A cunoaşte, a-nţelege, a trăi
În ochi strângi infinitul.
Şi dacă am înţelege, ce putem schimba?
Şi dacă am schimba, am fi altfel?
Şi daca am fi altfel, unde e diferenţa?
Să cunosc tot e binele suprem?
Prin fiordurile nopţii, ca o rugăciune,
picură tainic, adânc,
o adiere amplă, unduitoare,
plină de armonii în culorile timpului.
Prin bezna lichidă înoţi în albastru,
din umbra neţărmurită te topeşti,
în lacrimă te transformi,
în tine o împlineşti.
A cunoaşte, a-nţelege, a trăi,
parfum discret în mii de nuanţe,
picatura de lumină
pe care-o sorbi
în liniştea inimii, înfiorându-te.
Când liniștea îți vorbește
Nu sunt cuvinte, încă, inventate,
nu sunt atribute, adjective,
metafore, hiperbole,
ce ar putea descrie,
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Liniștea inimii (poeme)”
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol ( „Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/ cascadă curgând/ în carnaţia coapselor/ răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. Autoarea este protagonista unui metadiscurs iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul. 
