Învață-mă Iisuse

 

Învață-mă Iisuse, crucea să-mi port cu grijă,
Mulțumind că astăzi, am existat din nou
Chiar dacă fericirea e încă o enigmă
Și lacrima se duce, grăbită către hău.

Ea și El

 

Doi îngeri se pierdeau în noapte,
Visând iubirile de jad
Și din priviri doar nestemate,
Sclipeau pe cerul de cobalt.
Nebuni treceau de legea firii
Îngenunchind timpul frumos,
Erau doar Ei ai fericirii
Și astrul nopții luminos.
El un bujor cu mii de doruri,
Ea orhidee de smarald,
Pășeau prin iarba minunată
Culegând crinul adorat.
Iubirea lor ardea-n priviri
Împărtășind mii de luceferi
Ce se înălțau în infinit,
Sclipind pe-azurul din poveste.
Banca marilor trăiri,
Îi aștepta nerăbdătoare
În jur cu gingăși trandafiri,
Petale roșii, zâmbitoare.
Curtenitor s-a așezat,
Iar ea cu mâna tremurăndă,
Stând pe brațul de bărbat,
I-a dat iubirea din secundă.
Gustând din mărul adorat,
Și-au jurat pe veșnicie,
Că vor pași pe căi de vis
Scriind frumoasă poezie.
Așa, în nopțile de dor,
Mai observăm astrul cum arde
Intens pe geana stelelor,
Pentr-o iubire-înălțătoare.

———————————-

Ioana CONDURARU

22 aprilie 2018

Al meu suflet

Gingaș nufăr, al meu suflet
Tremură pe valul vieții
Căutând în clipa sfântă,
Toată roua dimineții,
Dăruită cu grandoare
De albastru infinit
Și de-o rază călătoare,
Coborâtă din zenit.
Undele ce-s mângâiate
De amorul palmei tale,
Merg spre mare fericite
Adunând mărgăritare,
Presărate cu iubire,
De privirea încântătoare.
Fac popas și te invit,
Luntrea sufletului-i goală
Și dorește un cuvânt,
De alint pe căi de seară.
Mă privești cu adorație
Daruindu-mi toată floarea,
Cristalină de pe valul
Ce-l îmbrățișează marea!
Marea mea de fericire
Ancorată la-al tău țărm
Și-al meu nufăr cu iubire,
Visând dragostea de zeu.

———————————-

Ioana CONDURARU

15 aprilie 2018

Tribut o lacrimă

 

Nu pot privi cum lumea tăcută,
Se pierde prin gânduri, pe căi de visări,
Când lupii urlă la lună cu ciudă,
Voind să răpească o rază din sori.
De ce rătăcim somnambuli prin viață
Făr-a încerca iubind să ne dăm,
Măcar în treacăt ultima șansă,
Mulțumind plecați că existăm?
Tributari iubirii lăsăm să zboare,
Ultima clipă de farmec divin,
Apoi depunem reproș pe-altare,
La ceasul când lacrimi, pe geană revin.
Ascultă atent, în inimă bate,
Acel sentiment ce înseamnă a iubi,
Iar flacăra lunii intens arde,
Pe căi ancestrale la ceasuri târzii.
Anaconda se-tinde fălos peste lume,
Sugrumând frumusețea cu fălci de oțel
Și, totul se stinge fără a spune:
,, – Oprește te rog, acest crud măcel.”
Dați drumul încet imnului vieții
Și harfa răsune prin zarea de jad,
Atunci când zorii redă existenței,
Încă o zi cu luciri de smarald.

———————————-

Ioana CONDURARU

18 aprilie 2019

Aripi frânte la margini de ape,
Când fluturii fac popasul final,
Lăsând amintirii, o filă de carte,
Scrisă în grabă, aproape banal.

Lalea

Delicată, senzuală,
Printre frunze răvășite,
Florea ta, mândră, de gală,
Soarbe raze dăruite.
Etalându-ți frumusețea
La început de dimineață,
Dăruiești lumii finețea
De-a gusta cu drag din viață.
Ce sublim! Ce încântare
Sa deschis la răsărit,
Căci din boabele cernite,
Licuricii s-au ivit!
Mâna mică, delicată
A frumoasele ducese,
Te alină cu ispită:
,, Vai, ce țesături alese!
Și desăvârșită-i clipa,
Revărsată din azur,
Picurând nectarul vremii,
Pe al florilor contur!”
Ea, se-aplecă, elegantă
Într-o mare reverență,
Simțindu-se adorată,
De frumoasa asistență.

———————————-

Ioana CONDURARU

13 aprilie 2019

Te mai aștept la porți de vis

De mult tăcută-i astă lume
Și eu tăcută-s precum ea,
Rătăcind visând la tine,
Prin zările de catifea.
Doar liliacul mi-i alintul
Cu gingășia florilor,
Când înserarea dă tributul
La întâlnirea astrelor.
Ce rece este fără tine!
Am înghețat în așteptări,
Sperând căldura mâinii tale,
Cuprinsă în îmbrățișări.
Dar e deja trecută ora
Și ticăie printre suspine.
Te- ai întrebat ce face, Nora
Când visul din eden revine?
Nu este drept și nici corect
Cu vorba să mă porți într-una
Apoi uitându-mă-n caiet,
Să rupi fila una, câte una.
Croșetându-mi fericirea
Prin diamantul unui gând,
Am înțeles că principală
Este iubirea pe pământ.
Te mai aștept o clipă doară
Lângă izvorul învolburat.
De n-ai să vii, te las pe afara
Să m-aștepți cum te-am așteptat
Căci nu-mi doresc acea povară,
De-a fi un vis la țărm de dor.
Mai bine merg spre altă gară,
Unde mă așteptă alt decor.

Mă privești cu lașitate
Și îmi spui că nu-s bogat!
Eu nu vreau eternitate,
Mi-e deajuns că sunt sărac.
Sărăcia nu-i rușine,
Nu-i Golgota unui gând,
Este frumusețea firii
Înflorită în cuvânt.
Rana mi-o alint cu mirul,
Dăruit din sfânta rugă
Și mă-mbăt cu trandafirul,
Ce surâde drag pe luncă.
Tu mă ispitești cu legea
Arătându-mi bogăția!
Eu înalț spre ceruri ruga
Pentru Maica România.
Să pătrunzi cu-nverșunare,
În a găndului mister
Îți dorești, dar nu-ai răbdare
Să vezi purul adevăr.
Sunt aici la mine-acasă
Cu un trai decent și simplu,
Nu doresc viața bănoasă
Ce înegură pământul.
Ale mele gânduri dragi
Le depun spre adorare,
Pentru oameni minunați
Ce- înfloresc mărgăritare.

———————————-

Ioana CONDURARU

9 aprilie 2019

Mama

 

Când înserarea se arată pe aleile cu trandafiri
Și ziua închide poarta cu lacătele argintii,
Mama-și adună puișorii strângându-i cu adorare,
Mângâindu-i obrajii, cu suava îmbrățișare.

Roibii Primăverii

 

S-au întors pe căi stelare,
Roibii falnici, adorați,
luând în copite zorii
ce răsar imaculați,
iară goana lor nebună,
taie vântul cu putere,
fiind dornici de natura
ce zâmbește a plăcere.
Coamele plutesc în aer,
cu sclipirile de jad,
ochii sorb cu adorare,
infinitul de smarald,
galopând spre lacu-albastru,
însetați de a cel zbor
căci a iernii reverie,
îi ținuse în ocol.
Iată, Roibii Primăverii
întorși din legende sfinte
căutând în faptul serii,
vechile așezăminte,
că-i pătrunse dorul crud
de a fi din nou acasă,
sorbind apa de izvor
și gustând iarba mănoasă.
Templieri peste anotimpuri.
Templieri peste zenit.
Sunteți mirajul visării,
Dar de mult v-ați rătăcit!

———————————-

Ioana CONDURARU

9 aprilie 2019