Ultimele descoperiri din arhivele secrete confirmă ceea ce Mihai Eminescu a ştiut dintotdeauna: românii s-au considerat urmaşii daco-romanilor, iar elita boierească/voievodală medievală avea conştiinţa culturală a unităţii, prin continuarea în mentalul colectiv a unui regat al Daciei pe teritoriul geografic carpato-danubiano-pontic. Se dovedeşte, în urma ultimelor cercetări, că ideea de Dacia pentru a desemna cele trei ţări române nu a fost o invenţie umanistă de sfârşit de secol XVI, ci a apărut încă din secolul XV în arhivele principatelor occidentale, iar însăşi voievozii români considerau „Bizanţul după Bizanţul” lui Iorga une fel de restitutio Daciae. Ca student la facultatea de istorie clujeană la începutul anilor 1990 eram aproape „asasinat” moral dacă susţineam o continuitate, cel puţin mentală şi culturală, a Daciei la poporul român sau elita boierească. Toţi trebuia să fiim doar urmaşii Romei, vorba lui Miron Costin şi să mergem pe preceptele Şcolii Ardelene, care a „sinucis” istoric ideea Daciei. Iată că ultimele cercetări ştiinţifice îmi dau moral dreptate. Nu am fost un dacist „ceauşist”,pentru că şi aici s-a lucrat pentru ocultarea adevărului istoric. Dacă nu susţineai teza oficială a latinităţii exacerbate,care se confunda cu „occidentalizarea”, erai imediat etichetat ca reacţionar, fundamentalist sau anti-occidental. De parcă adevărul istoric ţine cont de ideologie, nu de acribia cercetării. Daniel Roxin se exultă în urma noilor descoperiri din arhivele occidentale „Așa după cum știți, Mihai Viteazul a fost numit de către dușmanii săi Malus Dacus (Dacul cel Rău), iar Iancu de Hunedoara a fost numit în cronicile bizantine Ioan Getul. De asemenea, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș erau considerați în anumite izvoare Domni ai Dacilor. Țările lor au fost numite Țări Dacice, iar hărțile acelor vremuri marcau peste teritoriul românesc numele Dacia. Mergând mai departe, în timp, descoperim că lui Horea, austriecii i-au bătut o monedă pe care apărea, ironic, titulatura de Horea, rege al Dacilor. Nici Tudor Vladimirescu nu a fost străin de conștiința rădăcinilor sale dacice, ca dovadă că într-o scrisoare trimisă lui Ipsilanti, dușmanul său, întreba: “Ce au de câștigat DACII de la greci?” Eminescu, la rândul său, visa la o DACIE MARE în care să fie cuprinsă și Transilvania. Dar lucrurile nu se opresc aici…Conform academicianului Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, cancelariile occidentale l-au numit și pe Ștefan cel Mare REGE AL DACIEI, pe vremea când faptele sale de arme împotriva turcilor erau elogiate în toată Europa”. Recent la editura Şcoala Ardeleană a apărut o carte de excepţie, un document care oferă o nouă orientare şi direcţie istoriografică: Ioan Aurel Pop, Alexandru Simiona – „Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul evului mediu”.
Dar cel mai bine să-i lăsăm pe autori să exemplifice noua orientare de cercetare a viziunii asupra unor domnitori români în contextul epocii: „În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş”.
Mai mult, într-un interviu documentar la Trinitas TV, Acad. Ioan Aurel Pop aduce noi lămuriri pe această linie renascentistă. A declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești.„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Continue reading „Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?”
E puţin cunoscut faptul că o mărturisitoare târzie a gulagului românesc a fost scriitoarea Oana Orlea, o nepoată vitregă a lui George Enescu. Se trăgea dintr-o veche familie aristocrată bizantină Cantacuzino, aşa că în perioada de „liberalizare” a comunismului a trebuit să-şi ia pseudonimul de Oana Orlea ca să poată publica. Orlea era numele soţului. Maria Ioana Cantacuzino s-a născut la 21 aprilie 1936, la Fălticeni, fiind fiica lui marelui as al aviaţiei Constantin (Bîzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, fiind nepoata lui George Enescu şi legatara testamentară a acestuia. De copilă a trăit în atmosfera anticomunistă a familiei şi a luptei împotriva URSS.În 1952, la numai 16 ani, ca elevă in clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste, și a executat pedeapsa de închisoare până în 1954. A organizat ca elevă o organizaţie subversivă anticomunistă. A împărţit manifeste în cutiile poştale şi a tras cu praştia după maşina premierului dr. Petru Groza. În singura carte de memorii, de fapt interviuri luate de poeta Mariana Marin în 1991 poveşteşte aventura sa împotriva regimului comunist: „Mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că nu am făcut aproape nimic. Din păcate, manifeste au fost foarte puţine, iar alte acţiuni – zero. Mai târziu, în cursul anchetelor, toată afacerea a căptătat o importanţă nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am la activul meu un singur episod « eroic », şi acesta consumat înainte de a « activa » în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea de bază era praştia. Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui Petru Groza, dar el nu era înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a fugărit. A fost una din marile spaime ale vieţii mele. M-am ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada Tokio. Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar moartă de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu, transmis din gură în gură, a luat proporţii: ba că ar fi fost Gheorghiu-Dej în maşină, ba că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi meritat-o!) etc. Singura semnificaţie reală a acestei întâmplări este că nu aveam absolut deloc simţul primejdiei. Eram absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu « Zoia Româncă »!“ trece prin multe puşcării. E bătută, dar nu bestial, dar cel mai mult o deranja cătuşele. „Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora -, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două ; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.“ Ideea le fusese dată tinerilor, paradoxal, de faptele eroice ale Zoiei Kosmodemianskaia, proslăvită în nesfârşite ore de propagandă. A fost trădată de un iubit adolescent şi arestată. A fost deținută la Văcărești, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria pușcăriei Târgșor, în pușcăria de la Mislea, la Malmaison. Cele mai ignobile amintiri le are despre tineta puşcăriei. Era o formă de umilinţă dusă la extrem pentru dezumanizare. „Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor (…) Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna.“ În timp ce nepoata vitregă se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza să susțină un concert la București. Enescu respinge această invitație atâta vreme cât Oana nu va fi eliberată de acest regim. Face greva foamei timp de opt zile la Jilava, ca un război declarat administraţiei, iar apoi, aflată la închisoarea de la Malmaison, încearcă să se sinucidă. Deşi condamnată patru ani, este eliberată după doi ani la presiunea compozitorului George Enescu.
După ce a ieșit din închisoare, nu i s-a permis să-și continue studiile și a trebuit să-și câștige existența ca sudor pe șantier, ca taxator de autobuz, să spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheată de Securitate și, în 1960, a fost arestată din nou pentru câteva luni în procesul atacării furgonului de bani al BNR. După 1965 profită de „liberalizare” şi urmează liceul la seral şi începe să publice povestiri cu pseudonimul Oana Orlea.Publică cărţile: „Calul de duminică” (schiţe şi povestiri), Bucureşti, 1968; „Ţestoasa portocalie” (roman), Bucureşti, 1969; „Numele cu care strigi” (schiţe şi povestiri), Iaşi, 1970; „Pietre la ţărm” (roman), Bucureşti, 1972; „Competiţia” (roman), Bucureşti, 1974; „Cerc de dragoste” (roman), Bucureşti, 1977; „Un bărbat în rîndul lumii” (roman), Bucureşti, 1980. În 1980 Oana Orlea fuge în Franţa unde continuă cariera scriitoricească.După revoluţie Mariana Marin îi ia un interviu scriitoarei la Paris, pe care îl publică în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!” cartea are succes la public în ciuda întrebărilor destul de lungi şi encomiastice ale reporterului. Textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. În ultimii ani ai vieţii îl critică dur pe Traian Băsescu petnru ignorarea patrimoniului George Enescu din ţară. Moare în 2014 la Maignelay-Montigny (Franţa). Oana Orlea rămâne o figură a memorialisticii concentraţionare româneşti la un nivel incandescent ca cel al Adrianei Georgescu.Scriitoare a reuşit să ofere într-un realism dostoievskian absurdul gulagului bolşevisc şi demnitatea tinerilor faţă de o forţă de ocupaţie.
În sfârşit mai aud şi veşti bune, pe surse, privind întărirea colaborării militare dintre România şi Republica Moldova în vederea unirii. Nu de mult s-a încheiat un protocol militar discret marelui public, prin care Forţele Aeriene Române vor putea folosi aerodromurile militare din Republica Moldova în cazul unui conflict militar asupra ţării frăţeşti. Avioanele militare române vor utiliza aeroportul militar de la Mărculeşti în orice condiţii, fără acordul prealabil al guvernului de la Chişinău sau al preşedintelui Igor Dodon. Acordul militar e transpartinic şi transguvernamental. Avioanele militare româneşti sunt pregătite să apere suveranitatea Republicii Moldova în faţa oricărei agresiuni, fără să se mai repete trădarea şi laşitatea din 28 iunie 1940, în urma ultimatumului lui Molotov când am cedat fără luptă către URSS acest pământ românesc: Basarabia. Mai mult, aviaţa militară română a preluat se pare şi cele 6 Mig-uri 29 ale Republicii Moldova, pentru a fi folosite în lupta pentru apărare în caz de atac militar extern.