Punctele de suspensie
Printre cuvinte şi lacrimi atârnate,
printre vise şi respiraţii,
printre aşteptări, şoapte sau regrete,
printre jocuri de umbre
şi suspine adânci,
puncte, puncte, puncte…
În căutarea ta, suspendate puncte,
de la un rând la altul, în colţuri de albastru,
asemeni firelor de păianjen,
atârnă-n albul foii,
prevestindu-i soarta.
Puncte, puncte, puncte…
Ghidate de instincte,
adunate sinistru,
ca boldurile se-agaţă
de pieptul cuvintelor.
Închizi ochii… Respiri adânc…
Le simţi peste tot prelungirea haotică,
străpungerea vieţii…
Pe acoperişurile literelor,
pe firele de tensiune ale rândurilor,
înnegrind cerul filelor,
te privesc,
te-aşteaptă,
se năpustesc deodată
şi devastează tot ce întâlnesc…
Ah, voi, puncte, puncte, puncte!
Stoluri de puncte în derivă,
în liniştea de plumb
şi cerul din ce în ce mai greu de atins,
atacă fiecare spaţiu
cu ciocurile,
cu ghearele şi aripile lor.
Puncte, puncte, numai puncte…
Terifiant apar
pe marginea rândurilor.
Invazie de puncte
stropite-n tuşul negru,
asemeni neghinei pe câmpurile creaţiei,
ca, în final, să se oprească,
brusc
şi inexplicabil,
aşa cum au început.
Timp oprit
În tine e un cutremur, da, sunt emoții, uimiri, întrebări.
E fericirea? Câți pași mai ai până la ea?
Vei învăța cândva acești pași?
Cum măsurăm flamboiantele destine care
ne așteaptă la colțul urbei
ce clocotește
surdă și vie, bizară,
pătată de pinguinii domesticiți de om
în veșnica lor căutare
între nord și sud?
Un ciob al destinului, un filosof desculț de viață,
un măr biblic! Asta e tot?
Destinul presupus, calculat și rece,
impasionat, depresiv și arogant,
mulat pe corp.
Vrei să-ți lași amprenta în lume.
Ai vazut fiecare stea căzătoare care s-a stins,
dupa fiecare apus urmează un alt răsărit.
Confuziile busolei…
Iubești ce nu ai, ce nu atingi,
Nirvana care există la celălalt,
dar nu la tine.
În suflet îți stă ca o lacrimă din praf de stele,
doar se prelinge,
nu iese și nu dispare,
vine cu o altă forță din cer spre tine,
ca o muzică atunci când adie vântul,
iar în altă parte,
un izvor urcă o pantă
și abia apoi coboară
în miezul din centrul unui fruct.
Un dor vă unește, acea energie sacră
ce curge prin voi, în voi.
E acolo, în tine, în inima ta, în creierul tău,
în invazia parfumului ei,
în dorința mâinilor tale
de a-i mângâia părul și trupul,
în dorința buzelor tale
de a-i așeza peste tot sărutări, ca și cum
i-ai tatua pielea
cu dragostea pe care i-o porți.
Pierdută pe mare nu știe unde se găsește
portul fără valuri,
portul acela
plin de fructe și de magie,
de fakiri, de o mie și una de nopți.
Ea este, ea era menită să fie!
Ai puterea să renunți la tot pentru ea, femeia-poem,
apa pură în care să te fărâmi într-o mie de vise,
visul și apa în care să te oglindești,
focul în care să te mistui,
contopindu-te într-o îmbrățișare,
în aceeași respirație,
într-un singur spațiu continuu,
lumina prin care
îți mai poate triumfa viața,
pentru ea, sufletul pereche,
rătăcit și fără liniște
în meandrele minții tale.
Uite, chiar acum îi săruți pleoapele,
apoi buzele, apoi la urechi
îi vei șopti o poveste visată
să o viseze și ea.
Buzele umezite în diafanele pleoape
stau aproape la pândă
să-i șoptească
Cuvântul
ce tremură ca un catarg,
în briza valurilor străpunse
de firul țesut la războiul de peste ani,
din visul poveștii ce i se cuvin.
Cuvintele, născute împreună,
transcend spațiile,
un tu mai amplu, un noi mai real,
o Ea, un El.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
22 iulie, 2018