Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur, aşteptând toamna,
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii! – îţi spune.
Printre potecile luminate de lună,
Neîntrupându-se, frunzele zboară spre alte gari,
Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii.
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Mereu lumină şi umbră, mereu noi, plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.
Iata, vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odata cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul?
Vei înţelege mai târziu, poate, mult mai târziu…
Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul, şi izvoarele!
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu, arc peste timp şi loc.
Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră, baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă,
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.
Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi.
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului,
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.
Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna.
Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp!
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi?
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi?
Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului!
El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă!
Te iubesc, te iubesc! – îţi spune. Să nu întârzii! – doar atât îţi mai spune.
Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului
Plouă ca în vechile tale poeme,
precum aerul, un abur
ne urmează paşii gravaţi
prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina.
Sunt o vrabie peste care va trece trenul!
Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor,
ne rămân pictogramele interiorului.
Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului!
Eşti prea obosit să mai strigi timpul
ce separă clipa durerii de înţelegerea ei.
Prin umbra nopţii
încerci s-o priveşti în lumina lunii.
Plutind, de dincolo de timp,
frunze răvăşite de vânt,
sângele s-a facut ţărână şi tot nu ai uitat
primul şi ultimul zbor
visat în singura călătorie a vieţii.
Un vis plutitor. Viaţa
Confuzia Timpului
