Mă întreb retoric, uneori, pe marginea unui vers proaspăt citit care inspiră: Poate să mai aducă ceva nou poezia? Mai poate fi posibil un ”alter ego” în lirică? Chiar au spus totul poeții seduși de muze? Poezia este o stare de spirit plenară sau un produs livresc în care ne regăsim sau ne oglindim sufletul frământat. După mii de ani de creație poetică se mai poate vorbi despre ”noutate„ în poezie. Este poezia un proiect literar evolutiv sensibil, care se ține după dezvoltarea societății umane în istorie sau este pur și simplu un act gratuit de necesitate lirică a sufletului uman? Fiecare generație literară are starea de grație cu poezia și metaforele sale. De fiecare dată, când pare că nu mai este ceva de spus, apare poezia ca un nou izvor limpede ce devine un fluviu năvalnic pentru timpul său. Fiecare epocă este surprinsă de propriul ”zeitgeist”, acel spirit care este în tot și în toate. Nici poezia nu face rabat de la ”spiritul timpului”, care se introduce insidios sau feeric și-și alege, cu febrilitate, poetul reprezentativ. Poetul este ”suflet în sufletul neamului” (G. Coșbuc), de fapt semnifică o conștiință vie a comunității. Grecii antinci spuneau că poezia este o ”convorbire cu zeii”, iar poeții un fel de egali ai locuitorilor Olimpului. Azi poetul discută liber cu lumea și cu Dumnezeu la cafenea, în piață sau pe vârful muntelui. Poetul și poezia în istorie au fost percepute ca „altceva”, ceva diferit, o altfel de ”expressis verbis” decât celelate forme ale societății, artei și culturii. Bardul antic înnoda legătura dintre zei și muritori, era un mesager al transcedentului, care provoca gelozia regilor. Trubadurii, truverii și minnesängerii erau transmițătorii iubirii erotice și universale în același timp. Putem spune cu mâna pe inima poetului că sufletul unei comunități este poezia care o exprimă prin alesul său, ”mirele” care primește cununa de lauri. Spre deosebire de Aristotel, care vedea poezia ca o excrescență chimică materialistă a umorilor, critica literară modernă percepe poezia ca o expresie a frumosului și simțirii. Goethe care a scris ”Poezie și Adevăr” considera ”cuvintele poetului plutind neîncetat în jurul porţilor raiului şi ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea”. Poetul este o poartă spre transcendent și un curtezan neobosit al nemuririi. Oricum el este ”altceva” decât ceilalți – primus inter pares – și vrea să se zeifice. ”Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă” ne spunea Titu Maiorescu. Starea de grație și frumos este căutarea febrilă a poetului, care prin opera sa produce emoție și inefabil. Poezia are durabilitate de la începuturile înnegurate ale timpului până spre un viitor incert. Pentru Théophile Gautier arta este mai durabilă decât politica, de fapt decât orice activitate umană sui-generis. Poeții s-au văzut pe sine și au fost percepuți ca și constructori de durabilității, deși opera lor este fragilă și doar estetică, dar foarte contagioasă în spiritul general. E un paradox al poeziei: să fie firavă și, totuși, ce mai puternică la proba durabilității în timp. Poezia atinge un punct unic: unește trecutul cu viitorul, ziua cu noaptea, pământul cu cerul și sufletul cu trupul. Poezia este o o cucerire, singura posibilă a ”punctului suprem” spunea André Breton. ”Un anume punct al spiritului de unde viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul…încetează să mai fie percepute contradictoriu”. Este acea căutare febrilă a abisului-culme. Poezia are o gramatică proprie, intimă, dar nu intimistă. Poezia nu este o palinodie, ci ultima și unica expresie a frumosului transfigurat de sufletul umanității recuperate. Poezia are o sintaxă originală, care reîntoarce mesajul într-o altă perspectivă a percepției realului, prin simțuri și emoție. Poezia este expresia iubirii sufletului pentru frumos care transmite prin emoție adevăruri în care se regăsesc oamenii.

Limbajul poetic diferă de toate celelate limbaje pentru că nu este unul doar semantic, ci încearcă să vorbească inimii și nu rațiunii. E o limbă a inimii pe care nu oricine reușește să o descifreze, ci doar acela care are ochii iubirii frumosului. Deși de cele mai multe ori autorii de poezie se revoltă față de zei, lirismul este o componentă a transcendentului. Poezia se raportează la ceea ce este dincolo, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu aproapele sau preajma. Nu pot fi de acord cu definiția poeziei din ”Principii de estetică” (Editura Fundaţiilor, 1939) a lui G. Călinescu: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării, fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Poezia nu este o comunicare a iraționalului, ci a esențelor, a corespondențelor teandrice. Din acest punct de vedere putem afirma că poezia este intraductibilă în timp. Aceasta nu poate fi evolutivă pentru că reprezintă comunicarea cu „dincolo”, devenind o modalitate a transcendentului care luminează și oferă sens imanentului. Poezia nu are legătură cu verbele timpului, ci doar cu eternitatea. În acest sens, Homer poate fi contemporan cu Rimboud în timpul liric, doar instrumentele de expresie diferă. În poezie este o căutare tensionată a punctului comun, a restaurării unui unic estetic. Sigur, instrumentele de aspect pot diferi, dar mesajul excepțional are legătură cu emoția și sensibilitatea trăirii. Este un instrument de redare a revelației lirice mai bun ca altul? Posibil, dar aceasta nu are legătură cu modul de transmitere a obiectului, ci cu felul de percepție a subiectului, de intensitatea emoției primite. Simbolismul a crezut că a descoperit simbolul poetic, în realitatea duratei lungi poezia a fost perenă și simbolică de la ”Cântarea Cântărilor” la ”Florile Răului”. Până la urmă, romantismul nu este o expresie de timp post-baroc, ci o formă sufletească de dincolo de timpuri. Odiseu este la fel de romantic și mirat la provocările oamenilor și pământului ca ”Demonul” lui Lermontov sau ”Luceafărul” lui Eminescu. Doar instrumentarul de redare a emoțiilor și sensibilităților diferă într-un aspect fluid. Avangardiștii au crezut că pot schimba lumea în revolta lor împotriva societății și, mai ales, împotriva Civitas Dei. Poeții avangardei sunt niște rebeli furibunzi, care nu mai au nevoie de divinitate sau, mai degrabă, se cred egali cu zeii. Fracturând limbajul poetic și semantic cred că pot distruge vechiul sau tradiția și se pot culege, astfel, fructele mâniei care vor înnoi lumea, punând omul la mijloc într-o umanitate egalitaristă și distopică în care ”Dumnezeu a fost ucis”. Și în această paradigmă avangarda nu face decât să reitereze cu un nou instrument restaurarea omului prin revoltă împotriva zeilor Olimpului, prin ”Prometeu înlănțuit” al grecului Eschil, născut cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos. Până la urmă nu vorbește poetul cu zeii de la egal la egal? Eludarea transcendentului nu face decât să întărească individualitatea și singularitatea eului creator. În poezie mai merge sintagma: nimic nou sub soare? Bineînțeles că nu, doar intensitatea și înnoirea simbolurilor într-o semantică instrumentată diferă în tensiunea emoției lirice. Dacă noul nu îl aduce timpul, nu este evolutiv pentru că poezia transgresează fragmentele durabilității lungi prin transcendent, iar instrumentul este doar o restaurare ciclică în spirală în maniera istoriografică a lui Tucidide, atunci ce poate fi inedit în mesajul liric? O intensitatea stărilor sufletești, o preemțiune și o radiografiere a emoției face diferența dintre poezii, între vers și frază. Noutatea este această încercare de recucerire a unei femei frumoase, care pare mereu proaspătă și aducătoare de emoții și fluturi în stomac. Poezia nu se măsoară în timp și stil, ci în culoarea intensivă a emoțiilor. Diferența în poezie o face valoarea operei literare. În istoria liricii, nu este evoluție, ci intensitate artistică. Homer este la fel de ”modern” și frecventabil ca Shakespeare, Baudelaire sau Pablo Neruda.

Mai contează limba în poezia modernă, în care totul s-a spus și totuși se regăsesc suficiente resurse ca poezia să redevină o renaștere a sufletului emoției? Limbajul este doar instrumentul care sculptează maniera de oferire a inimii receptorului. Limbajul nu este suficient intrinsec pentru a reda trăirea lirică. Versul împovărat de metafore are o încărcătură care face diferența între poezie și non-poezie, între poet și prozator. Limba în sine, oricât de fracturată, nu este poezie. În această chestiune au naufragiat poeții avangardiști ai sec. XX, considerând limbajul fracturat, doar pentru că rupe versul, o poezie în sine. Avangarda nu a fost peremptorie, limbajul poetic induce cu sine o încărcătură emotivă care face diferența între poezie și non-poezie. Poetul autentic este un creator în primul rând de emoții sufletești, care încarcă limbajul poetic și-l transformă în poezie. Fără încărcătură emotivă, versul este doar frază. De aceea emoția în poezie primează limbajului. Aici s-au înfundat avangardiștii și poeziile acestora nu au oferit durată operelor literare, care sunt o modă recurentă, nu niște capodopere. Avangarda literară prin mișcarea ”dada” de la cabarat Voltaire a dus în Elveția primului război mondial experimentul de limbaj până la capăt – in extremis -, pornind de la lovitura de cuțit în dicționarul Larousse spre excitația literară, ca a unui faun imberb, al lui Tristan Tzara. Spargerea limbajului și fragmentarea versului au fost dorințele pătimașe ale avangardiștilor. Ei au adus noul în gramatica limbajului poetic și în mesajul profund rupt de orice urmă de transcendent, dar au rămas repetenți la emoția lirică transmisă receptacolului. În poezie, nu gramatica limbajului sau mesajul profan în exces oferă conținut operei literare, ci intensitatea emoției transfigurate în sufletul cititorului. De viziunea poetică a emoției se apropie cel mai mult în literatura universală poetul american E.A. Poe în eseul „Principiul poetic”. Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie. Mesajul poeziei propuse de Poe este „creaţia ritmică a frumuseţii”. Celelalte valori surprinse în liric: binele, adevărul sunt sunt subordonate celei estetice. Pentru poetul american „principiul poetic” este „aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută” şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a sufletului”. Tendințele liricii sec. XX iniţiate de Rimbaud şi Mallarmé au fost subliminate în poezia ca fantezism și vizionarism opusă celebrării intelectului fantezie (P. Valéry, T.S. Eliot). În literatura română pe aceeași filieră a dialecticii hegeliene avem ”concidentia opossitorum”, Tudor Arghezi vs. Ion Barbu. Poezia este o utopie a absolutului și o motivare a limbajului, care-l separă de cel comun. Da, poetul reface unitatea lumii, redescoperă origini și rădăcini uitate, deși, paradoxal, el vrea să rupă total cu tradiția și transcendentul. ”Corespondențele” lui Baudelaire sunt poduri între simboluri creatoare de emoție și vibrează sufletele. Poeții scriu pre limba lor, care nu este comună, iar tehnica de limbaj este doar un instrument perfecționat și perfectibil pentru a crea o operă în limba lirică universală. Scopul poeziei nu este gratuit, așa cum spun poeții sau criticii literari, ci produce intensificarea emoției printr-un frumos transfigurat așa cum îl percepe, transfigurează și oferă autorul de versuri. Da, poezia este o artă pentru artă, nu una cu tendință. Ideologizarea ucide definitiv lirismul. Definind poezia si rolul emoției si al personalității în procesul de creație, T.S. Eliot publică în anul 1919, teza „Tradiția și talentul personal“. Poetul subliniază că poezia reprezintă o expresie a emoției, însă aceasta este impersonală, astfel încât problema expresiei artistice a emoției se întemeiază nu pe intensitatea emoției personale, ci pe expresia impersonală semnificativă a respectivei emoții. Teoria sa cu privire la impersonalitate subliniază că poezia implică procesul de „transmutație a emoției“. Eliot scria „Căci nu e vorba de emoție, nici de amintire, nici, dacă dăm cuvântului sensul lui normal, de seninatate. E fuziunea si ceva nou rezultând din fuziunea unui mare numar de experiențe care omului practic și activ nu i se par nicidecum experiențe. E o fuziune care nu se petrece în mod conștient sau deliberat. Aceste experiențe nu sunt reamintite, și în cele din urma ele se unesc într-o atmosferă care e senină numai prin aceea că e asociată pasiv cu elementul real. Bineînțeles, nu e totul. În scrierea poeziei intră și o mare doză de constiență si deliberare.“ Este paradoxul poeziei, care nu aduce neapărat mesaje și limbaje înnoitoare, care se pot repeta ciclic în spirala istoriei, ci doar intensificări graduale, până la extreme amețitoare, a emoției trăite transfigurat, din care se hrănește inima și sufletul universal. În acest punct comun se regășește o transcendență unică, din care se cuminecă poeții. Împărtășirea emoției se brodează în versuri ce transmit intensitatea frumosului liric. Poezia autentică pare să fie o liturghie în versuri, care emoționează, prin simboluri puternice, întreaga asistență.

Ionuț ȚENE

Un cunoscut profesor universitar din Cluj a postat pe o rețea de socializare o poză superbă, cu un masiv montan din Munții Făgăraș scăldat în soarele dimineții și a scris sub fotografia publicată, că doar pe crestele munților simți adevărata libertate. I-am comentat postând sintagma ”Rezistența literară din munți!”.

Se naște în ultima vreme o sete nebună de libertate, de retragere pe culmile muntelui pentru a simți din nou aerul tare al voinței și libertatea pură, fără constrângeri. De la an la an tot mai mulți intelectuali simt o apăsare ideologică, o sufocare a libertății de exprimare care s-a extins de la rețelele sociale, tot mai contondente cu dreptul de a vorbi liber și deschis, la universități, instituții publice și în societate în general. Tezismul, ideologia, repetiția și lipsa de viziune au devenit canoanele noii realități, un fel de pandemie a mediocrității care înlocuiește meritocrația. Propaganda a indus o teamă socială și culturală, în care conformismul este etalonul de măsurare a acceptabiltății și promovabilității în societatea actuală. Scriitorul simte o apăsare socială, o înstrăinare și o însingurare care usucă creația și ucide ideea, deoarece naște auto-cenzura, primul pas spre mediocritate. Libertatea de a îți urma visul și credința este calea spre sens a creației și operei culturale. Plenitudinea se naște din lipsa de inhibiții; cenzura și canoanele îl pun din nou pe scriitor în rolul lui Procust, pe un pat al hăcuirii spiritului. Tot mai mult îl înțeleg pe filosoful Constantin Noica pentru că s-a retras în munții Păltinișului într-o vreme când România era stăpânită de un regim totalitar comunist, marxist și fără viziune, în care mediocritatea era etalon de măsurare a cotidianului și expresivității operei intelectuale. Azi, sub alte forme, revin fețele mizere ale cenzurii, care controlează încercările libertății de a crea după setea de transcendent a creatorului. Ideologizarea, tezismul, repetiția și propaganda devin noile acte normative ale vieții intelectuale, care obligă scriitorul la un conformism futil și la inhibarea creației, fapt ce duce la formatarea operei literare, care nu mai este atinsă de ”aripa geniului”, ci de limitările mediocrității și consensului comunitar. Această ”minunată lume nouă” a normativității sufocă creația și paralizează mișcările culturale creative. Atomizarea societății, însingurarea, distanțarea socială și repetiția duc la o nevroză a înstrăinării și la incognoscibilitatea social-culturală, la o ”stare de închidere” a creativității. Sub asaltul unui obiectivism normativ utopic rupt de realitățile cunoștinței și cognoscibilului, universitățile devin pepiniere ale repetiției și conformismului, un reper al tezismului ce produce o pseudo-excelență a mediocrității. Refuzul arhetipului și ștergerea memoriei colective arde rădăcinile evolutive ale creativității, iar respingerea comuniunii, ca împărtășire a comunicării, produce singularități atomizate perfect integrabile în repetiții și serii ideologice, care naște doar teze limitative ale omul perfect al noului tip de societate: mediocrul. Mediocritatea este măsura lumii de azi! Trăim tot mai mult o distopie în care inteligentul trebuie să gândească ca și prostul pentru a nu-i fi lezată sensibilitatea acestuia. Egalizarea este o utopie care produce mediocritate, nu excelență, datorită lipsei competiției. Mediocrul ca măsură a omului refuză concurența. Universitățile, instituțiile și asociațiile culturale sub asaltul normativității, tezismului și ideologiei egalitariste devin pepiniere ale platitudinilor și formalismului. Acest mers al mediocrității în istorie nu favorizează excelența operei culturale.

Cum ne putem elibera de acest formalism ideologic sufocant al egalitarismului și înstrăinării sociale? În societatea actuală lupta este pierdută ab initio cu autoritățile, instituțiile oficiale și cele non-educative sau pseudo-formative. Sistemul este atât de bine securizat încât utopia a devenit cochilia inexpugnabilă care ne acoperă și constrânge libertățile și ne refuză dreptul la diferență prin excesul de egalitate. Paradoxul egalității este discriminarea celor care nu doresc să fie o piesă din seria repetivității propuse. Atunci, care ar fi salvarea, celor ce nu doresc să fie egali în banalitatea tezismului propus? Reîntoarcerea la vechile forme de supraviețuire istorică, în fața normei totalitare. Istoria are o ciclicitate în spirală, vremuri ale tiraniei normativității au mai fost. Una dintre cheile eliberării este retragerea din recluziunea oficială într-o atitudine alternativă față de norma sufocantă a repetiției. Retragerea în ”pustie” sau pe creasta muntelui ca formă a rezistenței culturale în fața repetiției și angoasei ideologice este o soluție. Libertatea este alegerea fiecăruia de a restaura omul ca ființă plenară care unește nevoile trupului cu ale sufletului. Libertatea face diferența dintre om și robot. Omul ca să fie om trebuie să aibă dreptul de a alege liber sensul vieții sale, cei care nu mai doresc sau nu mai știu ce este libertatea devin prin repetiție parte a normei sociale, un fel de tonomat, care exprimă în teze și clișee în interesul și cerința universului ideologic și propagandei.Scriitorul japonez Haruki Murakami în romanul ”La capătul lumii și în țara minunilor aspre” ne oferă o nouă tipologie a utopiei viitorului în sens diferit de Huxley. În orașul înconjurat de un zid uriaș, oamenii erau deposedați de umbra proprie, memorie și suflet, pentru a putea trăi fericiți într-o societate perfectă și perfecționistă. Fericirea presupune egalitatea fără conștiință. Umbra, memoria și sufletul nu mai erau necesare în Utopia. Destructurarea omului de amprenta sa trupească și sufletească era cheia unei lumi perfecte, de ”animale fericite”. Eroul romanului realizează că singura salvare față de repetiție și robotizare este restaurarea omului prin recuperarea umbrei, sufletului și memoriei pentru a se elibera de acest coșmar al egalității controlate de Sistem și în interesul celor care conduceau acest aparat represiv. În Utopia oamenii nu aveau dreptul de a gândi propriu și diferit. Eroul realizează că dreptul de nu fi fericit și de a avea memorie, suflet și umbră este de fapt dreptul de a fi diferit, bucuria de a fi liber și a-și alege singur sensul vieții după propria voință. Fără umbră, suflet și memorie omul nu poate fi ființă liberă. ”Ultimul om” al lui Murakami devine prin conștientizare ”primul om” al lui Albert Camus. În ultimii ani, crestele munților sau mănăstiri din ”pustia” apropiată au devenit spații ale exprimării libere și ale restaurării omului ca ființă. Umanismul literar se șlefuiește în trăiri libere și dezinhibate de ideologie, în adevărate ”șatre” de corturi, devenite spații ale intimității și cunoașterii, un nou tip de cenacluri ale libertății de expresie, dar și de cuminecare și gestionare a memoriei rezistenței antitotalitare din anii `50, tot mai frecvente la cabane rustice ”rătăcite” între brazi și luminate de lună. Aceste spații ale comuniunii au devenit simbolice întruniri literare ale rezistenței prin cultură, tot mai sus, în aerul rarefiat spre adâncimea abisului unei înălțări spre autenticitate și originaritate. ”Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann renaște și abia acum putem înțelege clar perspectiva necesară a filosofiei lui Noica, tot mai departe de teze și repetiții ideologice, pentru a fi tot mai aproape de arhetip și de sensurile memoriei creative, prin liberate, ca fundament a creației doar prin ființare. Depărtarea de constrângerea preajmei te face să vezi perspectiva.

Libertatea este o restaurare a ființei. Originalitatea operei literare este sensul creației și măsura umanității într-o lume socializantă și canonizată de proceduri, predictibilitate și repetiții. Angoasa automatizării dezumanizează, doar creația liberă însuflețește și renaște spiritul, înălțând omul din lanțurile imanentului spre transcendent și restaurează umanitatea.

Ionuț Țene

Ștefan este un personaj dezabuzat de viață, ajuns la vârsta unei maturități parcă întârziate de vreme, un profesor însingurat ce se învârte în lumea bună, ca un vertij, a unui mare centru universitar și medical dintr-un oraș ardelean. Autorul Ovidiu Crișan surprinde parcă un alter-ego a unei biografii intimiste în recentul roman publicat ”Reset” (Grupul Editorial Rocart 2021). Scriitorul Ovidiu Crișan este un poet ajuns cu sârguință și talent în lumea prozaică a prozei asumate ca mărturisire existențială despre futilitatea unui timp ajuns la bilanț și dorință de resetare. Romancierul nu este un exhibiționist al realului cotidian de teapa lui Dan Lungu sau Tudor Ganea, preferând apele mai liniștite și adânci ale unei provincii transfigurate de interiorizări spectrale asemeni unor concitadini prozatori ca Adrian Țion sau Eugen Cojocaru. La fel ca și confrații săi din urbea someșană, Ovidiu Crișan construiește o nouă realitate filtrată printr-un intimism accentuat într-un oraș care-l gicim prin exemple descriptive, fără să le denumească clar, ca fiind Clujul: Grădina Botanică, catedrala greco-catolică, noile cartiere de apartamente noi, Corso sau clinicile. Este o nouă față a unui oraș în plină transformare, care-și caută sensul într-o lume fără busolă. Talentul lui Ovidiu Crișan reiese din sintaxa constructivă a personajelor, bine conturate, atinse de individualitate, aproape egoistă, care-și trăiesc clipa între cariera universitară, medicală sau antreprenorială cu evadări subtile și trepidante din real, prin comorbidități sociale atinse din plin de partide de sex, beții orgiastice și antrenante vacanțe de pescuit în Deltă, la vreme de început de sezon, în iunie sau toamna târziu unde pojghița de gheață a apelor Dunării este de o înșelare fizică și semantică. Pivotul central uman al personajelor este Ștefan, care la cei aproape 50 de ani are încă privirea de adolescent și trupul tânăr, fapt ce nu-l salvează de singurătate și înstrăinare. El caută ”resetarea”, de fapt un refugiu din fața obligațiilor sociale și carieristice ale preajmei labile, care devin apăsătoare, aproape sufocantă. El, Ștefan, pare singurul din anturaj, pe lângă Paul, Nicu sau Emil, personaje epicureice și mulțumite de viața fecundată de alcool și aventuri galante, ce aduc paradoxal succese în carieră într-un oraș ce devine prea aglomerat și morbid prin ușurătatea ființei, fără șă-și propună întrebări despre sensul și rostul vieții sau despre frica de moarte. Ștefan, temător în fața aventurilor sexuale datorită insolenței lor, caută femeia perfectă în tânăra Anis, o studentă la filosofie, sofisticată, cu care ajunge doar la discuții savante fără finalizare erotică. Întâmplarea face ca să se culce doar cu Amalia, prietenă cu Anis, după un refugiu în fața unei ploi torențiale în apartamentul comod al acesteia. Descrierea Deltei este plastică, parcă e o secvență cinematografică din filmul ”Monstrul”.

Evadările lui Ștefan în Deltă sunt de fapt trepte ale irealului pe care autorul le sugerează subtil ca resetare. Pofta de viață pe pontoane ruginite, vaporașe sau bărci care iau apă, asezonată cu bere, pălincă, pește și mult frig, îl fac pe Ștefan să uite de realitatea opresivă de acasă, dar și de existența fără scop din marele oraș depărtat. E sinergică descrierea personajului Octavian, un lipovean care devine gazda grupului de orășeni în zilele și nopțile de băutură și povești ce par nesfârșite și nesătule, despre partide inopinate de sex, care amintesc de butadele incitante ale romancierului american Charles Bukovski. Sexul gregar e în sine un refugiu. E memorabil și dialogul dintre Ștefan și un avocat celebru, care-l reîntoarce de la ideea fixă a refugiului într-un sat de munte unde viața e mai grea și prozaică, în care omul devine asemenea unui animal în căutare doar de hrană și căldură, iar frumusețile bucolice nu le mai vezi și simți, fiind obișnuit cu civilizația și confortul apartamentelor moderne. Odată ce guști din confort în devenirea progresului este greu să te reîntorci la tipul de viață arhetipal. Singurele refugii ale lui Ștefan rămân partidele de pescuit și băutură în Deltă, unde găștile se perindă și se sparg și unde accidentele pe apele întunecate îl face să presimtă apropierea serii, bătrâneții și morții. Sunt naturaliste descrieriile despre potopul diluvian, în lumea apelor, care duce la moartea unui bătrân pescar, dar și căderea în Dunăre a personajului principal la pescuitul în copcă, realizând că nu e pregătit pentru marea trecere. Apele întunecate sunt amenințătoare. Viața cu moartea se împletesc. Ștefan descoperă că pe unele grinduri, orășeni șomeri s-au retras și au construit bordeie în sate care nu sunt pe hartă și stau izolați în și de fața lumii, într-o nouă realitate a retragerii sau rezistenței în fața modernității. Ștefan are la un moment dat o străfulgerare de interiorizare acută, prin retragerea în fața unui bordei părăsit pe un astfel de grind, unde-și regăsește pentru o clipă liniștea și sinele, dar nu are curajul să rămână și se întoarce în barca celor doi prieteni pescari care-l așteptau zâmbind ironic. Ștefan nu reușete resetarea, poate pentru că e laș sau pentru că este parte a civilizației, confortului și progresului, dar și a superficialității și lipsei curajului, iar devenirea nu mai poate fi o ”eternă reîntoarcere” în mitul bunului sălbatic sau al lui Candide. Până la urmă resetarea este o chesiune doar de interiorizare, iar aceste flash-uri scurte din refugiile danubiene sunt câștigul lui Ștefan, care știe deja bine că adevărata resetare este o utopie, un vis pe care și-l dorește, dar nu-l poate atinge niciodată. Asistăm la o biografie a unei imposibile resetări. Orașul cu toate orgiile sale se contrapune sălbaticei delte și atrage personajele care pendulează între citadin și arhetip. Romanul este scris într-un stil alert, personajele sunt bine conturate și descrise, iar sintaxa este directă, fapt ce face din romanul ”Reset” de Ovidiu Crișan un jalon al noului val de prozatori ardeleni, după Augustin Buzura, Tudor Dumitru Savu sau Marcel Runcanu. Fiecare cititor se va regăsi într-o fațetă psihologică a personajului Ștefan, măcar în evadările lui. Până la urmă ”Madame Bovary sunt eu”. Aici e cheia care face interesant romanul de citit.

Ionuț ȚENE