Un vis plutitor. Viaţa
Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele
care luminează
cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi…
Surâs în floare
Departe, în spatele atâtor cuvinte și a convulsiilor lor ești tu,
de la rădăcini până la ultimele ramuri spre aer și soare,
în lava memoriei, între amintiri calde și necunoscut,
acolo unde trăiesc textele oarbe
ești doar tu,
tu cu propria oglindă,
tu cu emoțiile tale, tu și dorințele tale.
Cu vârful degetelor ușor le atingi.
În urmă, doar umbre și șoapte multiplicate.
Poezia își poartă aripa de cântec.
Ca un vis,
o rază de lumină răsare.
În liniște, o cale există întotdeauna.
Eliberarea.
Tăceri delicate
Din țesătura viselor adormite biruie timpul,
un poem nescris vreodată se naște,
tăcerea umple întunericul,
iar întunericul umple tăcerea.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
Prin umbrele genelor,
un dialog al inimilor, un dialog al privirilor,
un dialog de mătase al atingerilor,
prin ochii lor,
un sentiment nou înflorește.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
De la o tâmplă la alta, lipite de scoicile urechilor,
ușoare ca păsările, ușoare ca norii,
sunete tandre se-nalță, coboară,
și se risipesc în ei înșiși,
sângele de primăvară pulsează,
în torentul inimii, cuvintele
vin și se pierd
prin porțile cerului,
rostogolite
ca niște mărgele.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
Trăiri neștiute licăresc necontenit,
așteaptă și cheamă,
trăiri necontenite
se-oglindesc,
suferă, se zbat
și se-așteaptă
în onduleuri
înalte și joase,
aproape insesizabile,
în cer se reflectă,
se-avântă
și-și poartă zborul
prin fâlfâirea
aripilor inegale
ce întrețin miracolul
unei povești de iubire.
În nori e o spărtură.
Lumea toată
a prins
glas, lumină și viață…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
29 iulie, 2018