Cenzura se manifestă pe faţă şi brutal în România, mai ales pe platformele de reţele sociale şi video. S-a ajuns să se decidă, ce, cum şi cine să fie cenzurat şi ce anume trebuie să citească utilizatorii, la fel ca în comunismul sovietic sau din China comunistă, conform intereselor de moment ale patronilor? De aceea trebuie aplicată legislaţia naţională pentru aceste platforme online de mare influenţă. „Naţionalizarea” reţelelor sociale şi video la legislaţia României este o obligaţie juridică? Cei din spatele platformelor digitale nu pot cenzura presa ca în perioada comunistă fără să suporte rigorile legii naţionale. Dacă prin 2015 aceste platforme online cenzurau doar jurnalişti necunoscuţi din presa alternativă, fără ca presa mainstream sau editorialişti vocali să se sesizeze, crezând că lor nu li se va aplica cenzura, dar iată, că astăzi, marii jurnalişti ai ţării sunt cenzuraţi pe faţă mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, în aşa-zisa democratică Uniune Europeană. Zilele trecute emisiunea live a lui Marius Tucă de la Aleph TV, cu conf. dr. Valentin Stan, care făcea un pamflet cu problemele aducerii vaccinului anticoronavirus în ţară, de către autorităţi, a fost cenzurat pe o reţea de socializare, în direct. Se vedea pe faţa realizatorului supărarea. Mai mult, Ion Cristoiu s-a ales cu un cadou neplăcut în ultimele zile ale lui 2020! YouTube i-a suspendat, pentru 7 zile, contul, anunța Cora Muntean, redactor-șef la cristoiublog.ro. ”Din nefericire, YouTube a sancționat canalul cristoiuTV și a decis suspendarea lui pentru 7 zile. În consecință, pastilele domnului Cristoiu nu vor putea fi urmărite, în această perioadă, pe platforma YouTube. Vă invităm să le urmăriți pe cristoiublog.ro sau pe canalul Vimeo.”, precizează Cora Muntean. Cristoiu a reacţionat, spunând că, azi creştinii sunt mai persecutaţi decât în perioada comunistă. Astfel, se impune adaptarea acestor reţele sociale şi platforme video online la legislaţia naţională. Constituţia României prevede foarte clar la art. 30: „Libertatea de exprimare -(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.”

      La noi, în primăvară s-au suprimat de către CNSU, prin acte administrative, publicaţii electronice, care nu erau conform cu noua ideologie de propagandă şi de promovare a pandemiei de Covid 19. Dacă presa liberă nu protestează, mâine vei urma şi tu să fi cenzurat de această „frăţie online” a cenzurii şi pumnului în gură, pentru a se satisface interesele financiare a noii oligarhii digitale. Europenii vor fi viitorii culaci, persecutaţii de mâine, ca în perioada anilor 30, din URSS şi Germania nazistă? Pentru reglementarea acestor reţele sociale şi platforme video online trebuie ca Continue reading „Ionuț ȚENE: Reţelele sociale şi platformele video cenzurate cu stil comunist, în contradicţie cu Constituţia României?” →

Pentru libertatea politică, economică şi religioasă s-a murit în decembrie 1989, când s-a strigat pe străzile din Timișoara, Cluj sau București: „Vom muri și vom fi liberi!” Numai adepții morții și neființei se luptă împotriva libertății religioase și a izvorului vieții. Tinerii din decembrie 1989 au înțeles că fără libertate suntem morți moral și fizic. Libertatea transcede constrângerile tiranice ale dictaturii.Omul fără libertate este mort. Istoriograful Constantin Portelli scria subliminal în „Metafizica istoriei”, încă din 1983, că forţele puterii, care vor să distrugă democraţia occidentală au reinventat frica faţă de moarte, ca premisă a desfiinţării libertăţilor şi drepturilor omului. Occidentul redescoperea frica de moarte, de parcă viaţa ar fi o prelungire nesfârşită, un perpetuum mobile de distracţii, bunăstare şi divertisment. Pe frica de moarte se construiesc sistemele totalitare de tip „1984” sau „minunata lume nouă”. Pr. Constantin Galeriu scria în revista „Miracol ’89”, prin 1999: „Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” Apocalipsa 13:8. Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Ȋnviere – în jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor. Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul”.

Întotdeauna m-a fascinat ce au strigat tinerii fără frică pe străzile Timişoarei, Clujului şi Bucureştiului: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu piepturile goale în faţa gloanţelor armatei şi securităţii, aceşti tineri au înţeles că fără libertate nu este viaţă. Ce tinereţe curajoasă, faţă de tinerii generaţiei de azi, speriaţi şi închişi în case pentru o viroză pandemică periculoasă, dar cu o mortalitate totuşi de 0,6 la mie. Tinerii din decembrie 1989 au înţeles că fără libertate şi adevăr nu există viaţă, Sunt tineri care nu au mai ieşit din case din luna martie 2020, alţii nu s-au mai căsătorit, pentru că nu se fac nunţi s-au le-au fost frică să nu fie „răspândaci”, cum afirma un fost premier. Tinerii de astăzi şi-au predat fără luptă şi luciditate libertăţile în faţa unor restricţii faţă de un pericol de o mie de ori mai mic decât acela de a sta cu pieptul gol în faţa puştilor mitralieră ale militarilor şi securiştilor. În decembrie 1989 a fost, pe lângă o revoluţie socială pentru democraţie, şi o resurecţie religioasă. Tinerii au înţeles că fără Dumnezeu nu se poate construi o democraţie viabilă. Ei au fost „iluminaţi” în decembrie 1989, că frica indusă de sistemul totalitar şi represiv este motorul regimului comunist. Să învingi frica de moarte este primul pas spre libertate şi democraţie. Poetul Călin Nemeş a ieşit în centrul Clujului, cu pieptul gol în faţa gloanţelor soldaţilor pentru că a înţeles sensul lumii: fără libertate nu este viaţă. Frica de moarte este o inducere perfidă a regimurilor totalitare. De aceea când aud perpetuarea propagandei, ce a devenit o ideologie, privind frica de moarte, care scade cu 50 la sută imunitatea în faţa bolii, mă gândesc la eroii din decembrie 1989, care au înţeles că, doar atunci când învingi frica de moarte vei putea scanda: Vom muri şi vom fi liberi!” Orice regim totalitar se construieşte pe frică, orice democraţie pe libertatea de alegere. Când se reduce libertatea de alegere a cetăţeanului, prin restricţii excesive, atunci este dictatură, cum s-ar numi ea: comunistă, nazistă, militară sau sanitară.

––––––

Ionuţ Ţene

Cluj-Napoca

Aşa cum am mai spus şi scris, pensiile speciale nu vor fi desfiinţate niciodată în România. De ce? Simplu: România este prizionieră regimului militarizat al pensiilor speciale. Zilele trecute Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a luat decizia în legătură cu Legea privind noul sistem de impozitare a pensiilor de serviciu, care prevede impozitarea cu 85% a pensiilor care depăşesc suma de peste 7.000 lei. ICCJ a decis: impozitarea pensiilor speciale este neconstituțională. Pe 17 iunie, Camera Deputaţilor a votat modificarea şi completarea Legii 227/2015 privind Codul fiscal, care are ca obiect de reglementare instituirea unei taxe pe veniturile şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă. Conform amendamentului propus pensiile cu valoare de până la 2.000 de lei inclusiv nu se impozitează, cele cuprinse între 2.000 şi 7.000 se impozitează cu 10%, iar pensiile cu o valoare de peste 7.001 lei se impozitează cu 85% pentru ceea ce depăşeşte această sumă. Amendamentul votat de Camera Deputaţilor a fost atacat la Curtea Constituţională de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului. Judecătorii nu-şi puteau tăia propriile privilegii, care le oferă pensii de sute de milioane lei vechi pe lună de la 45 de ani. Tot ce fac politicienii în legătură cu pensiile speciale este de fapt o mascaradă ieftină de prostire electorală a poporului. În realitate, de ochii lumii, fac legi greşite ca să fie respinse? România a devenit un sistem social și de castă ca pe vremea evului mediu. În loc să luptăm pentru egalitate, nediscriminare și acces liber la funcții, lucruri rezolvate de Occident încă din vremea iluminismului, la noi în țară s-a creat o castă privilegiată: magistrații și sistemul pensiilor speciale. Așa cum am mai scris, schimbarea guvernului sau parlamentului nu va duce la desființarea pensiilor speciale pe principiul distributivității și contributivității, ci dimpotriva acest sistem de castă, creionat în stil nobiliar, a primit noi privilegii legale. În campania electorală, jurnalistul Rareș Bogdan a zis una, după instalarea guvernului, colegii săi au făcut alta. De ce? Pentru că în România partidele sunt marote ale păpușarilor cu pensii speciale, care le schimbă ciclic pentru un popor dezinformat? Niciun partid controlat de un sistem de privilegii într-un stil totalitar de tip medieval nu va fi lăsat să lovească în beneficiile fabuloase și neconstituționale? Se vor reinventa partide la fiecare ciclu electoral. de către sistemul pensiilor speciale pentru ca o mână de privilegiați, ca în India sistemelor de caste, să trăiască în opulență și concupiscență. Noi, românii vom plăti taxe și impozite covârșitoare doar pentru ca unii să ajungă la pensiile nesimțite la o vârstă tânără ca să aibă timpt să se distreze și să-și trăiască viața.

Majorității românilor li se vor da pensii de mizerie și li se va ridica vârsta de pensionare pentru a întreține această castă subțire de privilegiați? Sigur că regimul militarizat al pensiilor speciale și de serviciu nu s-a rezolvat în ciuda propagandei politice mincinoase. O sumă uriașe din bugetul țării în loc să meargă în investiții se îndreaptă către pensionarii care ies la pensie la doar…44 de ani, de fapt niște tineri în plină putere. Uriașa masă de lucrători se pensionează la 65 sau 67 de ani ca să poată întrețină pensionarii de lux din sistemul regimului ”securisto-polițist” al pensilor speciale. Politicienii ne mint când spun că vor să reducă pensiile speciale. Ei nu o fac pentru că sunt produsul acestui regim al pensiilor speciale care controlează România din 1990 încoace. Un chestor iese la pensie la doar 44 de ani cu o pensie pe măsură, fără ca să îi revolte situația pe Rareș Bogdan, Dan Barna sau Marcel Ciolacu, care fac joc de glezne când e vorba de aceste pensii care discriminează marea masă de cetățeni lucrători ai României, care trebuie să muncească pe brânci până la 67 de ani? Politicienii ne mint pe față. Niciodată nu vor scădea pensiile speciale pentru că ei sunt creația acestui sistem care va falimenta la un moment dat bugetul țării încărcat de împrumuturi la bănci străine? Majoritatea politienilor par că sunt agenți sub acoperire a unor structuri militarizate din România? Cum să-și scadă ei pensiile? Conform noii legislații în favoarea regimului militarizat al pensiilor speciale pentru a putea ieși mai repede la pensie, militarii și polițiștii vor trebui să îndeplinească și condiția unei vechimi minime. Mai exact, aceștia vor putea beneficia de reducerea vârstei de pensionare doar dacă au o vechime efectivă de cel puțin 25 de ani, din care cel puțin 15 ani reprezintă vechimea în serviciu. România va intra în faliment dar pensiile speciale nu vor scădea. Sub 10 la sută din pensionari, care au pensii speciale, câștigă mult mai mult decât majoritatea celor peste 90 la sută dintre pensionarii care dacă mai apucă pensia la 65/67 de ani. Plus că, dacă se pensionează la 44 de ani, tinerii pensionari au și bani să-și trăiască a doua tinerețe. Poporul român trebuie să muncească pe rupte pentru o castă care controlează și manipulează politicienii? România are deja un sistem de caste ca în India medievală? Să fie aceasta noua ”democrație originală” europeană?

Continue reading „Ionuț ȚENE: Pensiile speciale nu vor fi desfiinţate niciodată de regimul celor cu epoleţi?” →

Originile dictaturii sanitare nu sunt de dată recentă, legate de pandemia de Covid 19, ci își are rădăcinile în cărțile scriitorului britanic Aldous Huxley, autorul cunoscutului roman ”Minunata lume nouă” din 1932. Autorul britanic a surprins genial futurologia unei societăți totalitare, bazate pe reguli științifice. După 25 de ani de la apariția romanului care l-a făcut celebru, Aldous Huxley a scris în 1956 un celebru eseu ”Reîntoarcere în minunata lume nouă”, influențat de revoluția din Ungaria și de încheierea celui de-al doilea război mondial. Britanicul a realizat că este un precursor al lui George Orwell cu ”1984”, dar față de colegul său de generație el realizează că oamenii renunță foarte ușor la libertate pentru siguranță și protecție personală, iar dictatura sanitară sub diverse forme poate duce la un control al populației în creștere. Huxley intră în contradicție cu Orwell, care considera că oamenii resping totalitarismul, dar nu au instrumentele necesare de a se revolta pentru democrație. În schimb, Aldous Huxley crede că oamenii renunță foarte ușor la libertatea lor pentru o ipotetică siguranță socială, alimentară și sanitară. De aceea, Aldous Huxley în eseul scris la 1956 nu face foarte mari diferențe între marxismul stalinist și democrația occidentală. Dacă în comunism statul controlează excesiv societatea, în capitalismul democratic elita puterii, care este foarte subțire, edulcorează voința și interesele proprii față de popor. În comunism, nomenclatura este stăpâna țării, iar în occidentul capitalist elita puterii își împune voința proprie de putere. Sigur, că spre deosebire de stalinismul Marxist, democrația occidentală își îmbracă instrumentele de tortură ale puterii în mănuși de catifea, în realitate cele două tipuri de societăți își impun cu duritate obiectivele de control a cetățenilor.

În epoca contemporană, statul sau elita puterii urmărește supracontrolul societății și al cetățenilor. Supraorganizarea este marota societății moderne. Această dorință atavică de control vine din suprapopularea planetei, care nu mai poate asigura resursele necesare traiului. Controlul suprapopulării și a resurselor naturale este ținta elitei conducătoare a puterii, indiferent că este adepta dictaturii statului, a democrației capitaliste sau totalitarismului sanitar. Prin propagandă, ideologie și manipulare, deci prin forme represive, repetitive și de control, elita puterii conduce și coordonează cetățenii, care renunță de bună voie la libertate în schimbul siguranței. Statul nu are nevoie de gânditori raționali printre cetățeni, ci de executanți docili, care fac ce li se ordonă. Media nu este un mijloc de informare, ci un instrument de propagandă moștenit și perfecționat de naziști și staliniști. Divertismentul și facilitatatea la distracție sau droguri este o supapă prin care statul sau elita puterii detensionează societatea stresată de birocratizare și care face din cetățeni niște actori care trăiesc în virtualitatea conscupiscenței, nu în durerea rațională a realității. ”Chimizarea” prin drog a cetățenilor este o formă de control a voinței unei mase de oameni care devine amorfă și docilă la interesele subțirei elite conducătoare. Pentru Aldous Huxley dictatura prin persuasiune, repetiție și control, nu este sience-fiction, ci o realitate a lumii contemporane. Petrecerile nocturne din cluburi sunt o formă de hipnopedie a tineretului anesteziat de propriile idei. Nu întâmplător astăzi (la 1956) cele mai docile, fără rațiune și fără proiecție democrată sunt generațiile de tineri. Experimentul ”brave new world” a reușit. Nu întâmplător în epoca contemporană tinerii ies și se revoltă în stradă doar la chemarea instrumentelor de forță să facă ca în IL Caragiale o ”revoluțiune cu voie de la polițiune” pentru interesele elitei subțiri care conduc statele. Aldous Huxley consideră că vocile științei ortodoxe au creat cei mai repetitivi sclavi sociali, iar tinerii iubesc cel mai puțin libertatea. Șansa libertății este educația. Scriitorul britanic vedea în 1956 doar o firavă speranță pentru libertate, prin cultivarea educației și pentru tineri. Dar fără prea mari speranțe. Fără libertate omul nu este ființă omenească și nu poate exista umanitate. Continue reading „Ionuț ȚENE: Reîntoarcere în minunata lume nouă totalitară a lui Aldous Huxley” →

A trebuit să treacă 80 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial ca francezii să recunoască defetismul generalilor şi politicienilor în înfrângerea din iunie 1940 faţă de trupele Wehrmachtului. În 2019 cinematografia franceză realizează un film de excepţie „De Gaulle”, în regia lui Gabriel Le Bomin. Filmul este o ecranizare biografică a vieţii generalului Charles de Gaulle în lunile de foc din mai-iunie 1940, când şi-a împletit destinul de ofiţer superior cu cel al istoriei Franţei libere. În rolul lui de Gaulle joacă remarcabil, actorul Lambert Wilson, care ştie să-l interpreteze, cu o uşoară atitudine rigidă de ofiţer de carieră. Trama filmului este alertă şi bine conturată/construită, iar regizorul a ştiut să redea o poveste dramatică între destinul generalului de Gaulle şi cel al Franţei călcate de şenilele panzerelor germane conduse de Guderian şi bombardată de Messerchmitt-urilor lui Goring. Ceea ce aduce nou acest film este recunoaşterea oficială a defetismului generalilor şi politicienilor francezi faţă de invazia germană. Franţa a pierdut pentru că nu credea în victorie şi în războiul modern. Corupţia enedmică a frânt fibra naţională a ţării. Colonelul de Gaulle, care a fost singurul militar care a abordat lupta ofensiv şi a obţinut o victorie faţă de panzerele germane este oprit să înainteze de superiorii săi în frunte cu mareşalul Petain, generalii Maxime Weygand sau Maurice Gamelin. Generalii francezi concepeau războiul defensiv la fel ca în primul război mondial. De altfel, colonelul de Gaulle în cartea „Tăişul sabiei” sublinia că războiul de poziţii ca-n Marele Război este depăşit şi că doar cel în mişcare, care operează inter-arme: tancuri-aviaţie-marină este cel de viitor şi succes. Deşi preşedintele Paul Reynaud l-a ridicat la rangul de general de brigadă pe Charles de Gaulle şi-l numeşte secretar de stat pentru a combate defetiştii din guvern, totuşi nu reuşeşte să oprească degringoladă armatei franceze. Filmul surpinde genial defetismul generalilor francezi, care doreau pur şi simplu ca Franţa să fie înfrântă pentru ca militarii să se răfuiască cu clasa politică coruptă pe care o considerau vinovată dr situaţie şi să lichideze republica democrată. Orgoliosul Petain, eroul de la Verdun, a crezut că prin alianţa cu Hitler va reuşi să introducă o dictatură militară, prin care să se lichideze politicenii corupţi şi parlamentarismul, percepute ca vinovate paradoxal de dezastrul înfrângerii militare în faţa Germaniei.

Din punct de vedere istoric au ieşit dovezi la iveală, că armata franceză avea mai multe tancuri, avioane, vapoare, tunuri, trupe de infanterie faţă de nemţi, dar datorită defetismului şi războiului „pe poziţii”, nu în mişcare, a pierdut în faţa voinţei de victorie a Wehrmachtului. De Gaulle a înţeles că războiul se câştigă moral. Linia magino era o marotă învechită. De aceea a ales să rămână la Londra şi cu sprijinul lui Winston Churchill să citească pe 18 iunie 1940 celebrul discurs, la radio BBC care l-a introdus în istoria mare. El a organizat un fel de guvern în exil şi a cerut trupelor franceze din imperiul colonial să i se alăture. De Gaulle a înţeles că Franţa poate lupta şi dacă pierde Parisul sau teritoriul naţional şi duce războiul în colonii. El a intrat în conştiinţa francezilor, generalul care a spus NU capitulării. De Gaulle a insuflat francezilor speranţa victoriei. Din învăţămintele înfrângerii răsădesc seminţele viitoare ale victoriei, lecţia care a înţeles-o De Gaulle. Fuga sa în Londra i-a adus condamnarea la moarte de către regimul de la Vichy. Churchill este prezentat în film schematic, ca de obicei, şi contradictoriu, între bonomie şi alcoolism, dar genial totuşi în aceste ipostaze. De Gaulle realizează că, deşi singur, puterea cuvintelor fac cât o armată întreagă. Familia reuşeşete să fugă din Bretania pe un vas de refugiaţi civili în Anglia. Filmul lui Gabriel Le Bomin este altceva decât cinematografia tezistă şi ideologică din ultimii ani. Îl prezintă pe De Gaulle ca un credincios catolic practicant. Nu se sfieşte să-l redea în cadre intime, rugându-se în biserică în faţa unui Continue reading „Ionuț ȚENE: De Gaulle – un film biografic în care francezii recunosc defetismul din 1940” →

După 1989 asistăm la primul război între stat şi Biserica Ortodoxă Română. Închiderea bisericilor în perioada stării de urgenţă a iritat clerul şi mirenii ortodocşi. Lumea a înţeles cele două luni de recluziune pandemice, dar nu interzicerea Paştilor şi a slujbei de Înviere. Fără credinţă omul este un robot. Nu mai are speranţă. După starea de urgenţă, Biserica şi credincioşii ortodocşi s-au aşteptat să le fie respectate drepturile şi libertăţile religioase, conform Constituţiei României. Clerul şi mirenii s-au simţit persecutaţi de stat, când poliţia a intrat peste enoriaşi ca să „spargă” slujbele religioase şi să fie amendaţi preoţii şi credincioşii, asta în timp ce se organizau alegeri locale şi campanii electorale pentru alegeri parlamentare. Dubla măsură a statului faţă de Biserică şi partide a enervat poporul credincios creştin-ortodox. Întrunirile electorale fără rerspectarea indicaţilor sanitare au fost permise şi politicienii nu au fost amendaţi, iar credincioşii au fost amendaţi pentru că se rugau respectând un drept constituţional. Mall-urile şi marketurile au devenit noile „biserici” laice, unde consumatorii se pot îmbulzi, iar slujbele sau pelerinajele religioase sunt percepute de stat ca inamicul statului. Pelerinajele au fost restricţionate, ca cel de la Sfânta Parascheva de la Iaşi, când mirenii au trebuit să participe doar cu buletinul din localitate, fiind o decizie discriminatorie faţă de alţi creştini din ţară, fără ca CNCD să facă scandal. Identic s-au impus restricţiile şi la Sf. Dimitrie, patronul Bucureştiilor. Încălcarea libertăţii religioase a culminat cu perturbarea unei slujbe religioase la Constanţa, care s-a lăsat cu amenzi grele. A fost picătura care a umplut paharul, mai ales pentru IPS Teodosie, cel mai vocal apărător din ierarhia BOR, pentru drepturile religioase ale românilor. IPS Teodosie îi scria premierului Ludovic Orban că nu va îngădui ca dreptul de a-l cinsti așa cum se cuvine pe Sfântul Andrei să fie „călcat în picioare de cei care nu au frică de Dumnezeu și se închină unei științe absurde, care nesocotește pe om în integralitatea sa: trup, dar și suflet”: „Ce veți face? Ne veți bate, amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei, în ziua prăznuirii sale ?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?”. El avertiza Guvernul să nu subestimeze dorința oamenilor de a striga din nou în stradă.

ÎPS Teodosie se luptă de unul singur cu restrângerea dreptului la libertate religioasă și a anunțat că în ciuda interdicțiilor impuse pentru pelerinaje, în ziua de 30 noiembrie, credincioșii se vor aduna la peştera Sfântului Apostol Andrei din comuna Ion Corvin. ÎPrelatul a trimis un document oficial tuturor protoieriilor din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului în care toți preoții, diaconii, monahii și monahiile din cuprinsul eparhiei vor fi „delegați în interes profesional să săvârșească în sobor Sfânta Liturghie la Mănăstirea Peșterea Sfântului Andrei din localitatea Ion Corvin, județul Constanța”. În document se precizează că pe 30 noiembrie, toate bisericile vor rămâne deschise pentru rugăciune. După ce a transmis o adresă tuturor preoților din Arhieposcopia Tomisului pentru a participa la slujba de la Peștera Sfântului Andrei, Arhiepiscopia revine şi transmite că slujbele vor fi oficiate și în biserici. „Urmare a apariției în presă a unui document intern insuficient formulat, Arhiepiscopia Tomisului precizează că în ziua cinstirii Sf. Andrei, Sf. Liturghie se va oficia și la parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei. Regretăm faptul că s-a putut înțelege eronat că la parohii nu se va mai oficia Sf. Liturghie”, transmite Arhiepiscopia Tomisului. Patriarhia Română a reacţionat hotărât după ce solicitarea Arhiepiscopiei Tomisului de a permite pelerinajul de Sfântul Andrei a fost respinsă, susținând că Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie să implice. „Este foarte bine cunoscută poziția publică a Patriarhiei care pledează ferm pentru respectarea cu rigoare a tuturor regulilor sanitare, pentru ordine, echilibru și dialog instituționalizat cu autoritățile, pentru împrietenirea credinței cu rațiunea, pentru discernământ personal și instituțional. Ceea ce pot adăuga este că, într-o situație cu potențial conflictual ca cea apărută la Tomis, așa cum este firesc să o facă în orice perioadă de criză care suscită discuții și momente tensionate în spațiul de intersectare a cultelor cu statul, organismul care trebuie să se implice ca mediator în inițierea și întreținerea unui dialog instituționalizat între guvern și Cultele religioase este Secretariatul de Stat pentru Culte”, transmitea Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Acest organism guvernamental are ca datorie fixată de lege inclusiv amenajarea acestui necesar și firesc dialog în vederea identificării unor soluții adecvate realității create de o criză și a obținerii predictibilității legate de măsurile ce se impun și trebuie aplicate în ea. Pentru că este o datorie a statului să fie predictibil în relația cu cultele și să protejeze libertatea religioasă de orice posibilă lezare a acesteia sau de suspiciunile ce pot apărea in legătura cu ea. Patriarhia a surprins perfect constituţional obligaţia statului român de a apăra Biserica, nu de a o prigoni.

Pelerinajul la peştera Sfântului Andrei face parte din mitul fondator al poporului român, acela că, noi, „românii ne-am născut creştini”, datorită apostolatului Sfântului Andrei, ucenicul direct al lui Iisus Hristos. Asistăm la primul conflict între stat şi Biserică după 1989. BOR nu este împotriva unui partid anume, ci a unui stil de a face politică care încalcă Constituţia ţării. Politicieni de la USR/PLUS refuză să jure pe Biblie ca pe vremea lui Pauker şi Dej. De fapt, cred că este şi un conflict între drepturile religioase ale poporului în faţa federalismului european, care impune structural un ateism gregar de factură sovietică în complilaţie cu un islam incipient. Acest conflict stat-biserică ar trebui rezolvat prin negocieri. Cele două părţi să se pună la masa de dialog şi să găsească soluţii care să ducă la organizarea unor pelerinaje cu respectarea măsurilor igenico-sanitare şi de distanţare aşa cum au mai fost. Biserica a dovedit că se poate adapta noilor măsuri impuse de pandemie cu seriozitate. Din păcate statul român influenţat de un orgoliu superior, insuflat de birocraţii de la Bruxelles, ce percepe religia ca pe vremuri la Moscova, nu reuşeşte să aibă o atitudine de corectă legalitate şi smerenie faţă de poporul român ortodox şi Constituţie. Dacă nu va înţelege guvernul, că Biserica este parte fundamentală a poporului român şi pilon al identităţii şi libertăţii religioase funciare recunoscute prin Constituţie, atunci sigur va pierde. Din conflictul stat – biserica întotdeauna statul a pierdut. Însuşi tiranul IV Stalin a trebuit să facă apel în 1941 la Biserica ortodoxă să revină în prim plan ca să nu piară URSS-ul, utopia demenţei distopice a lui VI Lenin. Dacă Ludovic Orban sau Dan Barna, la braţ cu Marcel Ciolacu, ar citi „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a lui Mircea Eliade ar înţelege şi răspunsul de ce nu e bine să te pui cu credinţa omenilor. Transcendentul este motorul care fiinţează societatea umană și prefigurează imanentul. „Numinosul”, explicat genial de Rudolf Otto, nu-l înţeleg cei fără cultură şi cei care nu merg la biserică. Dar în funcţiile de stat, din păcate, nu mai ajung politicieni care citesc, iar unii au doctorate plagiate.

––––––––

Ionuţ Ţene

Toți istoricii occidentali consideră bătălia Moscovei din decembrie 1941, când armata germană victorioasă a fost oprită la doar 30 de kilometri de Kremlin, ca momentul schimbării soartei războiului. Iar înfrângerea de la Stalingrad din ianuarie 1943 este considerată, ca momentul de cotitură al războiului, când inițiativa o ia armata sovietică și Wehrmachtul trece în defensivă. Realitatea este că o bătălie dusă de armata română după eliberarea Basarabiei dinn lunile iulie și august 1941 a prefigurat înfrângerea, cu mult înainte de Moscova și mai ales de Stalingrad. Bătălia de la Odessa a anunțat pierderea războiului de către Germania, chiar dacă principala forță militară implicată a fost armata română. Istoricii români și cei străini, ca și Wikipedia, dau bătălia de la Odessa din lunile august, septembrie și octombrie 1941 ca o victorie românească, grea, dar victorie. În realitatea bătălia a fost o victorie a la Pyrus, de fapt o înfrângere permisă de sovietici, care a arătat slaba colaborare a forțelor Axei și lipsa de coordonare între armatele române și germane, precum și slaba pregătire și dotare tehnică a oastei generalului Ion Antonescu, proaspăt decorat de Hitler cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier în august 1941 pentru victoria din Basarabia și proaspăt auto-numit marșal, conform tradiției române: un general care câștigă o bătălie cu o armată este ridicat la gradul de mareșal. Deși Armata Română subordonată Corpului de sud al Wehrmachtului german a obținut succese remarcabile în eliberarea Basarabiei, deși era slab echipată și înarmată datorită teamei lui Hitler de a nu fi prea puternică față de Ungaria horthystă, conform politicii de balans între cele două țări. Dictatorul geman îl considera pe Ion Antonescu un general de ”rasă germanică”, care ”păcat că conduce o armată de români”. Ion Antonescu a dorit să cucerească singur cu Armatele 3 și 4 Române Transnistria și portul Odessa. Hitler și Antonescu credeau că după succesul relativ ușor din Basarabia, armata română va zdrobi ușor armata sovietică în retragere, deși trebuia să le dea de gândit că rușii cuceriseră ușor nordul Deltei Dunării și țineau Constanța sub blocada marinei sovietice și a bombardamentelor acesteia. Marea Neagră era un ”lac rusesc” cum i-ar place să spună astăzi Traian Băsescu. Șeful statului major german, generalul Halder, dar și von Rundstedt au atras atenția lui Hitler că armata română singură nu va putea ocupa Odessa, dar dictatorul german nu dorea să-i rănească orgoliul lui Ion Antonesu și l-a lăsat să se bată singur pentru ocuparea portului sovietic.

Anul acesta a apărut o carte de excepție ”În umbra marelui Reich. Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est (1941 – 1944) – Ed. Cetatea de Scaun” semnată de Alexandru V. Ștefănescu. Autorul, cu acribia unui documentarist și detectiv al arhivelor militare scoate în evidență slaba dotare a armatei românei în primii ani de pe frontul de est. Cartea e singura din istoriografia română care face o istorie a armelor pe frontul de est. Românii erau soldați buni dar aveau puști vechi, duceau lipsă de pistoale mitraliere, tunuri anticar și de unități motorizate. Diviziile de tancuri române erau dotate cu celebrele tancuri cehoslovace R2, în general cumpărate de la guvernul din Praga, echivalente cu tancurile sovietice T. Mai aveam și câteva tancuri franceze preluate de la guvernul de la Vichy. În aviație stăteam ceva mai bine cu Iar-uri 80, Savoia italienești și avioane britanice și câteva Messerchmituri Bf109, bombardiere Heinckel, în schimb la marină eram depășiți cu totul, având distrugătoare din primul război mondial ca ”Mărășești” și ”Regina Maria” și un singur submrin ”Delfinul” construit de italieni, mai mult armă de recunoaștere decât de atac. Marina sovietică controla Marea Neagră și aproviziona portul Odessa. Istoricul român demantelează mitul slabei înarmări sovietice și a moralului scăzut al soldaților ruși. Bătălia Odessei a dovedit că sovieticii aveau mai multe pistoale mitraliere, celebrele YB-uri, mai multe taancuri și avioane, precum și o bună aprovizionare pe mare, plus un moral de luptă remarcabil. Armata română, după eliberarea Basarabiei, a declanșat în august 1941 operațiunea de cucerire a Odesei, fără sprijin german, aceasta constituind o operațiune militară strict românească. Corpul IV de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie și Divizia I-a blindată), între Tighina și Dubăsari. Armata a IV-a a încercat să cucerească rapid Odesa, dar s-a oprit în fața unor linii de apărare fortificate, pregătite din timp de către sovietici. Datorită rezistenței forțelor Armatei Roșii din Odesa, Armata Română a luptat trei luni ca să cucerească orașul apărat prin trei linii de fortificații. Înițial armata română străpunge în august ușor prima linie de fortificații sovietică. După aceea urmează problemele și deficiențele. Înaintarea merge greu cu pierderi uriașe. Paradoxal sovieticii controlau câmpul de bătălie. Și organizau cotraofensive fulgerătoare și distrugătoare. Apărărtorii sovieticii erau bine aprovizionați pe mare cu material de luptă și soldați. Deși părea că URSS se prăbușea sub atacul Wehrmachtului, armata sovietică crea probleme uriașe la Odessa armatei române. Pe 12 septembrie armata română organizează o nouă ofensivă la vest de limanul Hadgibei. Cotraovensiva sovietică face ca Corpul 4 armată să se retragă iar două divizii d emunte sunt încercuite la Marienthal. Generalul Ciupercă s earuncă în luptă cu Divbizia 21 infanterie de asalt la Dalnik, dar este oprită de lipsa de…muniție, dovedind slaba aprovizionare a frontului. În această bătălie sunt luați 3000 de prizonieri sovietici. Aviația română mai bine echipată reușește să lovească trupele sovietice la Tatarka. Iar avioanele Ju 87 de la nemți reușesc să scufunde distrugătorul ”Frunze”. În ciuda rușinii Marele Cartier General Român cere ajutorul germanilor. Trei regimente germane bine echipate intră în luptă. Un regiment de pionieri germani duce o bătălie grea cu sovieticii, dar în ciuda eroismului sodaților germani este nevoit să se retragă cu pierderi. Ion Antonescu era disperat și cere o reformă a statului major al armatei române. Generalul Ion Iacobici crede că războiul nu poate fi câștigat peste Nistru și este schimbat cu generalul Ilie Șteflea, care și el îi va face opoziție lui Antonescu.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Bătălia de la Odessa din 1941 a fost un Stalingrad românesc. A prefigurat pierderea războiului!” →