Când politica ateistă de la Bruxelles pune la cale dicționare de incluziune socială pentru interzicerea cuvântului Crăciun, și târgurile tradiționale au devenit ”Luminile Iernii”, noi, românii, am rămas cam ultimii din Europa care petrecem Nașterea Domnului în mod traditional. Occidentul vede Crăciunul doar ca ”Sărbătorile Iernii”, iar Moș Crăciun nu mai vine, ci a devenit un fel de Moș Gerilă neo-sovietic, care anunță care sunt noile reduceri de sezon la supermarket-urile din oraș. Și atât. Nu se mai transmit colinde la televizor, iar politicenii ne spun stăm în case singuri și să comandăm online.
Homo europaeus devine tot mai însingurat și depresiv, fără rădăcini creștine într-o alinare mentală, morală și o frică dementă de oameni și de preajmă. Europa ne oferă un pseudo-Crăciun fără Hristos? Românii, care pe harta Europei au rămas singura ”zonă verde” într-o mare de foc roșu, parcă împlinind profețiile lui Arsenie Boca, mai păstrează tradiția colindatului și percep Crăciunul ca Nașterea lui Iisus Hristos, nu ca o sesiune de shopping pe internet în spatele monitoarelor. Pentru a rămâne sănătoși la trup și minte, noi, românii trebuie să continuăm să ducem mai departe tradiția Nașteriii Fiului lui Dumnezeu în ieslea de la Betleem, în fața magilor din noaptea înstelată. Nu cred că este întâmplător că în lume doar românii au cuvântul ”colind”, care aduce vestea Nașterii Fiului lui Dumnezeu. E un paradox, colindul are origini precreștine, dacice, și primii daco-romani l-au preluat și pliat pe mesajul biblic al Nașterii Fiului Omului de la Sfântul Andrei, care a încreștinat pe geto-daci în Dobrogea și Muntenia.
De aceea, în zilele acestea de sărbătoare sfântă, când Fiul Omului s-a făcut Trup pentru a noastră mântuire, mergeți și vestiți prin colinde tradiționale marea taină a Nașterii Domnului Iisus Hristos. Arătați lumii că românii sunt creștini și demni, nu viețuitoare născute doar pentru burtă și sesiuni de cumpărători online. Lumina românilor vine de la Nașterea Domnului nu de la priză. Mergeți și colindați, invitați colindătorii la masa. Vizitați-vă rudele, îmbrățișați-vă în bucurie și Lumină și vestiți Nașterea lui Iisus. Așezați-vă la masa în serile sărbătorii de Crăciun și închinați cu colindă, cântec și voie bună Nașterea Domnului și o să vedeți ce bucurie sfântă și duh de pace se va lăsa peste voi, familia și casa voastră. Faceți un Crăciun românesc pentru sănătatea și mântuirea poporului nostru. Crăciun Fericit! În adevăr și Lumină!
Poezia este o ecuație a sensibilității comune sau singulare? Există o sensibilitate comunitară, care înglobează iubirea, înțelegerea, empatia, suferința tristețea și lacrimile, precum și o altă expresie a sensibilității reprezentată de cea lirică, care este originală, singulară și livrescă. Există o falie care desparte sau unește cele două tipuri de senibilități.
Poeții ar spune că ”ei sunt cei care vorbesc cu zeii”, deci sunt îndreptățiți să considere sensibilitatea exprimată poetic ca ceva singular, fundamental și original, un puseu unicat al formei sensibilității care provoacă perpetuu rațiunea. Cealaltă parte a sensibilității, ce ține de lumea curentă se mulțumește teluric doar cu expresia comună a iubirii, lacrimii, înțelegerii și suferinței, ce se înglobează în teme general umane. Poezia e o formă a disperării până la limita sinuciderii, o căutare perpetuă înăbușitoare pentru creatorul liric. Deși pentru ceilalți oameni, țelul liricului poate fi clar, dar pentru poet e un paradox interior distrugător care pare ca nu-și regăsește sensul. Poezia e o ispită de evadare a sensibilului din rațiune, o interiorizare a emoției față de teroarea normativității sociale. Poetul nu obține nimic din scris, dacă este un poet autentic, ci doar o febră devoratoare care-l macină spre un sens pe care nu-l înțelege, deși îl atrage ca un magnet spre țelul fără niciun sens. Doar febră, doar trăire și emoție.Sensul poeziei este ieșirea din schematism.
Există oare un sens al creației lirice? Nu cred. Poezia este doar o expresie a forței emoției în lumea sensibilului, o revoltă disperată împotriva rațiunii. Ceea ce înalță este pogorâre în poezie. O formă de explozie lirică a subsiaridității. ”Subterana” – în sens dostoievkian – este de fapt jocul cu veșnicia, nu cerul înstelat. Poezia este o modalitate de sinucidere asistată. Poetul se auto-anulează prin renunțarea la rațiune. Care este sensul poeziei? Trăirea emoțională? Frumosul? Adevărul? Până la urmă Baudelaire și Arghezi ne-au lăsat opere lirice din estetica urâtului, poezii compuse din ” flori de mucegai”.
Poezia vine din ”subterană”, adică din subconștientul omului comprehensiv și implicit are rădăcini în subconștientul colectiv. Poezia trezește stări și emoții extreme și tocmai din cauza aceasta ignoră rațiunea, poezia este de fapt o reîntoarcere spre o inocență inițială și inițiatică, o redescoperire bazată pe intuiții și instincte manifestate în scris, adesea fără control. Nu vorbesc neapărat despre inocența ca puritate, ci acea candoare imaculată necenzurată sau ca o viziune necontrolată asupra vieții. O redescoperire a sinelui. De fapt se dezvelește emoției ca o anamneză. Poezia este o terapie a forței emoției în universul sensibilului. Poezia emană, prin sufletul creatorului, acel catharsis despre care vorbea Aristotel. Anamneza poetică reprezintă o purificare a combustiei emoției până la esențe, la arhetipul inimii de comuniune. Poezia ca fiziologie a sensibilității transcede prezentul rațional, țelul ei este indefinibil și indicibil și, totuși, paradoxal nu are sens și scop, ci doar trăirea emoției redusă la esența care unește totul în comuniune.
În acest context al emoției lirice trăite, poetul Nichita Stănescu a fost un teoretician genial prin crearea cuvântului ”hemografie”, un fel de auto-scriere a poetului: ”A venit îngerul și mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum nu ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți.” Poetul român nu oferă răspunsuri la sensul poeziei dar ridică interogații despre poezie: Hemografia ”are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoșii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, și pare sângerândă, când de fapt este numai roșie.” De la debut Nichita Stănescu a înțeles ”sensul iubirii” în poexia ca ”o viziune a sentimetelor”. Poetul reverberează sensul emoției trăite radical până la plăselele sesnibilității:
Ma uit în dreapta şi-n stânga,
cu mine însumi mă uit,
folosindu-mă ca o privire.
Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sunt, tot, un timpan armonios.
Trece-o planetă şi-ntreb cine e, ce e.
Şi-apoi mă mir că întreb. (De-a sufletul)
Poezia respiră o cunoaștere a sinelui, a acelei părți sensibile a sufletului care inspiră și expiră forța emoției universale. Este aventură și adrenalină. Prin faptul ca citesc poezie, cititorii sunt deosebiți….pentru că nu oricine citește poezie, înțelege poezia sau simte poezia. Emoția ei este nelimitată. Nu există o limita a emoției. Aici e un paradox al poeziei. Este o expresie a limitei fără de limită. Să fie ”sensul poeziei” acela de a bucura preajma, să transmită emoție? Poezia înseamnă bucurie pentru cititor și satisfacție pentru poet. Sensul poeziei este un miracol al emoției, împlinirea sentimentului nesatisfăcut. Sensul poeziei este suflet sensibil, oare nu asa simțim poezia? Cu sufletul care vibrează forța emoției. Eu așa o simt poezia! Sensul poeziei este visul de a împlini….oare totul? Iubesc poezia, mă cufund în ea și o simt în întregime, emoție universală.
Tot ca un paradox al poeziei aș aminti faptul că un scriitor, care a ajuns teolog și călugăr în perioada comunistă, Nicolae Steinhardt într-un interviu a dat poate cea mai complexă și completă definiție a poeziei: ”Poezia nu depinde nici de rimă și chiar de ritm și întru nimic de aspectul ei grafic. E o stare a minții, a complexului psihosomatic, a dispoziției temperamentale. E în chipul ei cel mai evident o stare harică. E tot atât de felurită de proză ca o înfățișare a materiei de alta. Transmite cu totul alte senzații, stabilește cu predispusul cititor cu alte raporturi, trezește cu totul alte facultăți aperceptive și declanșează cu totul alte emoții. E un soi de scurtcircuituri, de scurătură, de mijloc infinit mai rapid și mai intim cu lumea. E un mod de cunoaștere analog intuiției ori revelației, de aceea nesupus mai prețios, mai inefabil, mai adânc, mai fragil.” (Sensul și semnificația poeziei fixe, Ana Vizitiv, Armanda Muntean).
Sensul poeziei este forța emoției propriei cunoașteri, un fel de scriere a sufletului propriu în consonanță cu sensibilitatea universală. Poezia este o emoție care se oferă într-o comuniune împărtășită. Să fie sensul poeziei obținerea harului emoției izvorâte din esența lumii sensibile?
Ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în preajma Crăciunului, la Bruxelles, privind propunerea unui ghid de așa-zise bune practici nu are legătură, de fapt cu incluziunea, ci doar cu cenzura de tip comunist și gândirea limitată de extremă stângă. O serie de funcționari de la Comisia Europeană par că se plictisesc pe banii noștri și propun tot felul de soluții ieftine de limbaj, de standardizare a acestuia prin eliminarea unor denumiri istorice: Crăciun și a numelor creștine, Ioan și Maria pentru a lovi în identitatea creștină a continentului. E de remarcat că, imediat, în sfârșit, europarlamentarii noștri au reacționat imediat. Deputatul PNL Ben-Oni Ardelean denunță „uniformismul de tip nivelator” și „comunismul neomaxist” de la vârful Uniunii Europene, care impune o corectitudine politică sumbră. Deputatul face trimitere la un document intern al Comisiei Europene în care angajaților li se transmite să nu facă referiri la perioada Crăciunului și să nu folosească nume cu rezonanță creștină, precum Maria sau Ioan.
Istoricii români din Cluj-Napoca trebuie să rezolve prin studierea arhivelor și prin anchete de istorie orală o dilemă și o enigmă istorică locală. A fost Pavel Alb -Tentu, reprezentantul Mănășturului la Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, împușcat de hortyști în 11 septembrie 1940?
În Cimitirul din cartierul Mănăștur se află mormântul lui Pavel Albu -Tentu, chiar lângă biserica renovată a parohiei ortodoxe cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, care a fost reprezentantul Mănășturului la Marea Adunare Națională de la Alb-Iulia din 1 Decembrie 1918, în care s-a hotărât unirea Transilvaniei cu România. Exponent al unei vechi familii mănășturene, Pavel Albu-Tentu (1885 – 1939), om cu știință de carte, s-a aflat printre mănășturenii aleși care a participat, pe 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia din partea Cercului II Cluj. În 1918, cartierul Mănăștur de azi era un cartier cu aspect de sat românesc la marginea Clujului. Abia în anul 1895, satul Mănăștur s-a unit cu Clujul și a devenit cel mai mare cartier al orașului de pe Someș. Pe crucea de mormânt a lui Pavel Albu-Tentu scrie anul decesului acestuia: 1939. Mormântul se află chiar pe marginea aleii ce mărginește latura sudică a lăcașului de cult creștin-ortodox. Pavel Albu-Tentu era un om respectat în Mănăștur și prețuit de localnici, tocmai de aceea a fost ales trimisul mănășturenilor să voteze unirea Transilvaniei cu România la Alba-Iulia în 1918. Numele lui a intrat, astfel, pe lista neagră a revizioniștilor și iredentiștilor de la Budapesta. Un mănășturean cu același nume este ucis imediat după Diktatul de la Viena din 30 august 1940, odată cu intrarea trupelor armate maghiare conduse de amiralul Horty în Cluj, pe 12 septembrie 1940, la o zi după asasinarea protopopului Aurel Munteanu în mod sălbatic la Huedin. Despre asasinatele ”gărzii zdrențăroșilor” și a elementelor declasate din ”Crucile cu săgeți”, ne-au rămas mărturii de la jurnalistul clujean de atunci, Aurel Socol, de la diplomații români rămași în Cluj, dar și de la autoritățile maghiare care au anchetat crimele în noiembrie 1940. După cedarea Transilvaniei de nord către Ungaria, elemente revizioniste și iredentiste din trupe paramilitare au intreprins acțiuni de răzbunare asupra românilor din Ardealul cedat. Era evident că un nume ca Pavel Albu-Tentu era pe lista neagră a iredentiștilor, la fel ca cel al protopopului Aurel Munteanu din Huedin. Documente oficiale ale vremii îl plaseză pe Nyiro Jozsef, alături de naziști recunoscuți oficial ca și criminali de război și care au fost căutați de autorități pentru a fi trași la răspundere pentru genocidul săvârșit împotriva evreilor, românilor și romilor din Ardeal. În documentele amintite se precizează: „fenomene deosebit de grave s-au petrecut în acele zile la Cluj şi împrejurimi, unde trupele de ocupaţie horthyste au sosit la 11 septembrie 1940. Pînă atunci, crimele, bătăile, devastările declanşate împotriva românilor, îndeosebi în cartierele Mănăştur, Întreape, comunele Floreşti şi Someşeni au fost — aşa după cum recunoştea la 15 noiembrie 1940 fostul consul al Ungariei la Cluj, dr. Bothmer Karoly — efectuate de elemente declasate, şovine, fasciste, organizate în grupe teroriste. La conducerea grupelor s-au aflat de Kerekes Istvan, Kiraly Zoltan, Mălnassy Tivadar, Nyiro Jozsef, Kovats Arpad, dr. Szasz Ferenez, Veres Lajos, Lengyel Jozsef dr. Vekas Lajos și Pataky Kalman, aflaţi sub comanda lui Kovats Arpad, fost ofiţer de carieră. De altminteri, informaţiile consulului horthyst, dr. Bothmer Karoly, coincid cu relatările din ziarele vremii care vorbesc de devastările caselor româneşti din comunele Someşeni şi Floreşti. Perja I, din cartierul Mănăştur, a fost lovit cu cuţitul în cap şi în braţul stîng; losif Popa, înjunghiat în plămâni; V. Albu, din acelaşi cartier, a fost arestat, apoi ucis; Pavel Albu a lui Tentu, tot din Mănăştur, a fost împuşcat, iar dr. A. Hoţiu a fost crunt bătut, fracturîndu- i- se trei coaste”.
Unul din martorii oculari a evenimentelor din Cluj, dr. Aurel Socol, nota: „spiritul aţîţător şi oficial, încurajți de autorităţi, care organizaseră „gărzi volante”, auxiliare, voluntare ale poliţiei (cu brasarde tricolore pe braţul stâng, de obicei cu vechi şepci de honvezi), a început „răzbunarea” asupra cartierelor marcante româneşiti, ca Mănăşturul şi cartierul Iris. Grupuri de hortyşti parcurgeau noaptea străzile, înarmaţi cu bîte şi pietre, şi cu sălbăticie spărgeau geamurile ferestrelor caselor şi urmăreau ce apucau, adesea femei, bărbaţi, copii, sau îi snopeau în bătaie pe cei pe care-i prindeau pe stradă”. În documente apare ucis prin împușcare românul Pavel Albu a lui Tentu, care are același nume cu delegatul mănășturean la Alba-Iulia din 1918. Coincidența este prea mare, iar elucidarea asasinatului trebuie rezolvată de istorici. Pe crucea de mormânt scrie că delegatul de la Alba-Iulia, Pavel Albu-Tentu a murit în 1939, atunci cel ucis era fiul, nepotul sau o rudă apropiată cu același nume. La români, în zonele rurale, exista practica de a se da același nume copilului sau nepotului. Era clar că revizioniștii orbiți de răzbunare din gărzile ”zdrențăroșilor” și din ”Crucile cu săgeți” au dorit uciderea românului cu numele reprezentantului mănășturenilor la Alba-Iulia, care a votat unirea Ardealului cu Transilvania. Pavel Albu a lui Tentu este împușcat în fața Măcelăriei, care se afla undeva vizavi de fosta stație ”Răcoritarea” (zona Plopilor) de dinainte de 1989, pe Calea Mănăștur.
Asasinarea lui Pavel Albu a lui Tentu a avut loc cu arestarea unor gardieni publici români din oraș: ”Odată cu intrarea armatei horthyste în Cluj, un grup de 17 gardieni publici români a fost surprins pe stradă de o bandă de civili şi paramilitari, în timp ce se întorceau de la poliţie, unde fuseseră chemaţi de autorităţile ungare. Ei au fost înjunghiaţi cu cuţitele şi baionetele. Au fost apoi dezbrăcaţi de uniforme, batjocoriţi în mod sălbatic şi duşi la închisoarea tribunalului, unde, trei dintre ei au fost înjunghiaţi din nou cu cuţitele şi aruncaţi în celule, unde au murit în chinuri. La 12 septembrie 1940, în faţa măcelăriei Manciu, din Calea Moţilor, ziua în amiaza mare, au fost ucişi doi români. Totodată, gardianul V. Damian a fost împuşcat mortal, iar gardienii V. Parau şi T. Marin schingiuiţi la chestură. Au fost maltrataţi în stradă dr. Telea şi dr. Ştefan Hossu, fratele episcopului Iuliu Hossu.” Numele patrioților români din Cluj și Mănăștur au fost livrate de consulul Beck, care era reperezentantul Budapestei la Cluj în perioada interbelică. În acest context dramatic, Pavel Albu a lui Tentu cade mort prin împușcare de căre ”zdrențăroșii” din Crucile cu Săgeți în fața măcelăriei Manciu, poate doar pentru că avea numele identic al reprezentantului mănășturenilor la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Azi, Pavel Albu-Tentu nu are nume de stradă în cartierul Mănăștur, pe care l-a reprezentat cu cinste la Alba-Iulia pe 1 decembrie 1918.
Zilele trecute am citit un roman fascinant, care te face să înțelegi mai bine lumea de azi și întâmplările complicate prin care trecem. Romane scrise de portughezul Jose Saramngo am mai citit cu interes și plăcere. Vă recomand ,,Istoria asediului Lisabonei” și ,,Pluta de piatră”. Dar romanul citit recent de autorul portughez e mai fascinant și foarte actual, deși este scris în 1995.
,,Eseu despre orbire” este un roman zguduitor, o mărturie complexă a neîncrederii autorului în societatea contemporană, tot mai mecanizată, înstrăinată și robotizată, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Pandemia este folosită de putere pentru a controla societatea și a înlănțui omul liber. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea generală. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie prin aplicarea unui regim sanitar militarizat de către oficialități. Pentru acest roman Jose Saramango a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. ”Eseu despre orbire – e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine. Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină” scrie pe coperta a IV-a. Unii cred că dragostea, încrederea, speranța, credința, emoția toate sunt oarbe. Lipsa emoției a dragostei într-o lume înstrăinată și rece de fapt a dus la orbire, mai întâi sufletească, apoi fizică. Dar cum ar fi dacă într-o lume care a orbit dintr-o dată, ai fi singurul care poate sa vadă? Ar fi acest lucru mai teribil decât orbirea? Aceasta este miza romanului, care construiește literar o distopie a unui regim militar sanitar care impune carnatinarea cu forța a orbilor, adică a celor care nu văd (sau nu pot să vadă).
Salvarea din distopie nu este medicală, ci morală. Cei care își recapătă emoțiile, exprimă iubirea față de aproape și vor să trăiască în comuniune încep să vadă și să înțeleagă. Acea cataractă care punea un văl alb pe ochi este de fapt ideologică și imorală. Emoția și dragostea fățișă zguduie nervii și orbii chiar încep să vadă și percep clar că se aflau într-o societate înstrăinată și condusă manu militari, în care distanțarea socială duce la însingurare. Iubirea de oameni și atingerea sufletească este cheia vindecării și răsturnarea regimului totalitar sanitar, care impunea lagăre prin carantinare și uciderea orbilor percepuți ca nefolositori pentru o societate tehnologică. Ieșirea spre lumină este morală prin emoția dragostei exprimate. Romanul se evidentiază din debut prin felul scrierii: dialogul integrat în naratiune, replici despicate prin virgulă, personaje fără un nume. Mizeria si degradarea sunt atât de bine surprinse în roman pentru a evidenția că înstrăinarea și carantinarea nu este soluția la vindecarea bolii. Nu putem trăi într-o lume fără credință, emoție și iubire. O societate fără atributul dragostei este distopică, un totalitarism al înstrăinării, care ucide sufletul. Fără spirit omul moare și societatea devine o lume a fiarelor controlate de putere.
,,Eseu despre iubire” este un elogiu adus iubirii. Soția doctorului, cel care orbește printre primii, luând contact cu un șofer care și-a pierdut vederea într-o intersecție de lângă cabinetul său, este cea care, dintr-un motiv tainic, rămâne imună la virusul care produce orbirea. Ea analizând orbii carantinați își dă seama că doar prin dragoste, înțelegere, apropiere și iubire boala se vindecă și declanșează războiul dragostei împotriva regimului militar sanitar al înstrăinării. Se spune ca in lumea orbilor, chiorul este împărat. Într-o lume plină de orbi, singurul care vede este paria. ”Uneori, trebuie să orbești pentru a vedea mai bine ca niciodată”. De fapt cei ce nu văd pot să vadă mai bine. Victoria poporului orbit de ideologie se poate obține doar prin iubire, la fel ca în romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, care se încheie evanghelic: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea e singura formă de a vedea într-o lume de orbită de ideologie și un regim totalitar, militar sau sanitar. Să nu ne lăsăm orbiți de ideologie e morala romanului lui Jose Sarmango. Libertatea e o formă de a vedea prin iubire. Pandemia nu este numai sanitară, ci și morală, iar vindecarea ei se face prin iubire și înțelegere, nu prin distanțare și înstrăinare.
Ruinele Mănăstirii Peri sunt astăzi dincolo de Tisa, în celălat Maramureș istoric, aflat sub stăpânire ucraineană, iar cercetarea istorică, din păcate, ignoră acest colț de trăire și spiritualitatea românească. Mănăstirea Peri a fost un focar de spiritualitate creștin-ortodoxă și de cultură și limbă românească, încă, din secolul XIV. Mănăstirea Peri a avut rang de stavropighie de rit bizantin sub cârmuirea bisericească directă a Constantinopolului. Această mănăstire de dincolo de Tisa a jucat un rol istoric la întemeirerea Moldovei medievale, dar și religios pentru românii din Transilvania. Din secolul XIV se ridică biserica din piatră pe un mai vechi lăcaș de cult construit din lemn.
În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureșului, fiind ulterior ridicat de către meșterul Ioan Macarie un lăcaș care să servească drept loc de rugăciune. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail. Frații Baliță și Drag au făcut o călătorie în 1391 la Constantinopolul asediat de otomani, cu acordul împăratului Sigismund de Luxemburg. Egumenul Pahomie al mănăstirii, numit de Drăgoșești, avea dreptul de a hirotoni preoți ortodocși pe tot cuprinsul Transilvaniei și Ungariei. Interesant este că Mitropolia Țării Românești de la Argeș avea titlul de ”exarh al plaiurilor și a toată Ungaria”, iar Mănăstirea Peri îi dădea ascultare.
În anul 1404, o seamă de nobili români au reîntărit posesiunea Mănăstirii, pomenind de donația anterioară a lui Balc și Drag: trei sate (Taras, Criva și Peri) și o moară „în țara Câmpulungului pe apa Săpânței, unde se varsă Săpânța în Tisa”. „Iar după moartea lor, și Dumitru voievod și fratele său Alexandru Meșter au întărit în fața noastră mănăstirii aceste stăpâniri din uricul lor”, spune hrisovul. Mănăstirea Peri a fost ridicată la rang de stavropighie de către patriarhul Constantinopolului la 1391. Frații Balcu si Drag au cârmuit Țara Maramureșului, ca voievozi, timp de 30 de ani. Dorința lor era ca acest ținut românesc, aflat atunci sub dominația Regelui Ungariei, sa devina slobod religios. La început, pentru atingerea acestui țel, ei s-au straduit ca importanta instituție a românilor din Carpații de Miazanoapte, Biserica Ortodoxă, să nu fie supusă niciunei episcopii străine. Ei au obținut aprobarea de a înălța Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, la treapta de Stavropighie Patriarhală, cu dreptul de jurisdicție asupra bisericilor din Maramures și a șapte ținuturi. Egumenul Pahomie, înrudit îndeaproape cu Dragoș Vodă, a fost investit cu atribuții de episcop. Cuviosul Pahomie a întemeiat școala de Caligrafie de la Peri. Cele opt ținuturi de sub jurisdicția Stavropighiei de pe Tisa de Sus au fost: Maramuresul, Salajul, Arva, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurasul si Almasul Bihorean. La 13 august 1391, printr-o diploma patriarhală, Mănăstirea Peri a fost instituită cu atribuții episcopale, avându-l ca întâi episcop pe Simion Moldoveanul.
Interesant este, așa cum susține și istoricul acad. Ioan Aurel Pop în cartea ”Hunedoreștii – o familie europeană” (Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2021) că, odată cu Conciliul de la Florența din 1439, când patriarhia de la Constantinopol a acceptat ”uniația” cu Biserica romano-catolică, regii Ungariei au încurajat așezămintele și bisericile ortodoxe care au acceptat unirea cu Roma. În acest context intră și Mănăstirea Peri, care devine ”unită”, dar cu păstrarea ritului și tradiției bizantine. Într-un document din 1442, regele Ungariei ia apărarea „călugărilor uniți” de la Mănăstirea Peri în conflict cu ”oaspeții” catolici și ingerințele nobilimii maghiare din zonă. Episcopia catolică de Oradea însărcinată de rege reface și consemnează în hrisovul regal, cu martori și vecini, posesiunile Mănăstirii Peri. Episcopul Macarie de Halici încurajat de Papa Eugeniu al IV a încercat în spiritul unirii să-și subordoneze Mănăsirea Peri, în care se rugau și nevoiau călugări molodo-vlahi. Aceștia s-au revoltat și au apelat la Regele Ungariei care ia măsuri de clarificare a situației. Episcopia de Belgrad încerca să-și subordoneze indirect mănăstirea. Regele Matei Corvin recunoaște un arhiepiscop ortodox român înainte de 1494, care era acceptat și de domnul Moldovei, la 1498. În acest context, regele Ungariei scutește de dări și dijme pe preoții ortodocși, care își păstrează banii în eparhii. În anul 1491, Episocpia ortodoxă de Muncaci încearcă să subordoneze din nou mănăstirea românească de la Peri prin presiuni, călcarea proprietăților și ilegalități. Se încerca de fapt anularea statutului de Stavropighie Patriarhială din 1391 a Mănăstirii Peri. Egumenul Ilarie al Mănăstrii Peri se adresează lui Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, denunțând presiunile Episcopiei de Muncaci. Regele Ioan Corvin comandă o anchetă dură și dovedește că documentul Episcopiei de Muncaci, prin care se dorea subordonarea Mănăstirii Peri era un fals. Drept urmare, pe 14 mai 1494, Vladislav al II-lea, regele Ungariei, confirmă plângerea egumenului Ilarie și actul patriarhal din 1391 tradus de călugări din greacă în latină, confirmând drepturile și libertățile vechi, dar să arate ”ascultare” de episcopul de Muncaci. În documentul regal, egumenul Ilarie este perceput ca ”mărturisitor al legii grecești” (graecae fidei proffesor) și pus în legătură cu un ierarh de rit bizantin din Transilvania, care acum avea jurisdicție asupra preoților maramureșeni.
Constantinopolul și Imperiul bizantin căzuse sub sabia otomană a lui Mahomed al II-lea la 1453, iar Mănsătirea Peri nu mai putea fi de sine stătătoare ca stavropighie. Vladislav al II-lea Jagiello, ca să salveze Mănăstirea Peri de incursiunile și influența episocopilor de Halici și Muncaci, de alt neam, subordonează lăcașul maramureașean Mitropoliei de Feleac, de lângă Cluj în 1494, condus de ierarhi moldo-vlahi și un sat de români. Este pentru prima dată când se amintește de Episcopia ortodoxă din Feleac ca mitropolie, deci ceea ce a întemeiat în 2006, Bartolomeu Anania, ca Mitropolia Clujului, își are o origine și o tradiție istorică din anul 1494. A rămas apoi amintită în cronici ca eparhia Feleacului, episcopie în cadrul arhiepiscopiei de Văd. La Feleac pe la 1480 s-a ridicat o biserică de piatră în stil ștefanian, adică bizantin cu influențe gotice, și era scăunat un arhiepiscop ortodox Daniil, recunoscut de regele Ungariei și domnul Moldovei. În documentul regal nu se mai amintește de călugării ”uniți”, ca în hrisovul din 1442, după Conciliul de la Florența (1439), ci de ”greci”, adică ortodocși de rit bizantin, care devin subordonați odată cu Mănăstirea Peri de Mitropolia Ortodoxă de Feleac, care primea, poate nu întâmplător, în anii imediat următori un Tetraevangheliar ferecat în argint din partea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Sub jurisdicția religioasă a Feleacului, Mănăstirea Peri devine un focar de cultură și limbă românească, care influențează spiritualitatea românească din Transilvania, Moldova și Țara Românească. Pe la 1550, în scaunul mitropolitan din Feleac ajunge un român felecan cu numele Petru, hirotonit în țara Românească. Religia creștin-ortodoxă a fost un liant spiritual și identitar a românilor, dincolo de frontiere medievale și de Munții Carpați. S-a dovedit, așa cum afirma și istoricul Gheorghe Brătianu, că munții au unit poporul român, un neam cu origini pastorale, dar și cu rădăcini nobiliare și drepturi din ”vremuri străvechi”, așa cum se scria în hrisoavele cancelariei regale de la Buda.
În plan istoriografic, o carte publicată recent de istoricul acad. Ioan Aurel Pop și intitulată sugestiv ”Hunedoreștii – o familie europeană” (Ed. Școala Ardeleană) aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunea nobilimii române din Ardealul medieval. Studiu conceput este amplu și complex, scris cu acribie documentară și o dragoste față de adevărul istoric, în mainera marilor înaintași, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu. Cartea continuă, pe un palier evolutiv și exhaustiv contribuții mai recente la istoria originii nobililor români din Țara Hațegului și Hunedoara, ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan. De fapt, cartea istoricului Ioan Aurel Pop închide perfect și cu acuratețe cercul cercetărilor despre originile Hunedoreștilor, o familie nobiliară românească cu reverberații europene și cu o influență majoră în istoria regatului medieval ungar.
Istoricul literar Mircea Popa este o figură specială, originară și originală în cultura română contemporană. Este un viguros istoric al literaturii și culturii române, dar și un excelent critic literar. Clujeanul Mircea Popa este un ”istoric al clipei”, publicând la zi recenzii scrise cu acuratețe despre operele scriitoriilor români din ultimii 31 de ani.
Mircea Popa este un cercetător serios, care și-a construit o carieră universitară fastuoasă și o operă solidă, cu multă acribie documentară, apelând la izvoare și abordând cu curaj subiecte mai puțin cunoscute. Recenta sa apariție a cărții ”Ioan Barac – scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări). Ediție îngrijită, prefață și notă asupra ediției de Mircea Popa” (Editura Casa Cărții de Știință, 2021) este o extraordinară recuperare a operei și vieții marelui cărturar al Școlii Ardelene. Este o lucrare originală și complexă, readucând publicului tânăr și nu numai figura unui cărturar român pe nedrept uitat, fără să fie slăvit de Mihai Eminescu în poezia ”Epigonii”. Notele și comentariile la carte sunt realizate de autor și Maria Vaida.
Istoricul literar Mircea Popa reușește într-un stil livresc să pună opera lui Ioan Barac în evanescența literaturii române de la începutul secolului XIX. Autorul celebrei ”Istorii a lui Arghir” este alături de Mihai Halici, Ioan Budai Deleanu, Vasile Aaron sau Teodor Corbea un deschizător de drumuri în cultura noastră și un ”luminator” al poporului. Scriitor de tranziție așa cum îl considera și Nicolae Manolescu, cunsocutul ardelean este un harnic popularizator al folclorului în literatura cultă. Nu este un scriitor sofisticat, cu o operă genială, dar reprezintă o expresie de etapă, importantă în literatura română, care la începutul secolului XIX își căuta drumul de afirmare și de sincronizare față de Occident.
Ion Barac a fost un poet iluminist, carturar si traducator. A făcut parte din acea generație de tranziție între baroc și romantism. A fost un exponent ilustru al Școlii Ardelene, preocupat de popularizarea culturii în rândurile românilor transilvăneni asupriți. A prelucrat Odiseea, Metamorfozele lui Ovidiu. A tradus ”Hamlet” din germană, precum și ”O mie si una de nopti”. Traduce din Xenofon, Marmontel, Chateaubriand, Kotzebue.
Ion Barac, grafiat și Ioan Barac, cunoscut și sub numele de Johann Baracu s-a născut în 1776, la Alămor, în comitatul Sibiu. A absolvit studii juridice la Cluj. În 1801 era dascăl „normalicesc” la Avrig, iar din 1802 a fost dascăl la școala românească din Șcheii Brașovului, cu obligația de a învăța pruncii gramaticește, ungurește și nemțește și pe lângă acestea și alte trebuincioase științe frumoase, întrucât filozofia deplin a săvârșit-o. Cunoscând limbile latină, maghiară și germană, a fost angajat din 1805 ca translator la primăria din Brașov, meserie pe care a exercitat-o până la sfârșitul vieții când a trecut la Domnul pe 12 iulie 1848. A întemeiat în 1837 revista ”Foaia Duminecii”, primul periodic ilustrat din Transilvania. ”Foaia duminecii”, al cărei prim număr a apărut la 2 ianuarie 1837, purta subtitlul: ”spre înmulțirea ceii de obște folositoare cunoștințe, alcătuită de o soțietate a celor învățați”. Publicația nu reușește însă să atragă atenția unui public larg datorită conținutului ei, care aduce în prim plan tot felul de curiozități zoologice și botanice și fără legătură cu realitățile autohtone, astfel că în 1838 ea își încetează apariția. Este un autor prolific care scrie într-o limbă română populară. Creștin – ortodox practicant scrie elogii pentru ierarhii bisericii percepuți ca salvatori ai neamului. Scrie ”Gratulatie întru cinstea preasfintitului domn Vasile Moga, episcopul neunit in M. Printipat al Ardealului”.
În anul 1840 îi apare ”Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglinda”, o prelucrare dupa originalul german Til Eulenspiegel. La 1842 publică ”Nașterea si toata viata minunatului Piticot de un cot și cu barbă”, tot prelucrare dupa o lucrare folclorica germană. ”Piticot” devine simbol al bucuriei copiilor români. În anul 1843 îi apare la Sibiu lucrarea ”Risipirje čje depre urme a Jerusalémuluj” și la Brașov ”Cei trei frați ghebosi sau Trei bărbati si o muiare”. Ion Barac pare de neoprit în popularizarea poveștilor și legendelor europene și universale în cultura română. Este un pionier al iluminării maselor românești într-un Ardeal în care, încă, românii erau ”tolerați”. Istoricul literar clujean Mircea Popa este un căutător de comori arhivistice din tezaurul literaturii române. Îl readuce pe Ioan Barac în lumina reflectoarelor ca ”scriitor povestitor”, un precursor al romanticilor noștri, de la Vasile Cârlova la Vasile Alecsandri. În acest context istorico-literar, Ioan Barac este încadrat la preromantici, în alianță literară cu poeții Văcărești. Trebuie să prețuim și să apreciem această reașezare a istoriei literaturii române de la începutul secolului XIX. De asemena, prin editarea ”Foii Duminicii”, Ioan Barac se cadrează pionierilor publicisticii și editorilor de ziare românești din spațiul carpato-danubiano-pontic. Deci putem include ”Foaia Duminicii”, alături de ”Courier de Moldavie”, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească, care este primul ziar în limba română din Moldova, precum și de ”Curierul Românesc” redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de ”Gazeta de Transilvania” a lui G. Barițiu de la Brașov ca fondator al presei periodice românești.
Mircea Popa reiterează o rescriere istoriei presei române din prima jumătate a secolului XIX, incluzând pe Ioan Barac în rândul fondatorilor publicisticii naționale. Mircea Popa se dovedește un ”îmblânzitor” al limbajului operei lui Ioan Barac, publicând în ediția apărută o mare parte a operei lui Ioan Barac, pentru a fi mai aproape de înțelegerea cititorului de azi. ”Istoria lui Arghir”, Ioan Barac a publicat-o în 1801 la Sibiu și este o încercare legendară de a povesti contemporanilor cucerirea Daciei de către împăratul Traian, incluzând poveștile și basmele din memoria colectivă a românilor ardeleni despre trecutul și formarea poporului, cu rădăcini în războiul daco-roman. Cititorii români din Ardealul habsburgic, dar și cei din Muntenia și Moldova erau pasionați de istoriile și miturile fondatoare ale românilor readuse în ochii publicului și prin lumina tiparului de Ioan Barac.
Recenta carte publicată de Mircea Popa este și un instrumentum istoriografic pentru o nouă rescriere a istoriei literaturii române premoderne, de care viitorii istorici literari trebuie să țină seama, atât de autor, cât și de Ioan Barac, ilustrul deschizător de drumuri literare din poveștile și basmele populare naționale și universale. În vremea caftanelor, șalvarilor și ișlicului, Ioan Barac sincronizează literatura română în spirit lovinescian cu noile curente culturale occidentale. E un demers înnoitor pe care Mircea Popa îl subliniază cu profesionalism și spirit critic.
Recent a văzut lumina tiparului o carte extraordinară despre celebrul haiduc oltean Iancu Jianu, la editura clujeană ”Școala Ardeleană”. Cartea scrisă de pasionantul istoric Paul Emanoil Barbu este la a patra ediție, apărând în condiții grafice excelente, fiind cartonată. Are o prefață exhaustivă și empatică scrisă de Dumitru Constantin Dulcan, care surprinde esența importanței istorice a haiducului oltean de la începutul secolului XIX. Prima ediție a cărții a apărut în 1998 și cea publicată în prezent (2021) este una revizuită și adăugită, o incursiune istoriografică complexă și completă, pe documente arhivistice. Autorul aduce lumină despre Iancu Jianu și diferența dintre adevărul istoric și legendă. Istoricul elimină surplusul de legende, folclor și mituri din jurul haiducului oltean, oferind un portret veridic și corect despre lupta socială și națională a vestitului boier, care a ales calea codrului din primăvară până în toamnă, cât era frunza verde. Încă din prefață Dumitru Constantin Dulcan ne luminează despre acest demers istoric necesar azi: ”Ne întrebăm ce l-a determinat pe Iancu Jianu, boier de categorie medie, cu o existenţă materială sigură, să se răzvrătească. Indiscutabil, simţul dreptăţii a fost un motiv, care era înscris în genele sale. Crescând lângă copiii celor sărmani, a asistat la „spectacole” care pe un om al echităţii de talia sa nu îl puteau lăsa indiferent. Atitudinea haiducului a fost o formă de protest social şi naţional, dictat nu de instincte de ucigaş sau de îmbogăţire, ci de spiritul justiţiar cu care se născuse. Iancu Jianu avea stofă de erou antic, chemat de dreptate, şi nu de orgoliu sau de interese meschine. Viaţa sa tumultoasă este plină de aventuri demne de eroii din basmele citite seara, pe vremuri, la lumina lămpii. Faima construită în doar şapte ani de haiducie s-a datorat neîndoielnic şi inteligenţei sale, care a reliefat, pe măsura vremii în care a trăit, un geniu ridicat din popor, manifestat nu numai la dimensiuni populare, ci şi istorice. Pentru acest motiv am dorit să fie evocat, luând iniţiativa reeditării acestei cărţi, a unui eminent cercetător în domeniul istoric, Paul-Emanoil Barbu”. Prefațatorul consideră de actualitate readucerea în memoria contemporanilor a figurii de luptător a lui Iancu Jianu, un răzvrătit pentru dreptate socială și națională. Consideră că lupta lui Iancu jianu a fost o istorie plină de învățământe și utilă pentu cei de azi, o poveste despre eliberare de sub jugul străin. Însăși autorul explică acribia demersului făcut ca recuperare a memoriei naționale colective: ”În istoria românilor, Iancu Jianu rămâne, în primul rând, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai haiduciei în spaţiul etnic românesc. Poate fi considerat un „Robin Hood al românilor”, deoarece şi el a rămas în istorie, ca şi nobilul-haiduc englez. Nemulţumit profund de regimul fanariot, deşi fiu de boier, acesta s-a rupt de clasa din care făcea parte pentru a trece de partea celor mulţi şi oprimaţi, luând calea codrului. El a haiducit şapte ani (1810-1817), pentru ca apoi, în 1821, să se alăture cu foştii săi haiduci lui Tudor Vladimirescu, căruia i-a fost un colaborator devotat. Numele său devenise atât de răspândit, încât poporul îl dorea a fi „un al doilea Tudor Vladimirescu”, ceea ce l-a determinat pe Jianu ca, în 1823, să încerce, dar fără succes, să reaprindă flăcările Revoluţiei de la 1821. Celebritatea numelui său, creată prin faptele sale vitejeşti, l-a făcut iubit de popor, l-a introdus repede în legendă şi în balada ce-i poartă numele, care i se cânta încă din timpul vieţii şi va rămâne nemuritoare, ca şi aminitirea reputatului haiduc din Romanaţi, un exemplu însufleţitor de bărbăţie, curaj, sacrificiu şi dăruire.” Eu aș adăuga la comentariul autorului, că Iancu Jianu poate fi asemănat mai degrabă cu Wilhelm Tell, vestitul erou elvețian din Alpi, care a luptat pentru libertatea poporului său, decât cu Robin Hood, a cărei luptă a avut mai degrabă o importantă componentă socială.
Cu toții știm sau am vizionat seria filmelor realizate de Dinu Cocea despre Iancu Jianu din 1982. Regizorul a dat obolul său social regimului comunist privind lupta lui Iancu Jianu, interpretat genial de Adrian Pintea, dar din film putem observa și componenta de eliberare națională a luptei haiducului. Istoricul Paul Emanoil Barbu surprinde cu o acribie documentară răbdătoare, demnă de admirat, rolul de eliberare națională a acțiunii haiducești a lui Iancu Jianu. Înlăturând poveștile literare, folclorul și legendele din jurul Jianului, istoricul reușește un portret corect al luptei de eliberare începute de Iancu Jianu. În primul rând, Iancu Jianu nu a făcut nicio crimă în timpul perioadei de haiduciei cuprinsă între 1810 – 1817, în vremea coruptului domnitor fanariot Caragea. Ceata lui a ajuns la 25 de oameni. Acesta a fost primul motiv că, deși prins de câteva ori de poterele conduse de serdarul Diamandi (și el viitor eterist) nu a fost condamnat la moarte, ci eliberat. Și când a fost întemnițat la ocna de la Teleaga, Iancu a avut un regim de detenție cum s-ar spune azi semi-deschis. De aceea reușește să-i îmbete pe paznici și să evadeze. Iancu Jianu făcea parte din mica boierime din Romanați, Dolj și Gorj. Unchii sau frații săi au ajuns chiar în categoria boierilor mijlocii și mari. Astfel se explică influența pe care o aveau la Divan și curtea lui Caragea de a-l elibera pe ruda lor Iancu Jianu. Familia Jienilor este atestată documentar din secolul XVI și a ctitorit o biserică în centrul târgului Caracal, unde avea și o casă boierească. Iancu Jianu a trăit la moșia de la țară, la Fălcoiu printre țărani și a văzut nedreptățile la care erau supuși de regimul fanariot prin vătafi, arnăuți, ispravnici și birurile pe care trebuia să le plătească Domnitorului străin și Porții Otomane. Iancu Jianu s-a ridicat, în primul rând, împotriva unui regim fanariot străin de poporul român. Lupta lui Iancu Jianu se cadrează în categoria luptei de emancipare națională a românilor ardeleni, din tagma lui Horea sau Avram Iancu, împotriva dominției străine. Nu întâmplător, Iancu Jianu era prieten cu Tudor din Vladimiri și colaborator al acestuia în declanșarea insurecției naționale de eliberare de sub regimul fanariot. Iancu Jianu dorea să revină la putere boierimea românească din partida națională și dorea domn pământean la București, nu fanariot. Acestea sunt și mărturiile martorilor la întâlnirile lui Iancu Jianu cu Tudor înainte de 1821. Deci haiducia lui Iancu Jianu a avut, în subsidiar, o componentă de eliberare națională și de schimbare a regimului fanariot. Astfel se explică de ce domnitorul fanariot Caragea nu a avut curajul să-l ucidă pe Iancu, deoarece acesta reprezenta interesele de masă ale ”partidei naționale” boierești și ar fi destructurat echilibrul fragil politic fanariot. Caragea a fost fără milă când a pus să fie ucis, de serdarul Diamandi, haiducul sârb Abraș, fost camarad de arme a lui Iancu, în timp ce dansa, ca prizionier, sârba cu haiducii lui pe malul Dunării. Nicolae Abraș era un străin care nu avea susținerea boierimii române și a putut fi asasinat sălbatic de Caragea. De Iancu i-a fost frică lui Caragea. Și ultima dată când a fost prins Iancu Jianu, din în ascunzătoarea din vie, de către serdarul grec Iamandi, domul fanariot, deși îl ura de moarte și-l dorea spânzurat, nu a putut să-și pună planul în aplicare, deoarece boierii din Divan ai ”partidei naționale” au pus la cale conform obiceiul pământului însurătoarea dintre Sultana Gălășescu, domnișoară de onoare de la curte și haiduc. Astfel de la eșafod, Iancu Jianu a ajuns liber la nuntă. I-a promis soției că nu va mai lua calea codrului și s-a ținut de cuvânt, Doar în vremea revoluției lui Tudor se implică ca diplomat al noului domn revoluționar în negocieri cu pașa turc de la Dunăre. Este arestat și închis de turci la Dunăre până în august 1821. Porta pune domni pământeni la București și Iași, astfel se explică că Iancu Jianu nu mai ridică sabia haiduciei și nu mai ia calea codrului. A fost o încercare timidă în 1823, fiind reținut de potere dar eliberat imediat. A trăit fericit alături de soție până în 1842 când a decedat. Și-a trăit legenda pe viu între cântece și balade dedicate, dar și visul unei domnii naționale în Țările Române. A trăit ca un boier țăran pe moșia sa practicând agricultura, având două fete, una dintre ele înfiată. Iancu Jianu a făcut școala la Caracal și știa să scrie și să citească. Psaltirea sa este plină de înscrisuri personale.
Ion Ghica ne-a lăsat o mărturie despre ce temut era Iancu încă pe la 1830 când a participat la o masă boierească într-un sat. ”Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.
‘Cocoane, Jianu!’
Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:
– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.
Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.
Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.
– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.
Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:
Iancule, Jianule!
Îți e murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum.” După masă au plecat la vânătoare, iar feciorii și fetele din sat au bătut toată noaptea hora de bucurie că a venit Iancu Jianu, care intrase în legendă. În concluzie, cartea istoricului Paul Emanoil Barbu face lumină în istoria Iancului și evidențiază rolul principal de eliberator național și social a acțiunii sale haiducești împotriva regimului fanariot. Așa se explică sprijinul marii boierimi pe lângă Caragea și faptul că după 1821 venirea domniilor pământene nu mai justifica ridicarea sa la luptă. Cartea este scrisă într-o manieră stilistică frumoasă și face și o radiografie a literaturii dedicate lui Iancu Jianu de-a lungul vremii, în special romanele lui Bucura Dumbravă. Autorul elimină legenda asasinării lui Pazvante Chioru, dar și povestea asasinării surorii sale de un arnăut, deoarece Iancu nu a avut soră, ci doar frați. Istoricul Paul Emanoil Barbu aduce o contribuție substanțială despre o epocă ignorată în ultimii ani de istoriografia noastră. Iancu Jianu e prezentat ca un model actual de urmat pentru generația de azi, datorită setei sale de libertate socială și națională.
