Toți istoricii occidentali consideră bătălia Moscovei din decembrie 1941, când armata germană victorioasă a fost oprită la doar 30 de kilometri de Kremlin, ca momentul schimbării soartei războiului. Iar înfrângerea de la Stalingrad din ianuarie 1943 este considerată, ca momentul de cotitură al războiului, când inițiativa o ia armata sovietică și Wehrmachtul trece în defensivă. Realitatea este că o bătălie dusă de armata română după eliberarea Basarabiei dinn lunile iulie și august 1941 a prefigurat înfrângerea, cu mult înainte de Moscova și mai ales de Stalingrad. Bătălia de la Odessa a anunțat pierderea războiului de către Germania, chiar dacă principala forță militară implicată a fost armata română. Istoricii români și cei străini, ca și Wikipedia, dau bătălia de la Odessa din lunile august, septembrie și octombrie 1941 ca o victorie românească, grea, dar victorie. În realitatea bătălia a fost o victorie a la Pyrus, de fapt o înfrângere permisă de sovietici, care a arătat slaba colaborare a forțelor Axei și lipsa de coordonare între armatele române și germane, precum și slaba pregătire și dotare tehnică a oastei generalului Ion Antonescu, proaspăt decorat de Hitler cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier în august 1941 pentru victoria din Basarabia și proaspăt auto-numit marșal, conform tradiției române: un general care câștigă o bătălie cu o armată este ridicat la gradul de mareșal. Deși Armata Română subordonată Corpului de sud al Wehrmachtului german a obținut succese remarcabile în eliberarea Basarabiei, deși era slab echipată și înarmată datorită teamei lui Hitler de a nu fi prea puternică față de Ungaria horthystă, conform politicii de balans între cele două țări. Dictatorul geman îl considera pe Ion Antonescu un general de ”rasă germanică”, care ”păcat că conduce o armată de români”. Ion Antonescu a dorit să cucerească singur cu Armatele 3 și 4 Române Transnistria și portul Odessa. Hitler și Antonescu credeau că după succesul relativ ușor din Basarabia, armata română va zdrobi ușor armata sovietică în retragere, deși trebuia să le dea de gândit că rușii cuceriseră ușor nordul Deltei Dunării și țineau Constanța sub blocada marinei sovietice și a bombardamentelor acesteia. Marea Neagră era un ”lac rusesc” cum i-ar place să spună astăzi Traian Băsescu. Șeful statului major german, generalul Halder, dar și von Rundstedt au atras atenția lui Hitler că armata română singură nu va putea ocupa Odessa, dar dictatorul german nu dorea să-i rănească orgoliul lui Ion Antonesu și l-a lăsat să se bată singur pentru ocuparea portului sovietic.
Anul acesta a apărut o carte de excepție ”În umbra marelui Reich. Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est (1941 – 1944) – Ed. Cetatea de Scaun” semnată de Alexandru V. Ștefănescu. Autorul, cu acribia unui documentarist și detectiv al arhivelor militare scoate în evidență slaba dotare a armatei românei în primii ani de pe frontul de est. Cartea e singura din istoriografia română care face o istorie a armelor pe frontul de est. Românii erau soldați buni dar aveau puști vechi, duceau lipsă de pistoale mitraliere, tunuri anticar și de unități motorizate. Diviziile de tancuri române erau dotate cu celebrele tancuri cehoslovace R2, în general cumpărate de la guvernul din Praga, echivalente cu tancurile sovietice T. Mai aveam și câteva tancuri franceze preluate de la guvernul de la Vichy. În aviație stăteam ceva mai bine cu Iar-uri 80, Savoia italienești și avioane britanice și câteva Messerchmituri Bf109, bombardiere Heinckel, în schimb la marină eram depășiți cu totul, având distrugătoare din primul război mondial ca ”Mărășești” și ”Regina Maria” și un singur submrin ”Delfinul” construit de italieni, mai mult armă de recunoaștere decât de atac. Marina sovietică controla Marea Neagră și aproviziona portul Odessa. Istoricul român demantelează mitul slabei înarmări sovietice și a moralului scăzut al soldaților ruși. Bătălia Odessei a dovedit că sovieticii aveau mai multe pistoale mitraliere, celebrele YB-uri, mai multe taancuri și avioane, precum și o bună aprovizionare pe mare, plus un moral de luptă remarcabil. Armata română, după eliberarea Basarabiei, a declanșat în august 1941 operațiunea de cucerire a Odesei, fără sprijin german, aceasta constituind o operațiune militară strict românească. Corpul IV de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie și Divizia I-a blindată), între Tighina și Dubăsari. Armata a IV-a a încercat să cucerească rapid Odesa, dar s-a oprit în fața unor linii de apărare fortificate, pregătite din timp de către sovietici. Datorită rezistenței forțelor Armatei Roșii din Odesa, Armata Română a luptat trei luni ca să cucerească orașul apărat prin trei linii de fortificații. Înițial armata română străpunge în august ușor prima linie de fortificații sovietică. După aceea urmează problemele și deficiențele. Înaintarea merge greu cu pierderi uriașe. Paradoxal sovieticii controlau câmpul de bătălie. Și organizau cotraofensive fulgerătoare și distrugătoare. Apărărtorii sovieticii erau bine aprovizionați pe mare cu material de luptă și soldați. Deși părea că URSS se prăbușea sub atacul Wehrmachtului, armata sovietică crea probleme uriașe la Odessa armatei române. Pe 12 septembrie armata română organizează o nouă ofensivă la vest de limanul Hadgibei. Cotraovensiva sovietică face ca Corpul 4 armată să se retragă iar două divizii d emunte sunt încercuite la Marienthal. Generalul Ciupercă s earuncă în luptă cu Divbizia 21 infanterie de asalt la Dalnik, dar este oprită de lipsa de…muniție, dovedind slaba aprovizionare a frontului. În această bătălie sunt luați 3000 de prizonieri sovietici. Aviația română mai bine echipată reușește să lovească trupele sovietice la Tatarka. Iar avioanele Ju 87 de la nemți reușesc să scufunde distrugătorul ”Frunze”. În ciuda rușinii Marele Cartier General Român cere ajutorul germanilor. Trei regimente germane bine echipate intră în luptă. Un regiment de pionieri germani duce o bătălie grea cu sovieticii, dar în ciuda eroismului sodaților germani este nevoit să se retragă cu pierderi. Ion Antonescu era disperat și cere o reformă a statului major al armatei române. Generalul Ion Iacobici crede că războiul nu poate fi câștigat peste Nistru și este schimbat cu generalul Ilie Șteflea, care și el îi va face opoziție lui Antonescu.
Stăpânirea bizantină la nordul Dunării a însemnat latinizarea daco-romanilor până în anul 600, deci nu retragerea aureliană este jalon al încheierii romanizării directe, ci retragerea bizantină în fața avarilor sau salvilor la cumpăna secolului VI. Așa cum o atestă expresia ”torna, torna fratre”, poporul proto-român era conturat la anul 600. Revenirea bizantină, mai ales a dinastiei Comnenilor după anul 1000, atunci imperiul era grecizat, a însemnat pentru autohtoni doar menținerea formei creștin-ortodoxe a românilor din arealul carpato-danubiano-pontic. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric Alexiada), a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Victoria totală obținută de bizantini și de aliații lor, ce i-a desființat pe pecenegi ca factor militar de prim-ordin al sud-estului european, i-a permis împăratului să restaureze autoritatea deplină a imperiului la Dunărea de Jos. După circa două decenii, thema Paristrion-Paradunavon, reconstituită, foarte probabil în vechile sale hotare, revenea sub stăpânirea deplină a imperiului. În anul 1094 „În timpul nopții, sosind un oarecare Pudilă, fruntaș al vlahilor și aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre, <împăratul> socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă dintre rude și generali, pentru a se sfătui ce e de făcut.În prima sa mențiune din Alexiada legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu romanii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt „în mod necruțător”.
În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armată amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului (așezare ce corespunde cu actualul oraș Hayrabolu, din Turcia). Respectiva oaste era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). În secolul XI, poporul român era sedentar și bine conturat în zona Dunării, Carpați, Haemus și Marea Neagră. De la contactul târziu cu bizantinii ne-a rămas frumusețea liturgică a ortodoxiei. Istoricii ar trebui să se axeze, în special, pe influența imperiului roman de răsărit în formarea și etnogeneza poporului român. Suntem mai mult romani bizantini, dacă fixăm în durata istorică lungă, de la retragerea aureliană din anul 275 până la anul 600 și cu influențele și cuceririle bizantine din secolele X, XI și XII în sudul României de azi. Un cronicar de azi din perspectiva teoriei istoriografice a analelor ar putea spune ”Noi de la Constantinopol ne tragem”. Influența romană bizantină asupra fostei provinii Dacia nu mai poate fi ignorată din punct de vedere istoriografic.
Monte Melkonian devine locotenent-colonel al trupelor paramilitare reuşind să înfrângă în lupte eroice islamiştii azeri. Este considerat erou al Armeniei. Melkonian spunea presei internaţionale: „dacă pierdem Arţakhul, vom întoarce ultima pagină a istoriei noastre”. Pe 12 iunie 1993, comandantul Monte Melkonian cade cu arma în mână în bătălia de la Aghdam. Este înmormântat cu funeralii naţionale şi i se fac busturi de bronz în întreaga Armenie. Azerii pierd 20.000 de soldaţi şi civili şi în 1994 cer armistiţiu. Un milion de azeri se refugiază. ONU condamnă tertoriile istorice armene din Azerbaidjan ocupate de armeni. Pe 27 septembrie 2020, azerii cu sprijinul Turciei atacă poziţiile armene din Arţakh ucigând femei şi copii. Armenii ripostează susţinând că, prin acest război de autoapărare: ” ei apără Europa creştină şi democratică, în prima linie, împotriva islamului şi totalitarismului”.
E o zi de început de mai ploioasă, când scriu aceste rânduri. Sunt undeva la țară în Sălaj și cerul parcă plânge cu lacrimi, mocănește. Picurii căzuți pe frunzele livezii și pe geamul ferestrei de lemn mă duce cu gândul la răscoala revoluționarilor Horea, Cloșca și Crișan. Ziua întunecată de ploaie mă transpune în creierul Munților Apuseni. De multă vreme mă frământă preliminariile și cauzele răscoalei lui Horea. Revolta românilor de la 1784 nu a fost doar o întâmplare, o ridicare a iobagilor români pentru drepturi sociale și împotriva nobililor maghiari sau a taxelor imperiale. Spiritul ei era adânc împregnat în spiritul timpului, în acel zeitgeist, care vine din străfundurile conștiinței religioase și naționale românești. Răscoala lui Horea a fost mai mult decât o revoltă țărănească sau un incipient de mișcare revoluționară sub umbra și instigarea Curții de la Viena, în mijlocul căreia trona împăratul iluminist Iosif al II-lea. După îndelungate lecturi despre răscoală și cercetarea izvoarelor sau arhivei epocii, excelent editate de Academia Română, concluzia mă duce la gândul că marea ridicare țărănească a lui Horea a fost de fapt o resurecție ortodoxă și națională. Tot mai mult consider că răscoala lui Horea a fost cheia de boltă a istoriei Transilvaniei românești, momentul astral, vorba lui Ștefan Zweig, al păstrării și apărării identității românilor “neuniți” așa cum scriu documentele imperiale ale vremii. Răscoale lui Horea continuă pe un plan superior mișcarea religioasă de la 1760 condusă de Sofronie din Cioara sau de către Sfinții Năsăudeni, reprezentați emblematic de către Atanasie Todoran din Bichigiu. Istoricii români contemporani de la David Prodan, Ștefan Pascu la Nicolae Edroiu au surprins documentar excelent cauzele și evenimentele răscoalei lui Horea, dar spiritul epocii, din perioada comunismului, teoriile materialiste de sorginte maxist-leniniste, nu permiteau analiza complexă şi intrarea în străfundurile spirituale ale mișcării țărănești de la 1784. David Prodan s-a lansat în monumentala sa lucrare „Răscoala lui Horea”, în evidențierea caracterului țărănesc și social al mișcării. Ștefan Pascu a marșat pe spiritul revoluționar al lui Horea, un fel de revoluție burgheză avant la letrre față de revoluția de la 1789. Istoricul era sub influența istoriografiei ceaușiste prin curentul protocronist, adică românii din Apuseni au făcut o revoluție de sorginte burgheză înainte de cea franceză. De aici s-a născut și ideea influenţei „iluministe” a lui Horea la Curtea de la Viena şi chiar apartenenţa sa la masoneria austriacă, lucru neadevărat, fiind doar o propagandă de compromitere a ţăranului român de către istroiografia nobiliară maghiară, că acesta a acţionat în colaborare cu mediile imperiale şi masonice de la Curtea lui Iosif al II-lea. Adevărul istoric e că Horea a fost un element luminat al ţăranilor români din Ardeal care şi-a sacrificat viaţa pentru renaşterea politică, economică, culturală şi, nu în ultimul rând, religioasă, de factură creştin-ortodoxă, a neamului său. Horea după patru reprezentări ale moţilor români la Viena şi Budapesta, în audienţe directe în faţa împăratului Iosif al II-lea a realizat că eliberarea poporului său nu va veni de la Curtea de la Viena. Horea doar s-a folosit de ascendentul conexiunii cu Curtea imperială pentru a îi ridica pe români să-şi ceară drepturile. Scrisorile primite de la împărat sau lanţurile cu cruci de aur imperiale erau doar motive şi unelte de înflăcărare a imaginaţiei colective româneşti vrăjite de mitul „bunului împărat”, pentru a le insufla curaj iobagilor români să-şi ceară drepturile în ţara lor. Horea şi conducătorii răscoalei au avut planul lor bine prestabilit, care urmărea eliberarea românilor de sub stăpânirea seculară a nobilimii maghiare. Horea, Cloşca şi Crişan s-au purtat nu numai ca şi căpetenii răsculate în octombrie, noiembrie şi decembrie 1784, ci şi ca adevăraţi conducători de oşti şi şefi interimari de stat. După eliberarea Munţilor Apuseni, epicentrul răscoalei, de nobilimea maghiară şi funcţionărimea austriacă, Horea a numit dregători săteşti din armata sa ţărănească în locul gornicilor şi juzilor.
Ortodoxia promovată de revoluţionarii lui Horea era liantul ideologic al unităţii de acţiune în teritoriul controlat de către răsculaţi. Doar cei ortodocşi sau care jurau pe crucea bizantină şi se botezau aveau dreptul la viaţă în statul ţărănesc preconizat de către Horea Rex Daciae. De aceea, fundamentele coeziunii ţărănimii răsculate a fost religia ortodoxă, ca însemn ideologic al noii stări de lucruri în Munţii Apuseni. Revolta ţăranilor a fost nu numai împotriva nobililor reformaţi maghiari, a funcţionarilor catolici austrieci, ci şi împotriva românilor de religie greco-catolică sau unită percepuţi ca „trădători” sau colaboratori ai aparatului represiv ai statului suprapus de altă etnie decât cea majoritar românească. Nu întâmplător Blajul, sediul episcopal unit, intelectualiatea Şcolii Ardelene de religie greco-catolică şi mediul clerical unit nu au pactizat cu răsculaţii lui Horea, percepuţi ca un pericol pentru înţelegerile binefăcătoare reciproce dintre „colaboraţionişti” şi Curtea de la Viena.
Ţăranii din Apuseni s-au ridicat şi împotriva arendării cârciumăritului, un drept vechi folosit de români şi oferit acum de Viena unor negustori străini, în special armeni. Moţii iobagi în plângerile lor către Viena, unele dintre acestea duse personal de Horea împăratului, vorbeau de persecutarea ţăranilor că nu primeau dreptul de cârciumărit pentru că erau de majoritari şi de religie ortodoxă, deci consideraţi schismatici şi scoşi din sistemul religios recunoscut de imperiu. Moţii au organizat o rezistenţă după modelul „ceaiului american”, boicotând produsele vândute de cârciumarii armeni şi cumpărând doar ţuica produsă de moţi. Nemulţumirile moţilor au culminat cu revolta de la Câmpeni din mai 1782 care a fost primul semn vizibil al apropiatei răscoale. Represiune a fost violentă şi s-a lăsat cu condamnări la moarte şi plata unor despăgubiri uriaşe. Horea a stat deoparte de evenimentele de la Câmpeni, dar documentele informative ale poliţiei austriece vorbesc de inspirarea lor de către viitorul răsculat. Tumultul de la târgul din Câmpeni anunţa furtuna ce o să vină în Ardeal. Nu întâmplător debutul răscoalei lui Horea a avut loc la biserica ortodoxă din Mesteacăn. Pe 28 octombrie a avut loc târg la Brad unde a apărut Crişan, care a convocat marea adunare ţărănească de la biserica ortodoxă din Mesteacăn, pe 31 octombrie 1784. Aici, pe terasa bisericii de la hotarele localităţii Brad cu satul Mesteacăn circa 500 de iobagi au participat la Liturghie şi s-au rugat cu preotul ortodox din parohie. Au venit iobagi de pe tot cuprinsul Cetăţii de Piatră. Biserica era mică şi construită din lemn. Aceasta a fost arsă mai târziu de autorităţile maghiare. În urma unor cercetări arheologice din 1983 s-a reconstituit arheologic biserica, care era construită pe o fundaţie de piatră şi nava nu era mai lungă de circa 8 metri. După slujba religioasă, Crişan îndeamnă pe ţărani să se îndrepte spre Alba-Iulia pentru a răspunde conscripţiei militare imperiale şi a se înarma. Conscripţia militară a fost doar pretextul lui Horea, chiar dacă ţăranii credeau că prin înarmarea şi încorporarea în regimente grănicereşti vor scăpa legal de iobăgie. Horea s-a folosit însă inteligent de conscripţia militară austriacă pentru a îi înarma pe iobagi şi să-şi câştige libertatea cu armele în mâini. Viena era speriată de ascensiunea europeană a Rusiei ţariste şi de propaganda ortodoxă dusă între popoarele din Balcani. De teama revoltei ortodocşilor din principatul transilvan, Iosif al II-lea oferă patenta religioasă de la 1782 ca să permită românilor să-şi ridice biserici în stilul bizantin. Ortodocşii erau în continuare toleraţi, nu cetăţeni cu drepturi depline, dar îşi puteau însă construi biserici, fără să mai fie bombardate de generalul Bucow. Numeroase sate unite din Haţeg au trecut la ortodocşi, fapt ce a creat nemulţumiri la Episcopia Unită de la Blaj. Românii din Ardeal nu mai frecventază bisericile greco-catolice şi nu mai ascultă de trimişii Blajului, fapt ce duce la noi măsuri anti-ortodoxe ale Curţii de la Viena, nemulţumind pe moţii din Apuseni. Pe acest ferment religios anti-ortodox al 
La peste un an de la aceste rânduri scrise, Albert Camus moare într-un accident de mașină spre Paris, pe 4 ianuarie 1960.