exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (v.Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase la cursul său (tipărit după căderea comunismului, într-un moment privilegiat al recuperării capodoperelor de gândire românească) să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul logician (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă aceste lucruri la Facultatea de Filozofie ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte conducător de doctorate în filozofie, lectorul Pleşu vorbea la cursul său despre îngeri despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (v.A. Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175).

Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor-IHR (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând chintesenţa eticii intervalului materialist-dialectic profesată de directorul său Pleşu, va repeta (din perimata doctrină) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică. Referindu-se la filozoful de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale, M. Neamţu va consemna că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (v. M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi B.Tătaru-Cazaban, Ed. Humanitas, 2009, p.31). Specialistul IHR în ortodoxia “oficială”, -pentru care “cărările confuziei”(M.N) duc la Prislop (la mormântul Părintelui Arsenie Boca) -, s-a gândit că “orientarea eshatologică” a ortodoxiei nu poate fi nici ea lipsită de o atare dimensiune. Aşa a ajuns să creadă că “salvând mai întâi de toate persoana, iar nu o colectivitate abstractă, ortodoxia are virtuţi politice libertariene” (Mihail Neamţu, Ortodoxia, în “22”, Nr.197/4iulie 2006).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica* pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat la şaizeci de ani în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare “sub cupola Academiei” a Institutului de Istoria Religiilor (IHR), ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban. După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că articolele cumulând 280 de pagini strânse de sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” îi conferă directorului său un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi. Aflat în posesia “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent” (A. Pleşu) el descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (“Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179). Când a trebuit să vorbească la Lucerna la un festival de muzică, Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună că vine din Ţara lui Dracula (“Îngerii şi muzica”, op. cit., p.160), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile de conferenţiar, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171). În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A.Pleşu), partea de noutate a discursului înregistrat în Elveţia şi publicat în “his insightful and informative book On Angels” (B. Tătaru-Cazaban) i-au asigurat negreşit un loc aparte în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea strategică de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe mediatizatul vampir, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe G. Enescu, S. Celibidache, Paul Constantinescu, I. Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, G. Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cuprinzând pe ici colo derapaje conceptuale. Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (v.I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006).

Dacă am încerca să găsim prin ce se caracterizează aportul adus de Pleşu la cultura română, rămânem în mijlocul drumului în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat C. Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, de istoria artei, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA – Un eseist preocupat de îngeri şi de vampiri: A. Pleşu” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu

Motto:

„Inițiat în isihie, poetul V. Voiculescu [martir al temnițelor comuniste] depășea starea de extaz și se ridica la starea de înmănunchere a sufletului în propriul său interior” (Valeriu Anania)

La vreo câțiva ani după ce îi apăruse Cordula sau dovada ultimă (1966), Hans Urs von Balthasar îi spunea lui Vintilă Horia că la baza crizei creștinismului ar sta dezinteresul pentru mistică (pentru „viața contemplativă”) care este miezul central al credinței creștine precum si sclerozarea teologiei moderne eșuată într-un „raționalism înspăimântător” (V. Horia, Viaje a los centros de la Tierra, ed. II-a, 1976, p. 115) ilustrat, de ex., de Rudolf Bultmann. Căzut în erezia marcionistă (care nega divinitatea lui Iisus) a fost și darwinistul Ernest Renan. La Biserica din Drăgănescu, Sf. Arsenie Boca l-a pictat pe Renan în compania lui Nietzsche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca).

Spre a evidenția autenticitatea trăirii revelației creștine, Urs von Balthasar subliniase diferența dintre teologii moderni si unii Părinți ai Bisericii (precum Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigore de Nyssa) a căror moarte martirică a dovedit că „trăiau ceea ce gândeau”( https://www.youtube.com/watch?v=m1ETPlqMCnA ). Scăpat cu viață după cele 14 luni de lagăr de exterminare (la Canalul ”morții”), călugărul mistic Arsenie Boca trecuse în 1952 pe la Mănăstirea Sihastru. Cu experiența gulagului comunist (de care a avut parte fără vreo condamnare judecătorească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns), fostul stareț de la Prislop si de la Sâmbăta le-a spus atunci tinerilor călugări că „mănăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici Biserica. Doar pușcăriile se vor transforma în catedrale”. Același lucru îl va evidenția Mircea Eliade în romanul său Noaptea de Sânziene apărut la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu). Prin 1961-1962, martirajul creștin de după gratiile închisorilor comuniste a fost transpus pictural de Părintele Arsenie Boca în bolta altarului unei biserici din mijlocul capitalei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca).

Condiția umană din perspectivă creștină a fost unul dintre subiectele predilecte ale filozofului Nae Ionescu încă de când își pregătea doctoratul în Germania. E drept că teza sa de doctorat fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii, ruinând astfel pretenția de fundamentare a priori a matematicii. Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozoa, 2000).

Întâmplarea a făcut ca odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916), doctorandul să fie reținut, până la terminarea primului război mondial, într-un lagăr de intelectuali figurând ca prizonieri de război. ”În lagărele germane, Nae Ionescu a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură, printre care și monseniorul Vladimir Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit despre el ca despre o mare personalitate românească.” (vezi Octav Onicescu, Memorii, vol. II, București, 1984). In discuțiile purtate cu teologii din Germania, tânărul de 26-27 de ani va face dovada unei atât de impresionante cunoașteri a problemelor religioase încât va fi recomandat să ocupe postul de referent la o editură ce publica lucrări de profil religios (ibid.).

Din Germania, după susținerea tezei (în 1919), Nae Ionescu se întoarce în țară doctor în fundamentele logice ale matematicii, dar și în subtile probleme de filosofia religiei. Poate de aceea el își va ține cursurile de logică -înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia gramaticii ca introducere în logică“, 1923-1924; “Logică cu specială privire asupra științelor exacte“, 1926-1927 sau “Logica colectivelor“)-, în paralel cu prelegeri de filosofia religiei, sau cu renumitele sale cursuri de metafizică construite în ideea unei contraponderi pentru ratarea mântuirii. Tematica religioasă se putea însă regăsi chiar și în cursurile de logică, de istoria logicii, sau de teoria cunoștinței. Ceea ce l-a făcut pe Cioran să scrie în 1937 despre acel “plâns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor-Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Metafizicianul Nae Ionescu abordează probleme religioase și în bogata sa activitate de jurnalist, nu numai în calitatea sa de universitar făcând faima Universității bucureștene. Asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regândite cu ocazia scrierii câte unui articol pe teme religioase.

În cadrul metafizicii ființei pe care o înfățișează la cursul din 1936-1937, Nae Ionescu ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere, evidențiind ideea dezechilibrării ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rând cu celelalte făpturi ale Sale.

In cea de-a XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică, Profesorul încearcă să delimiteze cel mai omenesc “loc în existență”. Vorbind de pe pozițiile unui gânditor creștin, inițiatorul Școlii trăiriste va face ca totul să graviteze în jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar. În primul rând, Nae Ionescu prezintă studenților săi care ar fi sensul interdicției omului de a mânca din pomul cunoașterii. După interpretarea de atunci, mitul biblic nu ar povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în grădina Raiului și le-a spus să nu mănânce dintr-un anumit pom de acolo. Ci cum Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, subtilul metafizician ridică următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i face mizerie lui Adam?” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât negativ. Numai că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.

Cu profunzimea de gândire atât de admirată de contemporanii săi, filozoful oferă (și de astă dată) un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană. Pasajul în care își expune noua interpretare este atât de viu și atât de caracteristic lui Nae Ionescu încât merită să fie citat în întregime: “Dumnezeu nu a spus: <<N-ai voie să faci cutare lucru>>. Dumnezeu a spus cu totul altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!” (p. 159)

La începutul prelegerii vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din necesitatea omului de a ști. Profesorul subliniase caracterul neutru al opoziției apărute numai întru cât problema cunoașterii presupune un subiect și un obiect de cunoscut.

Acum, odată ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, filozoful anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea figura ca simplu raport subiect-obiect. Înaintând în interpretarea mitului biblic, Nae Ionescu arată că mâncând din fructul oprit, omul nu numai că trece peste condiția lui, întrucât face “un act de împotrivire față de el însuși”, dar, atacând problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, odată cu actul „de împotrivire față de Dumnezeu” (p.159).

Pentru a explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos, Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi, dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de „luare în posesie” a obiectului de către subiect, o mânuire, după bunul plac al subiectului, a tot ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrând în câmpul de cunoaștere al subiectului.

Prin cunoaștere, s-ar mai întâmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine o situație cu totul specială. Așa este nesocotită ordinea naturală, omul împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese șarpele Evei, când a ispitit-o să mănânce din măr, anume că mâncând din măr omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întâmplat: “Procesul cunoașterii creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine procesul de cunoaștere.” (pp.161-166).

Ordinea rațională pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie Nae Ionescu și într-un articol publicat în același an (Limitele criticei teologice, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937). Prin procesul de diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective, “cel puțin sub raportul cunoașterii”.

O primă consecință a păcatului originar va fi așadar instituirea unei deosebiri dintre creație și om. În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe autonome”. A doua consecință este însuși conflictul în care se pune omul cu Dumnezeu, a treia decurgând din conflictul dintre om și existența pusă în contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva diferit de “sursa ei firească”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte

Motto:

“În regimul despotic, fiindcă s-a suprimat libertatea criticii, nu există decât laude […]. Critica abia tolerată devine cu atât mai violentă cu cât loveşte în efecte secundare, cruţând cauzele principale”. (Mircea Florian, Recesivitatea, 1983, p.518).

După Titu Maiorescu, ar exista trei categorii de oameni: Prima ar fi a celor care “inainteaza prin protectie”. În vremurile depersonalizării prin teroare ideologică această categorie s-a lărgit foarte mult în comparaţie cu secolul XIX. Azi, prima categorie îi poate liniştit cuprinde pe culturnicii din secolul XX, beneficiari ai comunismului şi ai post-comunismului, dar şi pe tinerii dresaţi mai nou să înainteze folosind şantajul cu anti-semitismul, unelte de ultimă generaţie prin care se exercită îngrădirea libertăţii de exprimare şi de gândire în societatea contemporană.

Oamenii din cea de-a doua categorie “se supun orbeste la opiniile societăţii”(Titu Maiorescu). În secolul XXI într-o asemenea categorie pot fi înscrişi la grămadă toţi admiratorii oamenilor “notorii de pomană”(1) care îngroaşă rândurile primei categorii postulate de Titu Maiorescu. Tot printre oamenii dintr-a doua categorie putem, de dexemplu, să-i aşezăm şi cei care, supuşi ani de-a rândul unei manipulări bazată pe minciuni, tind să-l înlocuiască pe marele istoric al religiilor Mircea Eliade prin micul său protejat, devenit notoriu ca victimă a unui asasinat politic la Chicago (apud. Adrian Marino).

În a treia categorie, cea mai putin numeroasă, ar intra oamenii “care-şi conduc viaţa după a lor individualitate, prin rezistenţa energică la tot ce dezaprobă” (apud.Titu Maiorescu). După abolirea comunismului, printr-o inevitabilă inerţie, cei din prima şi, pe urmele lor, cei din a doua categorie îi plasează aici pe “ne-educabili”, pe cei care nu pot fi făcuţi să aplaude la comandă. Dacă alinierea lor tot nu era posibilă, în comunism oamenii din cea de-a treia categorie erau trimişi după gratii (în primele două decenii), iar apoi marginalizaţi. După 1990, s-a incercat disciplinarea lor punându-le în paranteză opera, ignorând-o, sau, pe cât posibil, desfiinţând-o (2).

Fiind filozof, Alexandru Dragomir simplificase pe 15 iunie 2000 împărţirea oamenilor în două categorii: a oamenilor “mari” si a celor “notorii de pomană”. In categoria oamenilor “notorii de pomană” intră cei deveniţi notorii nu pe seama celor gândite şi scrise de ei (G. Liiceanu şi A. Pleşu), ci pe seama gândirii filozofice a lui Noica. Lucru observat în 1990 de Petre Ţuţea care spunea că Noica “n-a făcut şcoală” şi în anul 2000 de către Alexandru Dragomir pentru care “Păltinişul nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenţă asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleşu, Vieru, etc). Nu! Păltinişul este un fenomen al unui maestru care ţinea să fie maestru” (v.Al Dragomir, Ultimul interviu…, Partea X-a, în rev. Asachi, Nr.8/244, 2009, p.5).

De fapt, formula magică a “şcolii de la Păltiniş” are tot atâta bază reală cât şi povestea plasată in wikipedia englezească după care Constantin Noica n-ar fi trăit la limita sărăciei, în cca 8 mp încălziţi iarna cu lemne, de ingheţa peste noapte apa din lighianul in care se spăla şi n-ar fi mâncat la cantina comunistă a staţiunii, ci ar fi fost posesorul unei case de vacanţă în staţiunea de la Păltiniş, unde l-ar fi invitat pe comunistul G. Liiceanu.

Ostracizat de factorii de decizie ai culturii comuniste care l-au publicat cu greu şi care nu i-au permis să ocupe locul de profesor universitar ce i se cuvenea, Noica a fost ostracizat după moarte chiar de foştii comunişti care s-au auto-intitulat discipolii săi. Mai precis, i-a fost pusă la zid gândirea încă 1995 de când G. Liiceanu o publica la Humanitas pe Alexandra Carreau Hurezeanu, simpatizantă a ideologiei comuniste, care, cu şabloane de gândire ieşite din uz, avea pretenţia că “descifrează” o gândire la care nu a ajuns cu nici un chip, fiindcă nu în cifru politic a scris şi a gândit Noica.

Ostracizarea post-comunistă s-a mai văzut limpede şi în anul centenarului naşterii lui Noica, în 2009, când în librăriile Humanitas nu se găseau decât una sau două din cărţile lui Noica (3) şi când, în loc să omagieze geniul filozofic noician, Cristian Ciocan (liderul Institutului de Filozofie “Alexandru Dragomir”, unitate de cercetare din cadrul Societăţii Române de Fenomenologie) s-a dus la Stocholm să lanseze (la Institutul Cultural Român) traducerea Jurnalului de la Paltinis, cartea cu care la patruzeci de ani intra G. Liiceanu cu memorii despre Noica “pe portita din dos a literaturii”(4).

Despre oamenii cu adevărat mari, ca Blaga, Nae Ionescu, Noica, M. Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Nichifor Crainic, etc., filozoful Petre Ţuţea spunea că “au pus spirit” în scrierile lor. Faţă de filozofii interbelici, “cei de azi” şi-ar fi folosit preponderent “şiretenia”, care nu e străină nici animalelor, adăuga Ţutea în stilul său inconfundabil.

La capitolul “şiretenie” intră desigur şi oficializarea prin masiva răspândire după 1990 a traducerilor din Platon iniţiate de Noica în comunism (5). La vremea materialismului obligatoriu, cînd era interzisă discutarea “idealistului” Platon, tradus integral de eminentul elenist Ştefan Bezdechi, care pînă în 1945 apucase a publica 19 dialoguri, toate îndepărtate cu forţa din bibliotecile şcolilor (v. Magda Ursache, Libri prohibiti, in “Acolada”, an VI, 1/51, ian.2012, p.15) Constantin Noica, după ce s-a zbătut să vadă republicate în 1968 cîteva dialoguri traduse în perioada interbelică de Cezar Papacostea, a schimbat tactica. Pentru că tot îi medita pe gratis cu zece ore de greacă veche pe cei care-l vizitau (v. amintirile lui Ion Papuc), Noica s-a gândit să-i facă pe unii din ei traducători din Platon, exceptionalele traduceri dinainte de 1948 ale lui St.Bezdechi, V. Bichigean, V. Grecu, C. Papacostea fiind scoase de mult din circuit. Pentru toţi cei care au participat la entuziasmele sale legate de noile traduceri din Platon a fost o scurtă, dar intensă, epocă de studii la care altfel poate nu s-ar fi înhămat niciodată. Dovadă că niciunul n-a publicat ulterior vreun studiu mai aprofundat al filosofiei platonice, pentru a depăşi incipientul stadiu al compilării unor comentatorii, în cadrul strict al ideologiei momentului.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Marile spirite sunt cele rebele – Titu Maiorescu

In 1942 fiica lui Maiorescu aducea în țară arhiva cu materiale inedite maioresciene si un sac de corespondență care toate ar fi ocupat „vreo 10 –12 volume” din seria de „Studii și documente literare” (I. E. Torouțiu, Din ineditele lui Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare”, nr.1/1944, p.13). După aproape patru decenii, din arhiva adusă de Livia Dymsza (decedată pe 14 martie 1947) s-a publicat în comunism un volum cu „Scrieri din tinerețe”. Acesta a cuprins și traducerea unor prelegeri despre o „nouă fundamentare a filozofiei” din iarna lui 1858 pe care Maiorescu le-a publicat în volum la Berlin în 1859 cu titlul „Relația”. Apreciată prin câteva recenzii elogioase, lucrarea a constituit și teza sa de doctorat la Giessen (25 iunie 1860). La Biblioteca Academiei se află o copie a lucrării transcrisă de fostul său student Ion Rădulescu-Pogoneanu (a cărui casă din Cartierul Primăverii i-a fost atribuită de ocupantul sovietic stalinistului Ion Ianoși).

Cu câțiva ani înainte apăruse (în 1975) primul volum din Epistolarul maiorescian (provenit din aceiași sursă). Unii l-au cotat ca un mare eveniment menit să clatine imaginea oficială a unui Maiorescu glacial întru perpetuarea căreia s-a tot citat o răutate a lui Iorga: „cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul”. Din rândurile acestea s-a văzut că marele istoric n-a putut trece peste o remarcă a lui Maiorescu (devenit personalitatea copleșitoare a sfârșitului de secol 19) spundând că lui nu-i plac cei ce varsă rapid tot ce-au ingurgitat.

Descoperirea perioadei berlineze a adus la lumină si profilul necunoscut al unui Maiorescu rebel care nu se lasă timorat de ce se vehiculează în lumea culturală a epocii: „In Germania se aud multe despre admirabilul bun simț al lui Voltaire, ca și când el ar fi fost reprezentantul a ceea ce englezii înțeleg prin al lor „common sens”. Dar trebuie să mărturisesc că nici măcar o urmă din așa ceva n-am găsit la Voltaire…La acesta o veritabilă stupoare produce numai faptul să vezi cum cel mai sublim cuvânt din toate limbile (cuvântul „Dumnezeu”) e tras când în colo, când încoace, e înțeles acum într-un fel, pe urmă intr-alt fel, si așa la nesfârșit…Voltaire cu scânteietoarea sa critică a instituțiilor putrede este la el acasă și are o însemnătate incontestabilă. Dar el coboară la nivel de nulitate când nu se mulțumește cu asta. Cel ce a spus NU, a vrut să spună și DA, iar aici s-a înșelat amarnic (f.63 și f.64). Simt o adevărată strângere de inimă când văd încercarea cuiva de a se înălța până la Dumnezeu cu sărăcăciosul său bagaj de cuvinte…Dincolo de bolta înstelată viețuiește Tatăl nostru al tuturora. Aceasta a fost simțit de spiritul unui preafericit. Să fi fost Schiller acel spirit?” (Titus Livius Maiorescu, Relația (/Conexiunea), dizertație filozofică, Berlin, 1859, fila 104, traducere din germană în volumul îngrijit și prefațat de Simion Ghiță: Titu Maiorescu, Scrieri din tinerețe, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981).

Nu fusese Schiller, fusese Kant, dar tânărul doctorand n-a mai pierdut vremea să verifice. Vorba lui Noica: există adevăruri cu și fără exactitate. Aici avem exemplul unui adevăr fără exactitate, dar mai ales dovada unei atitudini rebele, trăsătură specifică marilor spirite.

Tânărul rebel se va vedea și cu ocazia cercetărilor și documentării științifice necesară găsirii celor mai bune reguli pentru scrierea cu litere latine a limbii românești.

Incă din vremea domniei lui Cuza Vodă, Ion Ghica semnase decretul de trecere la scrierea cu caractere latine (1860). Legiferarea a fost urmată de o perioadă de tranziție în care literele latine erau amestecate cu literele grecești adoptate de scrierea slavonă de până atunci. De fapt a fost un haos pe care oricine îl poate constata la simpla vedere a cărților din acea perioadă, cărți pe care eu am avut prilejul să le văd la Biblioteca Academiei frecventată zi de zi între treizeci și patruzeci de ani (vezi prefața la vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992). Spre a face o oarecare ordine, însuși premierul Ion Ghica a publicat în 1864 niște reguli de scriere (Regulile limbii române). Desigur cu totul insuficiente într-o epocă de mari avânturi culturale în care pașoptiștii doreau franțuzirea limbii românești, Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) propunea italienizarea (în 1869 fiindu-i respinse proiectele ortografice) iar școala latiniștilor ardeleni s-o latinizeze.

Din noiembrie 1865 a început și Titu Maiorescu să se preocupe să găsească cele mai potrivite reguli de scriere cu caractere latine. În acest scop a consultat ultimele cercetări ale unor filologi de prestigiu în Europa.

Absolvent pe primele locuri la instituția care educa înalta nobilime din Imperiul habsburgic, Maiorescu a fost înzestrat cu un spirit filozofic de mare finețe, pe care l-a cultivat toată viața. La el acel „grund” filozofic a stat la temelia întregii sale activități fie de domeniul literaturii (criticii literare), filozofiei sau al învățământului superior, fie de domeniul politicii. In ce o privește pe ultima, nepotrivirea dintre o formă importată și un fond autohton fără legătură cu forma l-a făcut pe Maiorescu să nu fie de acord cu adoptarea modelului belgian (o țară cu cca 43% flamanzi si cam 32 % valoni) pentru constituția din 1866 a Principatelor Unite (țară cu peste 90% români).

Când a avut de cercetat regulile de scriere, spiritul filozofic al lui Maiorescu l-a îndemnat să meargă pe calea cea mai scurtă. El n-a pierdut timpul să vadă pe unde se împotmoliseră inaintașii săi români. S-a documentat rapid, citind ultimele noutăți apărute în Europa occidentală, ca de pildă conferințele filologului Max Mueller din Anglia (1861-1864), traduse și tipărite în Germania în 1864 cu titlul Știința limbii, la care a l-a adăugat pe Steinthal, comandând cea mai recentă carte tipărită de acest filolog. După jumătate de an, fondatorul „Junimii” publica în iunie 1866 volumul: Despre scrierea limbii române. Proiectul maiorescian a fost acceptat în cea mai mare parte, deși la început stârnise opoziția vehementă a unor somități ale vremii (Cihac și alții reprezentanți ai etimologiștilor Școlii de la Blaj).

Așa au scăpat românii de bătaia de cap pe care o produce o limbă în care se scrie „curcă” (church), se citește „cioară” și înseamnă „biserică” (apud. Dan Duțescu, n.1918).

„Orice om este un produs al vremii sale. Și atunci când își depășește vremea. Fiindcă în acest caz el nu constituie decât o nouă îmbinare de elemente existente în epoca sa” scria europeanul (și rebelul) Maiorescu la 20 de ani (Titu Maiorescu, Einiges philosophische…, 1861).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/rebelul_maiorescu/

Isabela VASILIU-SCRABA, SUSPENDAT ÎN NEANT

Micșorat-Eliade-gonflat-SecuCuli

Isabela Vasiliu-Scraba, Suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015)

„Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an [1940] apocaliptic (1) m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată”. Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o la Sibiu în anul universitar 1940-1941 (la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația ungurească masacra (2) românii din jumătatea de Ardeal primită de la Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la creatorii interziși în țară și la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigioasele ei contribuții la cultura universală, la acele nume despre care decenii întregi românii din ţara subjugată de sovietici n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Vintilă Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia Stamatu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, C-tin Amăriutei, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Dimitrie Găzdaru, Sever Pop, Alexandru Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Octavian Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu și mulți, multi alții.

Dincoace de Cortina de fier, cultura românească, prin reprezentanții ei rămași în ţara ciuntită, trebuia lichidată după gratii: dr.Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Mihail Rădulescu, Barbu Slătineanu, Emanoil Ciomac, Ion Caraion, Ovidiu Cotruș, N. Balotă, I. D. Sîrbu, Ovidiu Papadima, Vladimir Străinu, Dumitru Murărașu, Horia Stanca, Edgar Papu, Alexandru Marcu, acad. Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, dr. Benedict Ghiuș, C-tin Tomescu, profesor de istoria bisericii românești la Facultatea de Teologie din Chișinău, Constantin Noica, Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat, Radu Gyr, Păstorel, Al. Paleologu, Teofil Sauciuc-Săveanu, profesor de istorie la Universitatea din Cernăuți, decan al Facultății de Litere și Filozofie din Bucuresti, acad. Florian Stefănescu-Goangă, acad. I. Lupaș, acad. Al. Lapedatu cu fiul său Ion Lapedatu, director al Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale, acad. Silviu Dragomir, acad. Ioan Nistor, Marioara Golescu, acad. Stefan Meteș, acad. R. Rossetti, acad. C-tin C. Giurescu, arestat pe 5/6 mai 1950 în grupul istoricilor închiși la Sighet, acad. George Fotino, acad. Dumitru Caracostea, acad. Mircea Florian, acad. Ion Petrovici, Petre Țuțea, acad. Gheorghe Brătianu, etc.

Marea creație româneacă din perioada interbelică a fost ani de-a rândul interzisă, pusă pe foc, mutilată în imense depozite de cărți necatalogate, improprii pentru conservarea cărților, sau trecută la fonduri secrete (vezi Paul Caravia, Scrieri cenzurate. România 1945-1989, București, 2001). Abia din 1964, după două decenii de „ură manifestă contra tot ce era valoare în cultura noastră a început să ni se restituie cu lingurița ceea ce ni s-a smuls în mod brutal” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.378). In locul valorilor validate de timp (precum Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii, 1933, 700p., premiată de Academia Română înainte de desființarea ei) , mercenarii ocupantului sovietic au instituit dominaţia non-valorii și selecţia inversă, adică promovarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Dar prima grijă a culturnicilor de după 1945 a fost să dea la topit volumul al V-lea dedicat culturii românești din Enciclopedia României, enciclopedie rămasă in patru volume al căror loc va fi (vreme de 45 de ani) numai la Fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei R.S.R. condusă de G. Strempel și înainte și după 1990. Acel Ștrempel care dinainte de 1989 a avut grijă să facă „nevăzute” fișele „Tezaurului Limbii Române” la care G.D. Scraba trudise 17 ani, lucrare donată de văduva scriitorului și până prin 1985 încă semnalată în fișierul Sălii de Manuscrise.

Echivalând comunismul cu Vadim Tudor și cu spectacolele Cenaclului Flacăra, impușcarea lui Ceaușescu a devenit bună ocazie de remanifestare a „urii proletcultiste” din primii douăzeci de ani față de „tot ce e național, începând cu însăși istoria națională. În locul scrierilor marilor istorici din perioada interbelică, opere „interzise ca fiind reacționare” (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p. 126) universitarii de azi impun studenților citirea „anilor treizeci” tricotați de Z. Ornea, adică o „istorie falsificată, deformată și insultătoare” (M. Nițescu, op. cit.). In Revista „22” a „contraculturii românești” (cf. Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade?) fostul comunist Lucian Boia (mediatizat cu insistență în Wikipedia confiscată de o mafie care pozează coperțile cărților sale destinate unui public lipsit de discernământ) își legitima activitatea de falsificare a istoriei Românilor printr-o ciudată argumentație: „istoria care a fost este una, și istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta” (vezi. Lucian Boia, în Revista „22”, Anul XII, Nr. 593, 10-16 iulie 2001).

Mircea Eliade observase că perioada de ocupație comunistă a României coincide cu „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic naționale”. Satrapii culturii, „improvizați în diriguitorii ei” (p.375) – cum scria M. Nițescu despre stalinistul Leonte Răutu, –tatăl directoarei Colegiului Noua Europă (New Europe College „omologat” de Ministerul Educației când Andrei Pleșu era ministru de externe) -, n-au ostenit nici după abolirea comunismului să pună la zid valorile autentice, fapt demonstrat, fără putință de tăgadă, chiar prin perseverenţa minimalizării lui Mircea Eliade cu fiecare nouă ocazie de așa-zisă „promovare” a „talentului și inventivității unora ce nu au fost înțeleși în epocă, fie au fost alungați (din țară sau din memoria colectivă) pe nedrept” (cf. Radu Boroianu, n. 1942, în „Cuvânt înainte”, la albumul Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild, Ed. Alexis, București, 2015). In 1990 R. Boroianu a devenit ministru adjunct al lui Pleșu, consemnează Vintilă Horia în „haznaua sfârșitului de ciclu”, adăugând că îl cunoaște pe Boroianu „de ani de zile” de când acesta circula dincolo de Cortina de fier și putea vorbi cu Vintilă Horia „fără ascunzișuri despre cele din Țară” (V. Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, București, 2017, p. 617). Din aprile 2015 Radu Boroianu a fost numit președinte al Institutului Cultural Român ce-i are ca vicepreședinți pe Nagy Mihaly Zoltan si L. S. Jicman. Ecoul discuțiilor cu Vintilă Horia se regăsește în prezentarea binevoitoare a laureatului Premiului Goncourt în albumul bilingv : Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild .

Tendinţa oficială post-comunistă de a-l coborî pe Mircea Eliade înălţându-l în locul acestuia pe Culianu (care se pare că trimitea Securității note despre Eliade, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17 ; https://www.cadranpolitic.ro/eliade-si-unul-dintre-turnatorii-sai-anonimizati/ ) s-a conturat de îndată ce „oficialul” Andrei Pleșu a decretat la Televiziunea Română pe 5 octombrie 1991 că Ioan P. Culianu ar fi fost „mai bun decât Mircea Eliade”. Dar chiar și oficialii regimului comunist trecuseră cu vederea „fuga” italienistului I.P. Culianu (care a fost doisprezece ani asistent de română la Groningen și un an profesor de italiană în SUA fiind asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, la Divinity School) în condițiile în care scrierile celor rămași fără de voie în occident erau scoase din circuitul public și trecute la fondurile secrete ale bibliotecilor publice. „Fugitului” Culianu i s-au recenzat în țara comunistă lucrările susținute în Franța pentru acea carieră universitară în domeniul istoriei religiilor de care nu avea să aibe parte (vezi recenzia lui Adrian Marino tradusă în engleză pentru rev. „Ethnologica”). O conversație dintre Culianu și Andrei Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu) înregistrată în 1984 în Olanda a apărut în „Revista de istorie și teorie literară” în anul 1985. Tot revista Institutului de Istorie si Teorie Literară „George Călinescu” îi publica în 1986 asistentului la catedra de romanistică a lui Noomen un articol comentat doi ani mai târziu de Sorin Antohi într-o revistă clujană.

Părerea lui Pleșu despre prietenul său Culianu a fost mediatizată ulterior si prin Suplimentul Litere, Arte si Idei al ziarului „Cotidianul” (vezi L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8) devenind apoi un fel de „literă de lege” în mediile universitare de nivel din ce în ce mai scăzut, decanul Universității „A.I. Cuza” de la Iași ajungând să inventeze și o „paradigmă Eliade-Culianu de interpretare a mitului” (N. Gavriluță) fără a-și bate capul să explice ce înțelege el printr-o atare struțo-cămilă inexistentă.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA, SUSPENDAT ÎN NEANT” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Marea manipulare de după 1991 – Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați

Motto:

„Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate…Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS” (Theodor Cazaban, iunie, 1993).

Ioan Petru Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitatea R.S.R. , turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată ( ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger, după moartea profesorului Eliade autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase. De la Paris, aceasta îi scrisese în românește pe 13 octombrie 1984 lui Ioan Petru Culianu la Groningen „că nu are slujbă”, după ce renumitul savant se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (cf. Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984).

În nota scrisă probabil în anul 1984, conducerea Securității (instituție strict ierarhizată) era informată că „sursa” o cunoaște pe Adriana Berger, „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent si care îi dactilografiază (în franceză) o conferință. După ce, ajutat de M. Eliade, și-a văzut volumul Eros și Magie publicat la o editură prestigioasă, Culianu a vorbit la Sorbona despre cartea sa pe 25 noiembrie 1984 într-o conferință pe tema Științei în Renaștere (notează el în Curriculum vitae alcătuit prin noiembrie 1990 în vederea angajării la Chicago, la Divinity School). Informatorul mai scrie Securității din țara comunistă că i-a citit Adrianei Berger și teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade, adăugând că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.

După ce îi oferise postul dorit (de redactor la revista „Secolul XX”, vezi interviul înregistrat de G. Adameșteanu, republicat în Revista “22” din 22-23 mai 2011, p. 13), în vara anului 1972 Securitatea i-a permis comunistului Ioan Petru Culianu să treacă dincolo de granițele închise ale Republicii Socialiste România spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni, fiind imediat după licenţa în italiană. În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de la tânărul italienist dorinţa acestuia de a lucra în redacţia revistei „Secolul XX”, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia comunistului Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, din august, anul X, Nr.116/ 2011, p.7065).

Nota înformativă din 1984 are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat drepturile și libertățile omului” (vezi în Revista „22”, nr 862 din 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele C.N.S.A.S.), de ca si cum în mod „legal” oamenii în comunism ar fi fost lipsiți de dreptul la o viață privată.

Inregistrările din perioada totalitarismului comunist prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Constantin Noica (1), sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la mulți dintre vizitatorii filozofului, n-ar fi fost, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental. Știindu-se permanent hărțuit, intimidat și urmărit de statul polițienesc, filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” securiștilor care l-au băgat fără motiv în închisoare, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (2). Noica visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

In studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă cu uzualele motoare de căutare) politologul Ion Varlam observase cu justețe că, oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă”. Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”. Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (cf. I. Varlam, fost deținut politic) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare. Foștii comuniști și tinerii pe care îi instruiesc pentru cercetările „Centrului internațional de studii asupra comunismului” din cadrul „Memorialului de la Sighet” sunt foarte atenți ca vorbăria lor să nu fie „impurificată” de punctul de vedere ale foștilor deținuți politici. Primind de la Ioana Diaconescu (cercetătoare a istoriei recente) linkul „Memorialului de la Sighet” pe 17 decembrie 2017 și uitându-mă pe cele 20 de titluri ale „Biblibliotecii Memorialului” am constatat că nu apar titluri ale cărților unor foști deținuți politic povestind ororile prin care au trecut, sau măcar lucrarea de sinteză a lui Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România (ed.II-a, Făgăraș, 2014). De unde reiese că „Memorialul de la Sighet” ocolește (intenționat ?) tocmai volumele de memorii ale victimelor inchisorilor politice comuniste. Acest defect capital se regăsește în mai toată maculatura publicată de „cercetătorii acreditați ai C.N.S.A.S.” care „uită” să prezinte și punctul de vedere al victimelor, difuzând negreșit „limbajul standardizat” al anchetatorilor (cf, Carmen Ciornea, lector univ.la Facultatea de Teologie din Constanța). Spre exemplu, deținutului Petru Manoliu din lotul Noica-Pillat i-a fost indosariată declarația că „Noica, sub pretextul lui Hegel, reafirmă vechile convingeri legionare, pe cât de mistice, pe atât de reacționare” (P.M.). Același lucru, dar cu alte cuvinte, a scris si sursa „Șerban” (Pavel Apostol) căruia Z. Ornea/ Orenstein îi dăduse pe ascuns manuscrisul noician, întâi fragmentar, apoi în totalitate : „Cunoscutul filozof legionar” în lucrarea sa, „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară”, ar face apologia religiei. Lucrarea ar conține „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(3).

Un anchetator i-a spus unui deținut politic următoarele : „Vă vom obliga, prin metodele noastre, să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele înroșit în foc le vom păstra ca MĂRTURII, ca acte pentru arhivă, după care se scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce voi veți pieri. Vom muri și noi, dar istoria se va scrie pentru generațiile viitoare după aceste documente” (cf. Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, 1995). Carmen Ciornea, autoare a volumului Chipul Rugului Aprins (Ed. Eikon, 2016) spunea la TV-Trinitas că abia după câteva luni de studiu la C.N.S.A.S. a unor dosare de Securitate a realizat că procesele verbale de anchetă erau stereotipe în scopul de a azvârli în închisoare victima îndelung torturată și că pentru aflarea adevărului trebuie neapărat să ia legătura cu supraviețuitorii. Ea a vorbit cu Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu și cu pr. Nicolae Bordașiu din așa numita organizație „mistico-fascistă” a Rugului Aprins, lot din care au fost omorâți în temnița politică trei oameni complet nevinovați: doi poeți, dr. Vasile Voiculescu și Sandu Tudor și un preot: arhim. Haralamb Vasilache.

Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsutenouăzecidemii) de români fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Ținutul Herţii (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998), şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (vezi Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. In „Wikipedia” românească, enciclopedie confiscată de un grup mafiot, s-a inventat chiar și un imaginar „Nuerenberg românesc” care ar fi validat verdictele farselor de procese politice din timpul ocupației sovietice (vezi Testis Dacicus/ George Manu, România sub ocupație rusească în spatele Cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, București, 2011).

Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului, apare semnificativă reacţia unui vizitator al filozofului Noica (vizitator devenit ministru) la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului. Propunerea lui S. Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012).

Teama de istoria „recentă”, povestită așa cum a fost ea, și nu după șabloane „legalizate” de foști ideologi ai regimului comunist, au avut-o mereu „cripto-bolșevicii” și clientela acestora. Eliade notase în jurnalul său ce-i spusese fostul deținut politic C.C. Giurescu, atunci când s-au revăzut după treizeci de ani: Securitatea a scos biblioteca istoricului arestat în 1950 și i-a dat foc, distrugând nu numai cărțile din bibliotecă ci și manuscrisele (cf.M. Eliade, 6 mai 1972). După exemplul bolșevicului Roller (cu ilustrația manualului prezentând la p. 735 Regimentul de artilerie „Ana Pauker”, ediția a III-a, 1947), istoria trebuia reinventată de criticul literar Z. Ornea, sau chiar de romancierul Culianu, în textul său cu țestoasa cea chioară publicat de marxistul Duerr.

Referindu-se la volumele omagiale Aufsaetze zu Mircea Eliade, îngrijite de Hans P. Duerr (n.1943), dintre care deja apărut (Sehnsucht nach dem Ursprung, 1983), academicianul Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 24 febr. 1984 că nu-l deranjează dacă ele cuprind (4) și articole critice, gândindu-se probabil la diversitatea firească de opinii si nu la etichetarea sa ca „fascist”, sau la minimalizarea faimei de care s-a bucurat gândirea sa înnoitoare pe tărâm științific, cum s-a petrecut în articolul comunistului Andrei Pleșu (vizitator constant al familiei lui Leonte Răutu, nu numai al filozofului de la Păltiniș), falsul „dizident” beneficiar al unor „burse de lux” (cf. Noica ; problema falsei sale dizidențe a fost abordată de sculptorul Bata Marinov, un fost coleg de facultate, într-o scrisoare din 8 febr. 2012 către S. Ilieșiu; http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Marea manipulare de după 1991 – Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici

Motto:

“Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/ – comment-37349).

Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din pagina web „ContraAtac” scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care fostul director al Institutului Cultural Român şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia privitoare la “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional a câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar (București, 1987). Excesiv mediatizată prin wikipedia românească si englezească, himerica școală păltinișană n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera marginalizatului Constantin Noica, pe seama căreia Liiceanu și Pleșu au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau culegerile lor de articole adunate între coperți de cărți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm ).

În cazul lui Gabriel Liiceanu, dorinţa acestuia de a fi mai bine cotat (eventual chiar ca un gânditor original) s-a manifestat încă din tinerețe. Atunci nu s-a sfiit să introducă pagini scrise de Noica în lucrarea sa de doctorat (rapid publicată datorită poziției înalte a stalinistului Ion Ianoși, cu liceul său pe puncte „instruit” de sovietici). Eseul lui Noica era de 32 de pagini (vezi Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu). Ele au format un întreg capitol despre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care editorul Liiceanu a renunţat, nereușind în post-comunism să tempereze repetatele acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (vezi Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). In comunism, fiindcă la putere a fost (ca și după 1990) tabăra brucanienilor, s-a putut ușor impiedica prin decizie „de foarte sus” publicarea (în „Săptămâna” lui E. Barbu) a Raportului de plagiat alcătuit de comisia formată din Radu Pantazi, Alexandru Tănase și Nicolae Mariș, însărcinată cu elucidarea spinoasei probleme a originalității de gândire din doctoratul lui G. Liiceanu. Ba mai mult: fostul deținut politic Constantin Noica a fost solicitat cu insistență (de forurile superioare) să dea o declarație prin care să spună că-i este indiferent dacă este citat sau nu. Oricine e liber să se trateze din ideile sale fără să-i treacă numele când i se reproduc ideile din cărțile sale cu greu tipărite în comunism. Filozoful a mai fost silit să declare că nu are nimic împotrivă ca paginile nepublicate sub numele lui să circule publicate sub alt nume, în speță, sub numele vizitatorului său, Gabriel Liiceanu care nici măcar la blibliografie nu a trecut numele filozofului de la Păltiniș. După 1990, la retipărirea lucrării de doctorat fără paginile scrise de Noica, vizitatorul a perpetuat minciuna „autorlâcului” notând că respectivul capitol de 32 pagini și- ar avea un loc mai potrivit într-un alt volum cu eseistica sa personală.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale

Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).

Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale (pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă “creativitate a editorilor” (2).

Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini scrise de Noica, – un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor („Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări. “In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt” observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în „Cotidianul”, 9 iulie 2012).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia (14)

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi” (Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie).

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut.

Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filozofie germană (vezi, de ex., Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Buc., 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filozofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (si asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, fost student și al lui Martin Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în rev. „Jurnalul literar”, Bucuresti, oct.1997, p.9).

În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filozofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filozofică Lucian Blaga, acel gînditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cît si sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din cîmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decît fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia (14)” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica (10)

Motto :

„Noi n-am bravat pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.” (Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).

Rezumat de idei: Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec. 1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei școli negată de presupusul ei inițiator – Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis. Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).

Privitor la Noica, să afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/ ), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.

În acea emisiune din decembrie 1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru Culianu [1] l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229).

Desigur himerica „Școală de filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor” (Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie, pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu din 25 nov. 1979).

„Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2] ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu. „Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.

După citirea Jurnalului de la Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.

În fapt, trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica (10)” →