Etichetă: Ioan POPOIU

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XV)

Arhiepiscopia de Justiniana Prima

 Domnia împăratului Justinian (527-565) a fost o perioadă de relativă pace religioasă la Dunăre şi în Pont. În acest context, a avut loc o reorganizare bisericească a prefecturii Illyricum, prin care a urmărit ca pe locul satului său natal, Tauresium, să fie ridicat un oraş, numit Justiniana Prima. Concret, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul a decis să înfiinţeze o Arhiepiscopie autocefală în noul oraş, unde a fost stabilită reşedinţa prefecturii Illyricum. Anterior, reşedinţa se aflase la Thesalonic, mutată aici de la Sirmium, în urma năvălirii hunilor. Justiniana Prima era situată pe locul actualului Tsaricin Grad, aflat la 40 km de Naissus (Niş-Serbia). Deducem că noul oraş era mult mai aproape de Dunăre decăt se credea până atunci. În ceea ce priveşte jurisdicţia noii arhiepiscopii, aşa cum rezultă din însuşi textul novelei, aceasta se întindea asupra episcopiilor din provinciile Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda şi o parte din Pannonia Inferior. În schimb, provinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau în continuare sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Aceste provincii erau locuite de o populaţie romană sau romanizată. Subliniem că jurisdicţia acesteia se extindea şi asupra unor regiuni şi cetăţi din nordul Dunării, după cum rezultă din textul novelei, în care se spunea că frontierele Imperiului s-au întins şi în nord: „locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării cercetează acum oraşele noastre, şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăşi sub stăpânirea noastră”. Şi istoricul bizantin Procopius din Caesareea, în De Aedificiis, scrie că Justinian a ridicat „o mulţime de cetăţi” în stânga Dunării, aspect confirmat şi de investigaţia arheologiocă. Extinderea puterii bizantine pe malul stâng a dus şi la extinderea jurisdicţiei bisericeşti a arhiepiscopiei Justiniana Prima. Trebuie să precizăm  că jurisdicţia canonică a titularului acesteia presupunea hirotonia de mitropoliţi şi episcopi pentru scaunele vacante, controlul întregii vieţi şi administraţii bisericeşti în aria sa de competenţă. Acelaşi arhiepiscop judeca orice abatere de la disciplina şi rânduiala bisericească. Noua arhiepiscopie era autocefală, dar păstra legăturile dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia de Constantinopol, iar, pe de altă parte, istoricii catolici (precum Zeiller) susţin că de fapt aceasta n-a fost decât un vicariat al papei.

În ceea ce priveşte titularii, primul arhiepiscop de Justiniana Prima a fost Catelian (latin), iar dintre urmaşii săi cunoaştem pe Benenatus, tot latin, implicat în 553 în discuţiile asupra condamnării celor „trei capitole”.  La sfârşitul secolului al VI-lea, cunoaştem numele unui arhiepiscop Ioan, căruia îi sunt adresate câteva scrisori de către Grigorie cel Mare, papa Romei (590-604), din anii 592 şi 594. În aceeaşi perioadă este amintit un mitropolit din Dacia Mediterranea, Felix din Sardica (Sofia), căruia îi scria acelaşi papă, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, dar fără succes. După 602, în urma năvălirii slavilor, se pierd urmele arhiepiscopiei de Justiniana Prima şi ale mitropoliilor şi episcopiilor supuse ei. În cele din urmă, în 731, împăratul Leon III Isaurul o desfiinţează oficial, eparhiile ei sufragane fiind trecute sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Se cuvine însă să mai stăruim asupra arhiepiscopiei sus menţionate, pentru a vedea legăturile ei cu teritoriile din nordul Dunării. Aşa cum am arătat, Justinian a refăcut o bună parte a fortificaţiilor de pe linia Dunării şi din interiorul Dobrogei. Este vorba despre capete de pod mai vechi de pe malul stâng: Litterata, Dierna, Drobeta, Sucidava, Constantiniana Daphne ş. a. Refacerea fortificaţiilor, descoperirile bizantine din secolul al VI-lea, precum monede şi ceramică, denotă faptul că populaţia daco-romană din aşezările urbane şi rurale se afla în strânse legături cu malul drept al Dunării. În aceste condiţii, era inevitabil ca arhiepiscopia de Justiniana Prima să-şi extindă jurisdicţia asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele oraşe riverane Dunării au fost probabil reşedinţe episcopale sau ale unor episcopi periodeuţi.

Construirea de biserici în oraşele dunărene a dus la reactivarea şi îmbogăţirea vieţii religioase pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creştinare, a conservat comunităţile existente şi valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creştinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturaţi de slavi şi avari, aduşi de aceştia în nordul Dunării. Aceşti prizonieri şi-au păstrat credinţa, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceştia, un rol l-au jucat şi cei refugiaţi în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinţei oficiale, ereticii şi schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, aşadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiţii favorabile pentru consolidarea comunităţilor existente şi creştinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar aceşti factori n-au acţionat cu aceeaşi intensitate şi durată în întregul interval de timp şi pe ansamblul teritoriului nord-dunărean.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XV)” →

Ioan POPOIU: ,,Poezia este o fereastră deschisă în inima cerului” – INTERVIU cu poeta Camelia CRISTEA

Ioan POPOIU: Mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Camelia CRISTEA: Cu mare drag, pentru iubitorii de poezie și frumos.

Ioan POPOIU: Camelia, mai întâi, aș dori să vorbim despre originile tale, familia, părinții…

Camelia CRISTEA: Părinții mei oameni simpli și modești, au fost binecuvântați de Dumnezeu cu trei copii, un băiat și două fete. Eu sunt mezina familiei. Am crescut într-un mediu familial cald și prietenos. Zilele petrecute împreună aveau un iz de sărbătoare. După mulți, chiar foarte mulți ani, am înțeles că Mama (Dumnezeu s-o odihnească în pace) a fost cea care înflorea bucuria în sufletele și casa noastră. Un om puternic și sensibil în același timp, devotat, jertfelnic, avea pentru fiecare un medicament, pe care ni-l administra zilnic, iubire și iertare. Am scris multe poezii dedicate Mamei (poate într-o zi le voi publica într-un volum).

Ioan POPOIU: Știu că te-ai născut într-o zi de toamnă, unde te-ai născut?

Camelia CRISTEA: M-am născut în Brăila, toamna când strugurii se scurgeau în teasc, grânele umpleau hambarele și poamele erau deja culese.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Camelia CRISTEA: Frumoasă, simplă și frumoasă (lăcrimez când scriu…)

Copilăria

 

Mi-am văzut copilăria

Într-un strai de floare rară

Ce stătea pe un pridvor,

Cu o inimă uşoară…

 

Avea aripi ca de înger

Şi-n privire cer senin,

Amintirii de poveste

Eu şi astăzi mă închin.

 

Toate grijile de multe

Le duceau Părinţii mei

Noi cărăm raze de soare

Şi zburdam ca nişte miei…

 

Mama ne dădea lumina

Într-o ceaşcă dimineaţa

Să vedem cu ochi curaţi

Cât e de frumoasă viața.

 

Tata construia vapoare,

Pentru nopţile cu stele

Eu şi fraţii mei de suflet

Ne plimbam mereu cu ele!

 

Bunii mei duceau povestea

Până-n piscul unui munte

Stând la sfadă multe ierni

Au ajuns toate cărunte…

 

Cireşul din poarta casei

Avea cei mai scumpi cercei,

O ureche de copil

S-a împodobit cu ei.

 

În vesmântul bucuriei

Se îmbrăcau adesea brazii,

Nucile le tot furam

Că în joc eram nomazii…

 

Când ninsorile de flori

Trimiteau în lume raiul

Noi cei mici ne adunăm

Să primim cu toţi alaiul.

 

Sănii multe, fel de fel,

Treceau strada la paradă

Porţile se deschideau

Venea lumea să le vadă…

 

––––––––––-

Mi-am privit copilăria

Într-un strai de viorele

Aş da pumnul meu de clipe

Să mă prind iar printre ele…

 

A fost exact ca în poem, o poveste cu cireșe coapte, zăpadă până la brâu, colinde și oameni frumoși.

Ioan POPOIU: Ce impresii ai despre școală, unde ai urmat-o?

Camelia CRISTEA: Școala este esențială în fiata fiecăruia dintre noi. Ajută la formarea aripilor cu care într-o zi vei zbura. Pui  cărămidă, peste cărămidă, prin informațiile și cunoștințele pe care le dobândești. Și nu conștientizezi lucrul ăsta…dar e de mare folos.

Ioan POPOIU: Ce percepție ai despre anii de liceu? Ce liceu ai făcut?

Camelia CRISTEA: Liceul l-am urmat la Brăila, ca și școala generală dealtfel.  Totul era diferit atunci. Cu ochii maturității așa văd…Când spun diferit, mă refer în primul rând la relația profesor-elev, programă și nu numai…Lucrurile aveau o așezare firească,  care astăzi lipsește. Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Poezia este o fereastră deschisă în inima cerului” – INTERVIU cu poeta Camelia CRISTEA” →

Ioan POPOIU: ,,Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile și cugetările lui Vasile Andru”-INTERVIU cu poeta Silvia ANDRUCOVICI

 Ioan Popoiu: Doamna Silvia Andrucovici, sunteți cunoscută mai ales ca fiind soția celui care a plecat la Domnul, scriitorul Vasile Andru. Ați mai apărut în jurnalele literare cu câteva interviuri despre Vasile Andru, însă lumea nu știe nimic despre dvs. Permiteți-mi să vă întreb acum câte ceva despre dvs, dar și despre relația cu Vasile Andru, care v-a fost în egală măsură maestru și soț.

Vorbiți despre locul natal ca despre un tărâm mirific! Unde v-ați născut ? Ce ne puteți spune despre familie și părinți ?

 

Silvia ANDRUCOVICI : Am venit pe lume  în orașul Tecuci, din județul Galați și am trăit într-un sat, cu tot ceea ce însemna asta în deceniul 8 al secolului trecut. M-am născut atunci când părinții nu se așteptau, după ce copiii născuți înaintea mea erau deja plecați la școli sau zburați de acasă. Am crescut în dragostea părinților, dar și a fraților, surorilor mai mari, cinci la număr, într-un mediu familial matur, cu responsabilități de mic copil. Într-o familie în care părinții se străduiau din răsputeri, pe de o parte să păstreze ceva din mândria de țărani mijlocași, cărora comuniștii le luaseră aproape tot, sub amenințarea temniței, iar pe de altă parte, să-și trimită copiii la școală, ei înșiși cu o mare dorință de a învăța. Părinții mei, în viață încă, trăiesc în Hanu Conachi, un sat din județul Galați. Sunt acum la vârsta înțelepciunii. Au urmat amândoi 7 clase, și, pentru că sunt de aceeași vârstă, erau mereu premianții cu coroniță la sfârșit de an școlar, mama la clasa de fete, tata la clasa de băieți. Mama a rămas cu dorința de lectură și mai târziu; măritată fiind, cu grijile casei, citea în răgazul când era cu vitele la păscut, spunea că se odihnește citind.

 Ioan POPOIU: Timpul copilăriei cum îl percepeți?

Silvia ANDRUCOVICI: Mică fiind, aveam o legătură specială cu pomii, iubeam foarte tare pădurea; mai târziu, primul drum când reveneam acasă de la oraș, era în pădure, unde aveam un stejar, cu care încercam un soi de sentiment aparte… de simbioză. Am avut mereu sentimentul apartenenței, al vetrei, al casei părintești și, în același timp, sentimentul permanenței care decurgeau din acestea. Casa, grădina, părinții erau punctul meu fix, punctul de revenire.

Ioan POPOIU: Spuneți că vă simțeați un copil cu nostalgii edenice, vă rog să insistați..

Silvia ANDRUCOVICI: Cred că nostalgiile mele edenice sunt legate de existența unei grădini fabuloase, care înconjura casa, și în care părinții sădiseră aproape orice pom fructifer… Nu pot uita cu ce bucurie se întorcea tata din grădină cu primele pere coapte, cu primele cireșe sau cu primul pepene. Și cât de generos împărțea cu noi! Părinții iubeau această grădină nespus de mult, plantele erau și ele niște copii ai lor. Tata mergea noaptea în lan și asculta cum crește porumbul. Știa astfel că se arată recoltă bună.

Ioan POPOIU: La un moment dat, ați trăit un adevărat miracol… A fost o întâlnire cu Dumnezeu?

 

Silvia ANDRUCOVICI: Am crescut într-un mediu de adulți, în care jocurile mi le făceam de cele mai multe ori singură, în care cuvântul maturilor avea greutate. Locuiam într-o cameră cu părinții, cel puțin iarna, când se făcea focul în sobă, acolo îmi făceam lecțiile, mama gătea, acolo se derulau toate actele vieții. Radioul era singura noastră sursă de informare. Ascultam de fiecare dată, jurnalul de știri. Eram foarte atentă pentru vârsta mea la lucruri pe care un copil nu le-ar băga în seamă. Eterna amenințare cu exacerbarea cursei înarmărilor, auzită la radio,  îmi dădea fiori de teamă. Nu am mărturisit vreodată celor mari aceste temeri ale mele. Erau niște temeri planetare, cosmice, care m-au condus la prima întâlnire cu Dumnezeu. Eram cu vitele la păscut și în singurătatea lanului, spre asfințit, când toate zgomotele zilei se diminuează, se topesc, m-a prins temerea că pământul va dispare într-un nor de fum, într-o conflagrație cosmică. Am început să mă rog cu cuvintele mele de copil. Știam pe vremea aceea doar rugăciunea Tatăl nostru, pe care o spuneam dimineața și seara în fața unei icoane, la care adăugam puținele mele dorințe: să fie pace, mama și tata să fie sănătoși, să iau note bune la școală. Nu știam nimic despre venerarea lui Dumnezeu. Mergeam cu părinții la biserică, mergeam uneori, vara la mănăstire, însă participarea mea se reducea la a privi cu mult interes frescele pictate. Nu mă rugam, făceam câteva gesturi ritualice ghidată de mama, aprindeam o lumânare, făceam cruce… În asfințitul acela, am plâns și l-am rugat pe Dumnezeu să facă ceva, ca lumea aceasta să nu dispară. Era un soi de monolog, în care eu priveam cerul, unde mă așteptam să-mi răspundă cineva, aveam această nădejde. Și răspunsul a venit. Când aproape trecea soarele peste deal, în roșul asfințitului s-au agregat din senin, câțiva nori, care au luat un chip uman, chipul Dumnezeului Tată, cel pictat pe bolta bisericii. Cel puțin, asta era convingerea mea. Am știut în acel moment că rugăciunea mi-a fost ascultată, că Dumnezeu va ține lumea și mai departe. Această experiență m-a ușurat și mi-a dat încredere. Am plecat spre casă și cu un sentiment fragil de fericire. Așa îl definesc acum. Atunci nu știam cum se cheamă.

Ioan POPOIU: A fost dureroasă acea despărțire de mama, la 14 ani… . Unde ați făcut liceul ?

Silvia ANDRUCOVICI: Deși, fiind ultimul copil, părinții m-ar fi vrut aproape de ei, presiunea fraților în a mă trimite mai departe la școală a fost prea mare, așa că am început aventura ruperii de casă la 14 ani. Încă îmi amintesc ce jale și plâns a fost la despărțirea de mama, când am început liceul la oraș și am rămas pe peron, după ce am condus-o la tren. Orașul Galați, un oraș prea industrial, sălbăticit printre furnale și porturi mineraliere, un oraș în care aproape săptămânal puteai să auzi o alarmă care venea din zona industrială, vuind înfiorător, mai mult de jumătate de oră. Un oraș care-mi arăta o față de păcură, fum și vuiete. Un oraș în care nu puteam simți primăvara.

Ioan POPOIU: La 18 ani, în București, orașul vi s-a părut cenușiu, ostil, străin, cum comentați ?

Silvia ANDRUCOVICI: Când am ajuns în București, eram nu doar temătoare de orășeni, uimită de dezinvoltura colegilor; eram un copil cuminte, răbdător, un copil în trup de adult, cu nostalgiile edenice, ale înfrățirii cu pomii, cu pădurea de-acasă… Bucureștiul aveau un aer sinistru în 1989, un oraș gri, cenușiu, în care merele și strugurii se găseau doar la piață, și care erau foarte scumpe pentru puținii mei bani. Acasă, strugurii, merele, bogăția verii și a toamnei se revărsa din plin, părinții dădeau sărmanilor din sat fructele, având ca măsură găleata: o găleată de pere, de exemplu, sau o găleată de nuci… În plus, bucureștenii vorbeau o limbă aspră, dură, care mă intimida, mă închidea într-o cochilie de tăceri.

Ioan POPOIU: Și a venit momentul 89-Revolta din decembrie! Ce-a urmat pentru dvs.?

Silvia ANDRUCOVICI: O dată cu Revoluția, pe nesimțite ceva s-a schimbat și în mine. O viață nouă, împrospătată parcă, condusă de dorința de a cunoaște, de a ajunge să înțeleg spiritele mari ale vremii. Eram atât de dornică de cunoaștere, încât la primele apariții Humanitas am așteptat și 4 ore, iarna, afară, în ger să cumpăr o trăistuță cu cărți. Am venit acasă cu un Jurnal al Monicăi Lovinescu, o carte de Cioran, Jurnalul lui Mihail Sebastian,  și un Noica. De altfel nu eram singura în această situație, era o adevărată trezire spirituală, se manifesta atunci o sete de cultură teribilă! Era un timp în care idealiștii au avut din plin hrană!

Ioan POPOIU: Vorbiți despre experiența lecturii, prin cunoașterea marilor spirite ale vremii..

Silvia ANDRUCOVICI:  Cititul la vremea aceea, a fost ghidat sălbatic de notele extrase din aceste cărți inițiatoare. Au urmat alte cărți, i-am citit cu încântare, aș zice că i-am înghițit pe Steinhardt, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Sigismund Freud, Nietsche, Vasile Andru. Aveam o lăcomie teribilă, făceam fișe de cărți necesare și băteam bibliotecile și anticariatele în căutarea lor. Îmi consumam puținii bănuți pe cărți. Hrana mea se reducea la câteva fructe, ceva pâine. De altfel, am rămas multă vreme în poveștile familiei printr-o întâmplare. Tata aflat într-o vizită la București, îmi dă zece lei să-mi cumpăr înghețată, iar eu vin triumfătoare fără înghețată, dar cu Poemele lui Blaga. Cred că am trezit ceva neliniști în familie prin preocupările excesive pentru lectură!

Ioan POPOIU: Cum era viața dvs. de studentă singuratică?

Silvia ANDRUCOVICI:  Ziua stăteam prin biblioteci, seara intram la Ateneu să-mi ostoiesc setea de absolut prin muzică; studenții intrau pe vremea aceea gratis. Eram o singuratică, preocupările mele fiind foarte adesea diferite de cele ale colegilor mei. Mărturisesc la vremea aceea nu aveam dorința de a merge la dans, nu am intrat în discoteci, nu găseam nici un chip de tânăr, care să-mi ocupe visele. Citeam și căpătam certitudini, aveam vise care se deslușeau treptat, un pic altfel față de cele ale colegilor mei, eram din ce în ce mai desprinsă de mentalul generației, evitam mai mereu spiritul gregar. Dorința mea adâncă, mai degrabă o fantezie, era să devin bibliotecarul unui prinț, căruia să-i îndrum prin lecturi, parcursul spiritual și să-i imprim o direcție pacifistă în politică. De aceea citeam mereu, încurajată de experiența povestită de Eliade în Jurnalul unui adolescent miop. Erau și lucruri grele pentru mintea mea de atunci. În sinea mea tânjeam după o îndrumare.

Ioan POPOIU: Și, într-o zi, ați nimerit la conferințele-atelier ale lui Vasile Andru…Înainte de a răspunde, vreau să subliniez că generația noastră, care avea 30 de ani, în anii 80, l-a cunoscut pe Andru, spontan, direct, pe tren, într-o bibliotecă de provincie, la cursurile de la Sibiu sau în apartamentul său din București! Spuneti-ne cum a fost prima întâlnire cu Andru?

Silvia ANDRUCOVICI:  Citisem “Viață și semn”, la recomandarea unei prietene, citisem articolele sale publicate în câteva reviste culturale apărute după revoluție. Când aveam 19 ani,  într-o zi, am nimerit la conferințele sale și n-am mai plecat. Conferințe-atelier. Le ținea într-o sală micuță, la Casa de Cultură de studenților, în care se înghesuiau la propriu, pe niște scăunele, vreo 40-50 de oameni. Erau predominant tineri, studenți și câteva persoane cărunte. Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile și cugetările lui Vasile Andru”-INTERVIU cu poeta Silvia ANDRUCOVICI” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (50)

Războiul de întregirea neamului (1916-1919)

La 24 iulie/6 august 1917, ora 7, 30, după un violent bombardament de artilerie de opt ore, în care s-au folosit şi proiectile cu gaze toxice, armata germană (Corpul 1 armată) a atacat trupele ruse aparţinând Diviziei 34. Aşa a început bătălia de la Mărăşeşti, cea mai însemnată luptă românească din timpul războiului, una din cele mai dramatice din istoria neamului nostru. În desfăşurarea bătăliei distingem mai multe faze.

În prima fază, în luptele din 24 iulie/6 august şi 25 iulie/7 august, germanii au reuşit să străpungă apărarea Corpului 7 armată rus, pe o adâncime de 3-10 km, şi să ajungă în valea Şuşiţei. Se crease o situaţie gravă, trupele ruse ale Diviziei 34 se retrăgeau în dezordine, ca urmare Corpul 6 armată român (Divizia 9 şi Divizia 5) a blocat posibilităţile de pătrundere ale germanilor şi a reuşit să oprească (prin contraatacul Diviziei 5) înaintarea inamicului. Pentru a stăvili un nou atac german, la 25 iulie/7 august, a intrat în acţiune şi Divizia 13 română, iar în noaptea următoare, Divizia 71 rusă a fost introdusă în front, în locul celei înfrânte. Pierderile Armatei I române, în această primă fază (24 şi 25 iulie, st.v.) au fost 172 morţi, 491 răniţi şi 1528 dispăruţi.

În faza a doua a bătăliei, 26 iulie/8 august – 31 iulie/13 august, atacul  german a fost orientat pe direcţia Clipiceşti-Panciu, unde au fost dirijate forţe din rezerva Armatei IX. Inamicul a folosit din plin artileria grea şi proiectile cu substanţe toxice, dar artileria română a fost fa fel activă, a folosit obuze chimice şi a reuşit să doboare două avioane, la Făurei şi Mărăşeşti. La 26 iulie, germanii au atacat trupele ruse (diviziile 71 şi 13),  cărora le-au provocat mari pierderi şi le-a obligat să se retragă dincolo de Şuşiţa, o divizie rusă fiind înlocuită cu una română (Divizia 9 română). La 27 iulie/9 august, Corpul 1 armată german (3 divizii), după un bombardament de artilerie, inclusiv proiectile cu gaze asfixiante, atacat din nou poziţiile româneşti, dar, spre surprinderea lor, trupele române au trecut la contraatac! Divizia 9 a acţionat cu mult eroism, ofiţeri, comandanţi de regiment, batalion şi companie, au căzut alături de soldaţii lor, din Regimentul 36 infanterie au supravieţuit doar 200 de oameni. La 28 iulie/10 august, pentru a lichida o pătrundere germană de câţiva kilometri, o grupare, alcătuită din două divizii române şi două ruse, a executat o contra-lovitură, acţiunea a continuat şi în 29 iulie, dar cu pierderi mari şi rezultate nesemnificative.

Alături, situaţia trupelor ruse era gravă, două divizii ruseşti (34 şi 71) se retrăgeau în dezordine, soldaţii, otrăviţi de propaganda bolşevică, nu voiau să mai asculte de nimeni, expunând trupele române care rămâneau astfel descoperite.

Alături, situaţia trupelor ruse era gravă, două divizii ruseşti (34 şi 71) se retrăgeau în dezordine, soldaţii, otrăviţi de propaganda bolşevică, nu voiau să mai asculte de nimeni, expunând trupele române care rămâneau astfel descoperite. Exploatând această situaţie, germanii au continuat atacurile în direcţia Panciu, pe care l-au cucerit la 30 iulie/12 august, prin acţiunea Corpului alpin. Dar presiunea inamică se exercita şi în direcţia Mărăşeşti şi, în aceste împrejurări, generalul Eremia Grigorescu (noul comd. al Armatei I), cu acordul Marelui cartier general, prin Ordinul din 31 iulie/13 august, a decis ,,menţinerea cu orice preţ a frontului actual ocupat de Armata I română  şi Armata IV rusă” şi înlocuirea diviziilor ruseşti (nesigure) cu divizii române (13 şi 10), chiar în noaptea de 31 iulie/1 august.

Faza a treia a bătăliei de la Mărăşeşti, între 1/14-6/19 august, constituie partea decisivă a acesteia, comandamentul german a încercat să mute succesiv efortul spre nord-vest, în timp ce atacul principal se executa pe la vest de Panciu. Lupte deosebit de grele au fost angajate pe platoul Muncelului, între 2/15-5/18 august, între Corpul alpin german şi trupele Armatei II (detaşament col. Alexiu). Un alt atac puternic a fost executat de Corpul 1 armată român şi în sectorul Mărăşeşti-Pădurea Prisaca, pentru ocuparea aliniamentului Mărăşeşti-Diocheţi. Printr-o rezistenţă tenace şi contraatacuri energice, trupele româno-ruse au oprit înaintarea germanilor în sectorul Panciu. La 1/14 august, Corpul 1 armată german a efectuat un puternic atac pentru cucerirea capului de pod Băltăreţu (la nord de Furceni), folosind şi aici artileria de toate calibrele şi proiectile cu gaze asfixiante. Pădurea Prisaca era de nerecunoscut: ,,E un infern…Soldaţii din tranşee sunt ucişi de bombardament ori asfixiaţi de gaze şi acoperiţi de năruiturile pământului”. Divizia 5 a avut pierderi foarte mari,  114 ofiţeri şi 5904 soldaţi, morţi, răniţi şi dispăruţi, unele subunităţi au fost încercuite şi capturate, dar germanii nu au putut ajunge la pod.

Ziua de apogeu a bătăliei de la Mărăşeşti a fost 6/19 august, când a avut loc ultimul atac puternic al trupelor germane. După o pregătire de artilerie de două ore şi jumătate, germanii au declanşat atacul la ora 9, reuşind să avanseze şi să atingă marginea sudică a Mărăşeştiului, iar la apus au înaintat până în apropiere de Pădurea Răzoare. Situaţia era gravă, după un nou salt, germanii at fi ajuns la înălţimea cota 100 şi apoi drumul din lunca Siretului le era deschis. Dar în această poziţie cheie era instalată în apărare compania de mitraliere din Reg. 51 infanterie, comandată de căpitanul Grigore Ignat. Contraatacurile rezervelor, începute la 11,30, erau pe cale de a se epuiza şi rolul companiei de mitraliere era să asigure timpul necesar până la intervenţia unor noi rezerve. Soldaţii, în frunte cu căpitanul lor, au luptat până la capăt, adică până la moarte: ,,Căpitanul Ignat …a fost găsit mort în tranşee, cu mitraliera în braţe, străpuns de baionete, înconjurat de camarazii săi morţi şi de mormane de cadavre inamice”.

Germanii şi-au reluat înaintarea, dar au fost înfruntaţi de alte trupe române, în acest context, s-a remarcat serg. Ignat Iliescu, ultimele rezerve ale Diviziei 13 şi Diviziei 10 au trecut la contraatac, fiind puternic sprijiniţi de artilerie. Germanii, surprinşi de contraatac, s-au retras în dezordine spre sud, sub ameninţarea baionetelor, iar în după amiaza acestei zile memorabile, spre orele 17, trupele Diviziei 13 au ajuns la calea ferată Mărăşeşti-Panciu, reocupând vechile tranşee .

La 8/21 august, în Ordinul de zi 90, generalul Eremia Grigorescu scria: ,,Ostaşi, de la 24 iulie până la 7 august, aţi dat cele mai grele şi mai mari lupte…, la Şuşiţa şi Siret, aţi năruit sforţările groaznice ale duşmanului, dovedind lumii odată mai mult că ,,nici pe aici nu se trece”. Mărăşeşti fu mormântul iluziilor germane… Ziua de 6 august a fost scrisă de voi cu litere de aur în cartea vitejiei neamului nostru…”. În noaptea de 6/19 august, generalul Eben a dat ordinul de operaţii 4326 în care se preciza că ,,atacul dintre Siret şi munţi va înceta imediat..”, iar după trei zile, la 9/22 august, el sublinia ,,…să nu mai îmcercaţi să luaţi Mărăşeştii…”, de fapt, era consemnarea unui eşec.

În această situaţie, faza a patra, ultima, a bătăliei de la Mărăşeşti, 7/20 august-21 august/3 septembrie, marchează o renunţare definitivă a comandamentului german la orice veleităţi ofensive în zona Mărăşeşti, limitându-se la acţiuni locale, nesemnificative. Sunt de menţionat acţiunile Corpului 18 armată german în zona Muncelul, între 15/28 august şi 20 august/2 septembrie, o acţiune de uzură, în care porţiunea restrânsă de teren, obţinută cu mari sacrificii, a fost repede pierdută în urma contraloviturilor aplicate de trupele româno-ruse. În ultima zi a luptelor de la Muncelul a căzut eroic la datorie sublocotenentul Ecat. Teodoroiu. Urmarea acestor insuccese evidente a fost ordinul conducerii Armatei IX germane, din 21 august/3 septembrie, de încetare definitivă a ofensivei şi trecerea în apărare. În acest fel, bătălia de la Mărăşeşti luase sfârşit. Germanii au fost înfrânţi, nereuşind să-şi atingă ţelul operativ şi strategic propus, cu preţul unor mari pierderi, ei au realizat numai o pătrundere în adâncime de 6-7 km, pe o lărgime de 30 km, frontul fiind stabilizat pe înălţimile dintre văile Şuşiţei şi Zăbrăuţului. A fost cea mai mare bătălie românească din timpul războiuului de întregire (1916-1919), soldată cu mari jertfe umane, armata română a pierdut (morţi, răniţi şi dispăruţi) 610 ofiţeri şi 26 800 soldaţi, iar cea  germană între 60-65 000 oameni. După războiul de întregire, pe câmpul de luptă Mărăşeşti a fost ridicat un impunător monument.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (50)” →

Ioan POPOIU: „Poezia este iadul în care vrei să ții tot timpul lumina aprinsă”- INTERVIU cu poeta Lorena CRAIA

Ioan POPOIU: Lorena, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Să vorbim despre originile tale. Ce ne poți spune despre familia și părinții tăi?

Lorena CRAIA: Tata este originar din Bacău, mai are două surori, Corina și Doina. Din partea lor am trei verișori primari, care la rândul lor și-au format familii. Părinții tatălui meu nu mai sunt în viață. Din cauza faptului că Bacău este foarte departe de Constanța, îi vizitam destul de rar, o dată la câțiva ani. Tata a plecat de-acasă în adolescență, s-a înscris la Școala Militară de la Breaza. Apoi a fost detașat în Constanța, la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, ca maistru militar. A stat în gazdă în oraș, unde a întâlnit-o pe mama într-o stație de autobuz. Au avut trei săptămâni de corespondență și telefoane (tata i-a promis că o va suna în sâmbăta următoare), dar fiindcă a fost reținut cu îndatoririle din Unitate, nu a mai reușit. Mama făcea naveta special pentru a lua legătura cu tata (pe vremea aceea existau doar telefoane cu disc), de unde lucra ca educatoare într-un sat din județ. Mama a rupt legătura cu el, fiind supărată că a fost pe drumuri degeaba. După patru ani li s-a făcut cunoștință întâmplător, nu știa nici unul din ei despre cine este vorba. Tata a recunoscut-o în timp ce erau în oraș, la întâlnire. A deschis agenda cu adrese și i-a arătat mamei că încă mai avea adresa ei de acasă, de pe vremea când o conducea până în fața casei. Asta se întâmpla prin 1983. În aprilie anul următor au scos actele, apoi în iunie au avut cununia religioasă, iar masa de protocol s-a ținut la Cazinoul din Constanța. În 1985 m-am născut eu.

Părinții mamei mele sunt din Pecineaga, județul Constanța. O familie numeroasă. Nu li s-a permis să se căsătorească, erau și foarte tineri, bunica avea vreo 17 ani și bunicul 19. Așa că au fugit la oraș, cu două linguri și două furculițe. Au dormit pe rogojini. Bunica era foarte pricepută la croitorie, cusut, croșetat, îi plăcea să citească. De fapt, prima poezie pe care am învățat-o a fost de la ea, „Povestea Cerbului”, pe care mi-a recitat-o într-o singură seară, iar eu am memorat-o. Era pasionată de poezia lui Nichita Stănescu, oprea tot lucrul și asculta cu plăcere aparițiile poetului la TV. Bunicul meu era priceput în strungărit, fierărie etc. Decorurile Teatrului Național „Oleg Danovski” din Constanța sunt create de el, de la zero. Acolo a lucrat, în subsolul teatrului, unde îmi petreceam foarte mult timp. Primul contact cu un pian de sală l-am avut la 4 ani; de câte ori intram în holul mare de la parter, primul lucru pe care îl făceam era să mă așez la pian și să cânt. Înainte să plece pe cealaltă lume, a reușit să-mi cumpere un pian original Petrof, din lemn masiv, negru complet, cu picioare sculptate, cu doi îngeri negri pe fațadă. Este un pian fără coadă, dar nu este pianină, deoarece are același număr de clape. Am învățat singură să cânt la pian, apoi am urmat și câteva cursuri. Am fost mai mult atrasă de menuetele Annei Magdalena Bach pentru soțul ei. În alte zile, urmăream pitită după cortină spectacolele de balet. Bunica mi-a făcut o rochiță de balerină, cu guler elisabetan, din tul, scurtă, cu care mă îmbrăcam aproape tot timpul și dansam prin casă. Inclusiv la serbările de la grădiniță.

Străbunicul meu a luptat la Mărășești. Și-a pierdut mâna dreaptă. A vrut să se arunce pe geamul infirmeriei, să se sinucidă, dar MS Regina Maria, care era printre răniți tot timpul și îi îngrijea, l-a consolat, l-a ajutat, l-a încurajat. A fost împroprietărit după finalizarea războiului cu o bucată de pământ, pe care a ridicat o căsuță și o prăvălie. S-a căsătorit, a avut copii, nepoți, strănepoți. Numele lui, Dragu Bălănică, apare pe lista celor căzuți la datorie, depusă în Altarul Catedralei Mântuirii Neamului.

Mama mai are o soră mai mare, Viorica. Este căsătorită cu unchiul meu, Oddone, care provine dintr-o familie de nobili cu sânge albastru dintr-o provincie din nordul Italiei. Nu au copii, așa că eu am fost copilul tuturor. Acest aspect a avut și părți bune, dar și mai puțin bune. Eram mereu în centrul atenției. O perioadă m-am simțit importantă, după un timp, însă, a devenit obositor și, din ce în ce mai mult, petreceam timpul singură, închisă în camera mea, citind.

Ioan POPOIU: Te-ai născut într-un mare oraș, pe malul mării. Cum a fost copilăria ta?

Lorena CRAIA: Mulți ar fi de acord că am fost o răsfățată, dar cred că am dezvoltat o reală aversiune față de lingușeală, tocmai din acest motiv. Fiind tot timpul în centrul atenției, mereu lăudată, devenea descurajant. Nu mai puteam să-mi exercit firea competitivă, care m-a caracterizat de când mă știu. Așa că am găsit refugiul în cărți și am început să port dispute „reale” cu autorii lor. Primul care m-a ținut în șah a fost Anton Pann. Ne-am împrietenit destul de repede, mai ales după capitolul „Despre pedanți și copilăroși”. În sfârșit, găsisem pe cineva care să spună lucrurilor pe nume.

Cu timpul, am căutat din ce în ce mai mult, aproape obsesiv, viziunea obiectivă, oricât de dureros ar fi rezultatul. Cele mai sincere discuții le-am purtat cu mine însămi și, spre nenorocirea mea, nu s-a schimbat nimic de atunci în această privință. Nu am avut prieteni apropiați, care să dureze o viață. Singura prietenă pe care am avut-o, Alexandra (fiica mea îi poartă numele), era mult mai liniștită ca mine, mai temperată, mai moderată. Eu eram foarte dură și aveam replici care usturau și de care eram conștientă, lucru care a îndepărtat absolut orice copil, care îmi putea deveni prieten, ceea ce m-a întristat o perioadă, apoi, cu timpul, a încetat să îmi mai pese. Eram mult mai interesată de onestitatea problemei, decât de prietenii care durează o viață.

Clasa I am urmat-o la Colegiul „Sf. Ana”, din Năvodari, un colegiu particular. Era ceva nou atunci și părinții doreau să-mi dea o educație aleasă. Făceam naveta în fiecare dimineață. Ajungeam seara acasă, cu autobuzul colegiului. Îmi aduc aminte că într-o zi am golit ghiozdanul și am „răpit” un pui de cățeluș, alb ca laptele, și l-am adus pe furiș acasă. L-am ținut pe balcon pentru scurt timp, pentru că săracul schelălăia, probabil voia la mama lui. Cu greu am fost convinsă să îl duc înapoi. Colegiul m-a dezamăgit profund, încă din primul semestru. S-au dus și părinții mei la pomul lăudat cu sacul. Nici măcar nu se țineau lecții, programul era foarte lejer, simțeam că nu învăț nimic. Am venit plângând acasă, spunând că vreau să mă mute la o școală „normală”, unde învăț română, matematică, engleză, nu mai vreau să merg într-un loc unde era o permanentă vacanță. În vară m-au mutat la Școala nr. 43, cu profil UNESCO, din Constanța. A trebuit să susțin un examen de diferență la română și matematică; desigur, a fost atât de ușor, încât am terminat repede, apoi am început rezolvarea subiectelor de clasa a IV-a, ale celorlalți candidați. Mă plictiseam repede, trebuia să fie greu și anevoios pentru a simți o oarece mulțumire.

Ioan POPOIU: Ai urmat Școala nr. 43 „Ferdinand”. Cum comentezi?

Lorena CRAIA: Da, din clasa a II-a până în clasa a VII-a, am fost în clasa A. Apoi, am forțat mâna directoarei să mă mute la B, o clasă mai slabă. Dar mi se făcuse o nedreptate și pur și simplu nu mai doream să fiu eleva profesoarei pe care am admirat-o cel mai mult. În clasa a V-a, am avut ca profesoară de limba română pe dna Cruceanu. O admiram deosebit de mult, pentru că era cea mai dură, cea mai necruțătoare. Până la finalul clasei a VII-a, în vară, când mama a primit un telefon de la dânsa, în care îi recomanda să mă aducă la meditații. Nici eu, nici mama nu am fost de acord, pentru că nu aveam nevoie de meditații la materia pe care o stăpâneam cel mai bine, era absurd. Meditațiile erau pentru cei care nu se descurcau foarte bine. Așa că am refuzat, iar începutul clasei a VIII-a a fost decisiv. Țin minte că eram chiar singura din clasă care nu mergea la meditații, iar colegii mei primeau de obicei temele nu în clasă, ci în timpul pregătirii. Desigur, eu eram un paria, nu mi-ar fi spus ce temă avem. Așa că am întrebat-o pe profesoară direct, iar dânsa mi-a indicat un răspuns vag: „Ideile principale din «Amintiri din copilărie», de Ion Creangă”. Am făcut întocmai, dar pentru că nu știam la care din părți, am lucrat pe toată scrierea. Când s-au verificat temele, mie mi-a pus nota 4, pentru că nu m-am conformat cu restul clasei (ideile principale doar la partea a IV-a). Mi-a stricat media intenționat, știam că mă dorea la meditații, dar nu am cedat. Am mers la directoare și am depus plângere, am spus exact despre ce este vorba; au încercat să mă înduplece (A este mai bună ca B, etc.), dar decizia era luată. Țin minte că ulterior m-am întâlnit cu dna Cruceanu pe hol, care m-a oprit și mi-a spus „Regret că am pierdut cel mai bun elev al meu”. „Dacă eram cel mai bun elev, de ce aveam nevoie de meditații?”, i-am răspuns și am plecat.

Ioan POPOIU: Ai făcut apoi Liceul Traian. Ce-ți amintești de acești ani?

Lorena CRAIA: Tot. Am fost singura generație care a prins clase cu taxă. Mare greșeală, a fost un dezastru. Era pe bază de dosar și țin minte că nu am prins loc în clasele de mate-info. Și era nebunie mare atunci cu informatica. Din cauza mediei, ajungeam în clase de științe naturale (biologie, chimie), apocaliptic pentru mine, nu-mi plăceau nicicum. Așa că am hotărât să intru în clasele suplimentare de mate-info, dar cu taxă. Problema era că nu te puteai transfera la o clasă fără taxă, pe toată perioada liceului. Erai efectiv blocat acolo. Iar acele clase nu erau așa cum mi-am închipuit. Eu și cu încă un coleg aveam medii peste 8,50, în rest toți erau aproape corigenți, cu medii de 5 și 6. Și absolut zero interes pentru studiu, zero mediu competitiv. A fost un coșmar. Am avut parte de agresiuni de neimaginat, doar pentru că ridicam mâna la limba franceză. Trăiam într-o permanentă teroare, pentru că îmi plăcea să învăț. Ajunsesem în stadiul în care refuzam să mai merg la școală, de teamă să nu mănânc bătaie sau să fiu amenințată cu bătaia – intimidare folosită de colegii care nu erau capabili să își depășească nivelul și țineau cu orice preț să îi țină pe alții care străluceau în umbră. Atunci s-a cristalizat și ura mea viscerală față de comunism și tot ce reprezintă el. Tot în acea perioadă s-a accentuat și admirația față de cei care erau mai buni ca mine, căutându-le compania neîncetat. Din clasa a XI-a, m-am mutat la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, un liceu mult mai slab (Traian era în top 3 atunci, după Ovidius și Mircea cel Bătrân), dar am acumulat foarte multe absențe, lipseam foarte des de la cursuri, așa că am fost băgată în Consiliu pentru exmatriculare, alături de alți trei colegi, care nici măcar nu erau afectați de faptul că vor rămâne cu zece clase. Profesorul meu de fizică a pledat pentru cauza mea, deoarece eram cel mai bun elev din tot liceul, dar am refuzat, din simplul motiv că regulile sunt reguli și sunt pentru toată lumea. Exact în ziua în care împlineam 18 ani, pe 22 aprilie, am primit telefon acasă, în care am fost anunțată că am fost exmatriculată. Tatăl meu avea destul de multe relații, s-a oferit să mă ajute, dar am refuzat vehement. Dacă se punea problema să reintru la un alt liceu, trebuia să reușesc asta singură. Așa că l-am rugat să-mi dea un nume, pe care să îl contactez eu, nu el. A doua zi eram în biroul Directorului Direcției Tabere și Tineret (habar n-am cum se numea atunci, nici acum nu știu cum se numește). Am intrat în audiență, cu programare. Timp de 15 minute i-am spus exact despre ce este vorba, din fir a păr, i-am prezentat cazul meu, i-am argumentat atitudinea mea, am accentuat motivațiile mele. În felul acesta, am ajuns la Liceul Teoretic „Decebal”, începând cu luna mai, clasa a XI-a. Acolo am și absolvit. Nu am fost ferită nici acolo de aceeași atitudine ostilă, mai ales după ce am fost selectată pentru Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română „Mihai Eminescu”. Am vrut să particip și la cea de filosofie, dar mi-a fost recomandat să nu alerg după doi iepuri. Era prima dată în viața mea când participam la o olimpiadă și, desigur, și ultima, fiind deja clasa a XII-a. În anul acela l-am cunoscut pe Eugen Simion, la Galați.

Ioan POPOIU: Cum ai ajuns la facultate?

Lorena CRAIA: Cu examen scris. De trei ore. Cu subiecte serioase, consistente și dificile. Nu ca acum… În sfârșit. După Bacalaureat, am intrat în panică. Am depus dosarul la 9 facultăți (3 au fost cu dosar, la care am și picat, pentru că media mea nu era tocmai una umflată cu pompa, era o medie obținută pe merit și studiu). La celelalte 6 am susținut examen scris: Facultatea de Drept, Facultatea de Științe Administrative, Facultatea de Litere, Facultatea de Psihologie, Facultatea de Psihopedagogie Specială și una la care nu mai țin minte, tot ceva de științe umane. Am zis că mă înscriu la toate facultățile la care pot susține examen. De teamă să nu rămân pe dinafară.

Cu vreo câteva zile înainte de examene, o vecină de-a noastră a venit la mama și a sfătuit-o să pregătească niște bani, dacă vreau la fără taxă. Eu am auzit (stăteam la pândă) și am izbucnit, amenințând că dacă mi se cumpără locul, renunț la facultate și plec unde nu mă va găsi nimeni niciodată. Desigur, mama știa că vorbesc serios, nici nu era foarte încântată să dea bani (nu eram chiar o familie înstărită – mult timp am mers cu teniși rupți la școală, că nu aveam bani), așa că totul rămânea în puterile mele, ceea ce am și dorit. Cea mai plină zi cu examene a fost și ziua în care am avut examen scris la Litere, de la 9-12 dimineața, apoi de la 14-16 la Drept, apoi de la 16-18 la Psihologie. La Litere am intrat la fără taxă, a 16-a pe listă (ulterior am auzit că primele 10 locuri erau cumpărate), ceea ce nu a fost rău. Țin minte că tata mă căuta pe listele celor de la taxă, iar eu strigam la el să mă caute la fără taxă, că acolo sunt sigur. Am intrat și la Drept, și la Psihologie, și la Științe Administrative. Trebuia să aleg. Am ales Litere fără taxă cu Germană și Științe Administrative cu taxă, amândouă la zi, desigur. După un an, am renunțat la Litere (motiv pentru care anul ăsta mă reînscriu, dar de data asta la Universitatea București) și am continuat cu Științe Administrative până la final. Am absolvit 4 ani, dar nu am susținut lucrarea de licență nici până în ziua de azi. Decanul facultății, dna Stăiculescu, cerea șpagă, iar eu cu licență cumpărată nu am vrut să mă laud. Am preferat fără.

Ioan POPOI: Anii studenției te-au marcat în vreun fel?

Lorena CRAIA: Desigur. Pot scrie o trilogie și tot nu cred că acopăr întreaga perioadă. A fost prima dată când am făcut parte dintr-o gașcă de prieteni, dar, desigur, felul nostru de a NU fi ne-a adus împreună. Eram 7 oameni la care nimeni nu se uita cu interes în societate, pentru că nu prea ne păsa de mainstream. Eram mai underground, preocupați de artă, muzică, politică, societate; ne întâlneam zilnic într-o cafenea foarte ieftină de lângă facultate, unde ne făceam veacul. Cu ei am petrecut cele mai frumoase momente. Am recuperat masiv, probabil, din cei 12 ani de școală și liceu, în care nu am avut parte. Suntem prieteni și-acum, dar e mult spus, cred. Ei mă cunosc destul de bine, știu că nu sunt genul de om care își sună prietenii să-i întrebe de sănătate. De obicei, mă ascund în vizuina mea cu anii și nu mai ies, decât dacă este absolut necesar, de exemplu e nevoie să cumpăr apă și pâine. Oricum, gașca s-a destrămat după facultate, fiecare s-a dus care-ncotro, cu treburile lui, viitorul lui. Așa cum am făcut și eu, așa cum e normal.

Ioan POPOIU: După facultate, ai urmat cursuri în Anglia, la Școala de Management din Bradford. Ce ne poți spune?

Lorena CRAIA: L-am cunoscut pe primul soț în anul IV, ne-am logodit, am rămas însărcinată, apoi ne-am căsătorit după absolvirea facultății, în decembrie. În primele trei luni după ce s-a născut fiica mea, Alexandra, am locuit cu părinții mei, apoi ne-am mutat la Botoșani, la părinții lui. Acolo m-am angajat la Centrul Cambridge al Asociației pentru Integrare Europeană REPERE (cu sediul la Bacău), unde am început să-mi dezvolt cariera profesională. Fostul meu soț a plecat la studii în Anglia printr-un program de Internship, iar eu l-am urmat la o săptămână. Am lucrat în administrația unui centru medical („Bilton”), după care m-am înscris și eu la facultate acolo. Între timp am divorțat și m-am întors în țară, înainte de a finaliza ceva. Am continuat colaborarea cu REPERE până în 2014, când am rămas însărcinată cu al doilea copil, Cristian, apoi am plecat în Malta, unde am lucrat în management executiv la Paragon Europe, care se ocupa de bursele Erasmus și Erasmus+. În 2015, am revenit în țară, unde l-am cunoscut pe actualul soț. La două săptămâni ne-am mutat împreună, apoi după două luni ne-am căsătorit. Încă nu am divorțat.

Ioan POPOIU: Să vorbim acum despre poezia ta! Ai început să scrii versuri devreme, la 8-9 ani. Cum a fost?

Lorena CRAIA: Dintr-o dată. Firesc. Așa cum notezi pe o bucățică de hârtie lista de cumpărături. Am citit „Bambi”, de Felix Salten de aproape 100 de ori (98, cam așa), apoi am luat o foaie de hârtie și am scris următoarele versuri:

Afară ninge cu fulgi mari,

Mari, pufoși și argintii

Și face marile intrări

Ale palatelor, lucii.

În culcușul de arțar

Căprioara puiu-și linge

Și-n palatul de cleștar

Ninge, ninge și tot ninge.

Ce pot să spun? Astea sunt cele mai bune versuri pe care le-am scris vreodată. Și singurele pe care le țin minte. Eram între clasa I și clasa a II-a, cam aceeași perioadă în care citeam Anton Pann, Dicționarul de citate și locuțiuni străine, Cireșarii…

 

Ioan POPOIU: Ai fost la un concurs de poezie, apoi la Olimpiada de literatură. Cum comentezi?

 

Lorena CRAIA: În clasa a VII-a, am susținut un concurs de poezie, la Miercurea-Ciuc. Am amintiri frumoase, am vizitat fabrica de apă minerală Ciucaș (cred), am văzut cum fiolele de plastic sunt umflate și se transformă în sticlele de 1,5L, cele pe care le vedem în magazine azi. A fost o perioadă prolifică pentru mine legat de poezie. Scriam foarte mult și foarte bine pentru vârsta aceea. Dar caietul (manuscrisul de atunci) a rămas la profesoara mea de limba română dna Ududec (care m-a pregătit pentru Olimpiadă) și, după ce s-a mutat, nu l-a mai găsit. Sper să apară, este un element vital din activitatea mea scriitoricească.

La Olimpiadă, în clasa a XII-a, a fost o experiență inedită. Unică. Nu pentru că a fost ceva spectaculos, ci pentru că era singurul an când puteam participa. Nu aveam experiența acestui tip de concurs, poate și de aceea nu am fost extrem de panicată. L-am interpretat ca fiind o ocazie pentru mine să răspund la creativitate cu imaginația mea. Pentru că de imaginație nu am dus niciodată lipsă. Eram destul de arogantă încât să creez o lume în care doar eu aveam acces. De aici, și stilul meu de suprarealism expresionist, în care cititorul intră încrezător și iese bulversat și cu dureri de cap. La fel am scris și la proba municipală, și la cea județeană. La județeană am obținut nota maximă (10), iar președintele comisiei a menționat că lucrarea mea trebuie să stea într-un compendium de literatură. Desigur, nu am fost lipsită de întâmplări neplăcute, dar eram deja foarte călită și am depășit totul cu seninătate. Oana Ninulescu, contracandidata mea la Olimpiadă, era îndrumată de o profesoară foarte bine pregătită de la Colegiul Mircea. Aveau experiență, știau toate ungherele, aveau șanse mari să mă descalifice. Eu am fost oarbă, surdă și mută. Eram doar curioasă de subiectele care vor pica la concurs. Pe mine asta mă interesa, nu-mi păsa câtuși de puțin de revoltele și ambițiile lor. Am fost sfătuită să folosesc citate, referințe la alți autor, parafrazări etc. Iar eu, cu o memorie precară (nu țin minte cuvintele altora), desigur că nu am procedat așa. Țin minte că eram în aceeași sală cu elevii care susțineau concursul la Limba Latină. Ne-au amestecat, din motive evidente. Undeva, mai în față, Oana scria de zor, cred că a umplut trei pagini, dacă nu patru, în timp ce eu mă uitam pe pereți. Am stat așa vreo jumătate de oră, cu foaia goală, mă uitam în gol. Era un subiect amplu, important pentru mine, nu-l puteam trata decât cu respectul cuvenit. Era despre Copilărie, pornind de la un citat. Așa că am intrat în pielea copilului care eram și am început să povestesc despre o plimbare cu tata pe plajă, unde discutam cu el despre forma norilor, vedeam scoici care aveau ochi, nas și gură… Așa am început lucrarea. Treptat, am intrat și în partea teoretică. La un moment dat am zis „hai, fie! să găsim un citat…”, deși eu nu știam o iotă. Am ridicat mâna și am întrebat dacă am voie să mă uit în dicționarele de Latină. Da, aveam voie, nu aveau legătură cu limba română. Eh, nu aveau… Pentru mine, orice avea legătură cu orice. Așa că am deschis la întâmplare dicționarul de câteva ori, am închis ochii, am ales câteva cuvinte, le-am tradus în română, le-am așezat unele sub altele pe ciornă, am închis dicționarul, apoi m-am jucat cu ele. Le-am aranjat în așa fel încât să sune a citat, am pus ghilimele și m-am blocat. Citatul îl am, dar cine l-a zis?! Nu puteam nici să pun la întâmplare un autor, trebuia să aibă sens… Și, cum mă uitam la volumele așezate cu grijă pe rafturile din sală (eram în Laboratorul de Limbi Străine), citeam autorii de acolo: Rousseau, Kant, Voltaire (secțiunea de filosofie), nu îmi convenea niciunul. Și, undeva mai la distanță, văd Marcel Proust. Am scris imediat în paranteză Marcel Proust – acela a fost singurul citat din întreaga lucrare.

După ce m-am calificat la Națională (s-a ținut la Galați, 2004), am fost foarte mulțumită. Cam asta îmi doream, de fapt, să merg și eu într-o tabără, pentru că mama nu m-a lăsat să merg în tabere, era foarte fricoasă.

Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia este iadul în care vrei să ții tot timpul lumina aprinsă”- INTERVIU cu poeta Lorena CRAIA” →

Ioan POPOIU: ’’Cărțile sunt pietre de temelie spre o altă dimensiune, aceea a frumosului din fiecare”- Interviu cu Mioara HUSUSAN

Ioan POPOIU: Mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Mai întâi, să vorbim despre originile tale, familie, părinți, ce ne poți spune?

Mioara HUSUSAN: În primul rând și eu mulțumesc! Nu m-am gândit niciodată să  ajung să scriu ceva despre mine. Nu este tocmai ușor pentru că în  momentul când reflectoarele sunt pe tine…, nu ai aceeași stare de confort, ca atunci când esti mai în umbră.

    Origini? Vin dintr-o familie a căror rădăcini se află aici în Mărginimea Sibiului, mai exact din satul castraveților, Ludos, și un alt sat de peste deal, Pauca. Primii ani de viață i-am petrecut lângă bunicii din partea mamei. Acolo cred că  s-a infiltrat sub piele  dorința de a mă înconjura de natură, de flori. Mă jucam cu pământ, cu frunze de salcâm-erau bănuții cu care plăteam diverse flori   adunate mănunchi și legate cu fire de iarbă. Găurelele din strampeni erau totdeauna lărgite și pe acolo intra tărâna. Cred că îmi plăcea foarte mult cum se bucura bunicul când mă vedea și cum mă certa bunica. Era o ceartă cu zâmbetul ascuns, dar pe amândoi îi simțeam cum râd. Mai târziu…am aflat că de câte ori  mergea tata în vizită la bunica, ea își punea sorț nou, nu cumva să aibă o găurică…pentru că acel sorț devenea o bucata de material   numai bună de aruncat la gunoi. Mi-am iubit mult bunicii. Îmi iubesc și părinții. De la mama am blândețea și răbdarea, iar de la tata cred că am luat ambiția și tenacitatea de a lupta cu orice. Tata  era un om care avea mereu o glumă  la îndemână. Nu suporta  tristețea în jurul lui. De asemenea, era un om care sărea în ajutor și  rezolva orice problemă, chiar și imposibilă! Culmea era că îi și reușea. Îmi lipsește mult! Din păcate,  a plecat între stele la 5-6 luni   dupa ce ne-am mutat în Slimnic. A reușit să vadă locul unde ne-am  mutat, i-a plăcut, totuși a avut o undă de regret…Orice părinte  își dorește o viață lină pentru copilul său, iar eu plecam din inima  Sibiului, din centrul istoric, într-o casă mare, la țară! Cu toate  problemele care decurg din asta!

Ioan POPOIU: Te-ai născut în Sibiu, când te-ai mutat la Slimnic, cum este acest loc ?

Mioara HUSUSAN: Da, m-am născut în Sibiu, fiind primul copil din familie. Mai am un frate și o soră, astăzi fiecare la casa lui. În Sibiu am locuit 34 ani. Aici am terminat școala, liceul. Am încercat doi ani și intrarea la facultate, dar n-a fost să fie. Nu am învățat îndeajuns pentru asta, dar asta nu înseamna că nu mi-a plăcut cartea.

Cum este  la  Slimnic?

Legată indirect de dispariția tatalui meu, în 2006, pentru că mi-a spus când ne-am mutat: „Mioara vei munci ca un chinez și te vei  izbi de tot felul de probleme!” A avut mare dreptate…Slimnicul este la 15 km de Sibiu! Cum este? Nu pot să definesc exact pentru că există două stări contradictorii: Pe de o parte e frumos, pentru că ești  înconjurat de natură, si greu pentru ca să poți ajunge la zicala  “omul sfințește locul“. Trebuie, în primul rând, multă muncă, voință și   compromisuri, pe lângă că trebuie să accepți ideea că trebuie sa faci ceea ce poți, nu doar ceea ce vrei. Am ales o casă mare, cu grădină și curte. Toate necesită prezență, mână fiabilă de muncă și pricepere.

Ioan POPOIU: Ce amintiri ai despre copilărie?

Mioara HUSUSAN: Frumoase! Chiar și cele care atunci mă faceau să plâng, acum mi se par sublime. Îmi plăcea și îmi place și acum să citesc. Născută în  1969, terminând liceul în 1988, sunt un copil crescut în epoca comunistă, în care nu erau foarte multe, dar parinții s-au străduit și  ne-au creat amintiri plăcute. Concedii în țară și micile bucurii  zilnice. Ziceam că-mi place să citesc. Și atunci era la fel sau mai mult, pentru că aveam mai mult timp. Ascundeam cărțile lui Jules  Verne, Ciresarii, Dumas și orice carte prindeam a citi, sub caietul de matematică. Daca eram la masa de învățat…pe genunchi sau sub carte, era o carte de citit. Aveam o rapiditate fantastică să le ascund, când se deschidea ușa și apărea mama sau tata.

Ioan POPOIU: Cum ai privit școala?

Mioara HUSUSAN: O normalitate! Nu am excelat dar nici nu am rămas codașă. Mă învârteam în jurul celor din mijloc.

Ioan POPOIU: Unde ai făcut liceul?

Mioara HUSUSAN: Am facut liceul în Sibiu, și l-am absolvit în 1988.

Ioan POPOIU: După liceu, ce s-a întâmplat, ai încercat la facultate?

Mioara HUSUSAN: După ce am încercat în doi ani să intru la facultate, lucrând în acest  timp la domiciliu, aveam 20 ani. M-am angajat într-un magazin numit “Arta Populara“. Erau acolo tot felul de  obiecte de artizanat, ii populare, covoare țesute manual, broderii și  macrameuri. Sibiul era și este un loc vizitat de străini, iar în primii ani după 1989 cu atât mai mult. Îmi plăcea să vorbesc cu oamenii, să le arăt frumusețea. Insistam mult pe calitate, 20 de ani am fost  omul amabil, săritor, zâmbitor, omul care și-a făcut treaba și nu numai, cu drag și plăcere…Articole de artizanat inițial, incălțăminte, îmbrăcăminte, electrocasnice mici și mari, telefonie mobilă. Am urmat cursuri de telefonie mobilă, de perfecționare, de expunere, de explicații, de vorbit cu oamenii, care m-au ajutat foarte mult. Fiecare loc de muncă a fost o continuare a celui precedent, aducând odată cu noutatea și alte provocari, dar menținând aceeași dragoste de comunicare. De când mă știu am gândit așa. Comunicarea este regula de bază ca doi sau mai mulți oameni să se  înțeleagă. Dacă nu este comunicare, nu poți să pui în practică nici ceea ce gandești, nici ceea ce vrei. Actualul loc de muncă este  diferit de toate acestea, dar păstrând principiul comunicării dintre  oameni. Uneori se poate, alteori nu!

Ioan POPOIU: Ai o fiică de 15 ani, ce ne poți spune?

Mioara HUSUSAN: În 2001, m-am căsătorit, iar în 2004 s-a născut Luana. A împlinit de   curând 15 ani și urmează perioada de admitere la liceu. Sper din toata inima să se împlinească dorințele ei, pentru că am încercat    de-a lungul timpului să-i insuflu ideea că tot ceea ce face, bun sau rău, sunt cărămizi la construirea vieții ei. Fiecare suntem singurii responsabili de ceea ce primim de la viață. Uneori ține de   conjunctură, de noroc, de dorința de a ieși din anonimat, de acea caracteristică umană dorită de fiecare, numită  împlinire!

Ioan POPOIU: În 2013, ai început un blog în care ești  semnatara mai multor   articole, despre ce este vorba?

 Mioara HUSUSAN: Când ne-am mutat în Slimnic, mi-am dorit foarte mult să așez pe  masă cât mai mult din ceea ce produce pământul. Și nu orice fel de   pământ, ci cel din grădina personală. Eram avidă de gustul roșiilor   de țară. Mă irita gândul că trebuie să cumperi din piață și banala    legătură de pătrunjel. Am început să așez pe coli albe ceea ce știam. Informațiile de pe internet la vremea respectivă începeau să prindă aripi. De multe ori, ca să înțeleg tot, trebuia să caut o tonă de rânduri. De felul meu sunt un om simplu. În această simplitate nu căutam decât să înțeleg ceea ce citeam. Așa a pornit ideea acestui blog, blog care se găsește  la adresa http://remediesnaturist.com/ . De a cuprinde informație în cuvinte simple, în fraze care să aibă logică. Un blog despre remedii naturiste, despre fructe și legume, despre  beneficiul de a le crește în propria ogradă. Primul an a fost greu. La două zile, scriam un articol. Era o muncă pe care o făceam după orele de serviciu. Un blog presupune promovare, informație   corectă, oameni care să citească. Încet, dar cu consecvență, într-un an de zile am ajuns la 2 milioane de cititori, care căutau ca și mine  informație în cuvinte simple.

Ioan POPOIU: În aceeași vreme, ai început colaborarea la diverse posturi de radio, cum comentezi ?!

Mioara HUSUSAN: Tot blogul este vinovat de acest lucru. Articolele semnate de mine, au  început să fie promovate și de alții. Spuse în cadrul unor   emisiuni la radio. Bineînțeles că în momentul în care auzi aceasta,  te cuprinde așa un fel de euforie, de împlinire, cam același lucru se  întâmpla cu omul care scrie și își aude textul sau poezia  promovată de către alcineva. Am început colaborarea cu Radio  Suflețel și am început să învăț din nou. Cine zice că învățatul se   termină odată cu perioada școlară, se înseală. În fiecare zi învățăm, învățăm din greșelile noastre, învățăm de la alții, încercăm să ne   desăvârșim. Suntem perfectibili prin esența noastră ca oameni.

Ioan POPOIU: În 2015, se naște Radio ROMANTIC, care, după un an, dobândește formatul acesta, de muzică și poezie!Ce poți să ne spui? Continue reading „Ioan POPOIU: ’’Cărțile sunt pietre de temelie spre o altă dimensiune, aceea a frumosului din fiecare”- Interviu cu Mioara HUSUSAN” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)

Creştinismul în nordul Dunării în secolele V-VI

 

Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârşitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spaţiului nord-dunărean. Consecinţele provocate de impactul invaziei lor, popoarele stepei conduse de huni – au fost devastatoare: abandonarea oraşelor, instalarea modului de viaţă rural, începutul uniformizării civilizaţiei locale. În acelaşi timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor şi încheierea bilingvismului. Aceste evoluţii istorice specifice şi contradictorii au avut consecinţe însemnate şi în plan religios. Astfel, creştinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia şi în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluţie sinusoidală, de flux şi reflux, de continuitate şi ruptură, aşa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creştine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilităţii dintre păgânismul barbarilor şi creştinismul autohtonilor, dar şi contextului istoric nefericit, dominaţia hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităţilor citadine din stânga Dunării, încetarea existenţei unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcaşurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creştine din sud-vest, prin instalarea vizigoţilor în Illyricum şi a controlului teritoriilor din zonă de către huni.

Reculul creştinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericeşti, o restrângere a contactelor între comunităţile creştine, o reducere drastică a obiectelor creştine. Cu toate acestea, viaţa creştină nu este complet anihilată, au existat, totuşi, condiţii pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est şi sud de Carpaţi, în ciuda informaţiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migraţiei hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, Bucureşti, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor aşezări şi necropole de tip Sântana de Mureş, în Basarabia şi Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeaşi persistenţă a aşezărilor şi necropolelor în provincia Dacia, unde unele oraşe de pe malul Dunării au supravieţuit până la marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creştine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreţinut contacte cu bisericile creştine din stânga Dunării până la „apogeul lui Attila” (449-450). Apoi, existenţa legăturilor de comerţ din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luaţi de huni şi toleranţa faţă de ei în „mediul barbar” din nordul Dunării au fost căi de menţinere a legăturilor între oamenii creştinătăţii dunărene şi de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luaţi din sud au fost adevăraţi „apostoli” (misionari) în nordul Dunării.

Dar, pe de altă parte, invazia şi constituirea confederaţiei hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană şi iraniană, în spaţiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creştinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns şi alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulţi germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creştinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani şi germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmaţi, vizigoţi). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare şi interferenţa cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creştinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată şi contribuţia credinţelor vechi dacice şi romane, prezente mai ales în mediile rustice.

Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viaţă rural şi începutul uniformizării civilizaţiei şi spiritualităţii locale. Menţinerea în lexicul limbii române a unor vocabule de origine prelatină, precum balaur, bală („monstru”), ghionoaie, moş (Ajun, Crăciun, Gerilă), moşi, moaşe, năpârcă, gogă („strigoi”, moroi, vampir), noian (de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf („duh de mare”), vatră, zgripţor (animal fantastic, înaripat), zgripţuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecinţă a unor semnificaţii avute de aceste cuvinte în mitologia, credinţele şi superstiţiile autohtonilor, perpetuate după creştinare. În plus, convieţuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creştinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte şi interferenţe spirituale, dar şi accentuarea diferenţelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus – christianus, iar barbarus – paganus, romanitatea şi creştinismul unei părţi a populaţiei nord-dunărene au constituit elemente de individualizare şi personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creştin era opus lui păgân (necreştin, necredincios).

Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic şi militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie şi de Jos, a dus la instalarea unei perioade de linişte, a deschis o etapă nouă în istoria spaţiului nord-dunărean, pe plan istoric şi religios. Continuarea răspândirii creştinismului în sânul populaţiei din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită „roirii” unor comunităţi în apropierea vechilor oraşe sau în alte zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creştinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualităţii etnice, lingvistice şi religioase, dar şi o cale de integrare a celor de altă credinţă sau etnie. Paradoxal, migraţiile barbare s-au soldat cu triumful romanităţii creştine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoştea sub Justinian mari reuşite, epocă de reafirmare a superiorităţii romane prin valorile creştinismului, latinofonii creştini nord-dunăreni au fost adevăraţi „apostoli” anonimi printre păgânii alături de care convieţuiau. Pierderea specifităţii obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie şi a celor sarmatice în nord –vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creştinarea acestor populaţii de către romanici, aceeaşi realitate a stat şi la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, şi a slavilor, după secolul VII.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)” →

Ioan POPOIU: „Poezia mea este sufletul meu așternut în fața cititorilor”- INTERVIU cu Mariana PETRACHE

Vă mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ioan POPOIU: Mai întâi, vă rog să-mi spuneți care este  percepția de sine: cine este Mariana Petrache?

Mariana PETRACHE: Singurele cuvinte pe care le-aș putea spune despre mine și ați putea să le înțelegeți, faptul că eu sunt un simplu om de la țară, că iubesc oamenii, natura, că sunt o fire creativă și activă, că îmi place să pictez, să fac fotografii și să scriu, că pot să iubesc un fir de iarbă, că simt o bucurie mare când cade primul fulg de zăpadă…Mă bucur și de miresmele fânului cosit, de parfumul florilor, de mersul desculț prin iarbă, de plimbările în natură, de culesul ciupercilor și de multe alte lucruri aparent mărunte. Sunt o persoană credincioasă și binecuvântată. Ori de câte ori mi-e dor de Dumnezeu, mă rog…, El îmi ascultă rugile, întorcându-Și fața spre mine…

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre familie, părinți?

Mariana PETRACHE: Sunt multe de povestit despre familie, care este chintesența vieții mele. Alături de soțul meu, Costel Petrache, inginer agronom, cultivăm legume și flori în spații protejate. Eram bugetari, la o instituție agricolă, când am renunțat la servicii și ne-am luat soarta în propriile mâini, punând pe picioare o mică fermă de legume și flori. Recunosc că nu a fost ușor, însă am reușit să ținem doi copii în facultate și să ducem un trai decent. Părinții… au fost doi oameni minunați și muncitori, tatăl meu s-a dus….doar mama mea trăiește În copilărie, am fost un copil norocos, nu am dus lipsă de nimic. Tatăl meu era gestionar, la bufetul din sat, iar mama lăptăreasă. Au fost foarte severi cu mine și cu fratele meu. Erau conservatori… eram rebelă și frumușică, iar tentațiile erau la tot pasul… Mereu eram legată de sora mea, mai mare decât mine cu doi ani, care semăna mai mult cu o sfântă și mergea foarte rar la discoteci și baluri…

Ioan POPOIU: Cum este locul natal, Lozna?

Mariana PETRACHE: O, Doamne, aici este raiul pe pământ!…Puteți să vă închipuiți, de o parte este Someșul, iar de cealaltă parte localitatea este înconjurată de păduri, de foioase și conifere. În comuna Lozna avem atracții turistice: Biserica de lemn „Sfântul Dumitru”, construită în 1813, pe lista monumentelor istorice; Biserica de lemn din satul Preluci, construcție din 1875; Biserica de lemn din satul Valea Loznei, construcție din 1870; Turnul roman de la Lozna; Sistemul de supraveghere și apărare a limesului Daciei de la Cormeniș. Sistemul de supraveghere și apărare a limesului Daciei de la Preluci.

Ioan POPOIU: Școala v-a plăcut ?

Mariana PETRACHE: Desigur, liceul a fost o etapă importantă pentru mine, pentru educația și formarea mea, ca om și profesie.

Ioan POPOIU: Ați urmat un liceu economic ? De ce ?

Mariana PETRACHE: Sincer, nu am dorit să urmez acest liceu, părinții au fost cei care au decis pentru „binele meu”.. Și-ar fi dorit să fiu asistentă medicală, să urmez liceul Sanitar de la Oradea, însă eu eram atât de sensibilă, că la cea mai mică dâră de sânge mă lua cu leșin… Mi-am dorit să urmez Școala de Arte Plastice, din Cluj-Napoca… Visul meu era să pătrund tainele picturii și mai ales să le învăț pe cele ale sculpturii. Îmi plăcea să modelez din plastilină, din lut, chiar și din aluatul de pâine, statuete, personaje din basme, animăluțe… Când alegi viitorul pentru copilul tău trebuie să ții cont de abilitățile lui. Ne-am gândit că fiul nostru o să facă Facultatea de Horticultură și că va duce mai departe afacerea familiei. A urmat Politehnica, inginer constructor. A fost alegerea lui…

Ioan POPOIU: Aveți impresii plăcute din liceu ?

Mariana PETRACHE: Nu este elev care să nu aibă amintiri frumoase, din liceu. Am urmat treapta a I-a, la liceul de Mate-Fizică, din Jibou, după care am continuat treapta a II-a în Șimleu Silvaniei, la Liceul Economic. Eram plină de viață, glumeață și sufletistă. Am regretat mult acea perioadă de liceancă, cu multe năzbâtii și îndrăgosteli.

Ioan POPOIU: V-ați gândit să urmați o facultate ? Ce v-ar fi plăcut ?

Mariana PETRACHE: Da, mi-am întocmit dosarul pentru Academia de Poliție (Miliție). Am trecut prima parte de probe, iar înainte cu o săptămână de examenul scris a murit tatăl meu și am amânat. Între timp, m-am căsătorit și am renunțat la ideea de-a mă face ofițer de poliție….

Ioan POPOIU: Căsătoria când a avut loc ? Aveți o familie frumoasă!

Mariana PETRACHE: M-am căsătorit în 1987. Chiar a fost „dragoste la prima vedere” și afirm cu tot sufletul că în prezent ne iubim ca la început. Da, am o familie frumoasă, doi copii minunați, un băiat și o fată, ambii fiind deja la vârsta la care își croiesc propriul drum. Sunt atât de fericită, încât să pot mulțumi bunului Dumnezeu că mă trezesc în fiecare dimineață, că mă bucur de familie, de fiecare rază de soare, de ploaie, de viață și că pot să merg liniștită la somn. Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia mea este sufletul meu așternut în fața cititorilor”- INTERVIU cu Mariana PETRACHE” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (49)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

În aceste zile grele şi triste, pentru români, au sosit în capitala Moldovei diferite delegaţii aliate, precum delegaţia franceză condusă de ministrul muniţiilor, Albert Thomas, delegaţia belgiană condusă de ministrul Vanderwelde şi o misiune americană, condusă de generalul Hugh Scott. Prezenţa delegaţiilor aliate la Iaşi constituia o recunoaştere a drepturilor naţionale istorice ale românilor şi reprezenta, în acelaşi timp, un omagiu adus jertfelor armatei române, după intrarea în război. Atmosfera febrilă din aceste luni a culminat cu afirmarea sentimentului naţional, Moldova devenind centru de concentrare a voluntarilor români, foşti prizonieri din Rusia, care luptaseră în armata austro-ungară. Ei s-au organizat în Comitetul naţional al românilor din ţările subjugate, care a lansat un manifest, la 11/24 aprilie 1917, prin care chema la organizare militară, în perspectiva luptelor de pe frontul românesc. Au fost editate unele publicaţii, ca ,,Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei”, ,,România Mare”. La 26 aprilie/9 mai 1877, Corpul de voluntari români de la Darniţa (lângă Kiev), a lansat o Proclamaţie, în care era exprimată voinţa de a lupta pentru întregirea naţională- Adunarea românilor de la Darniţa a fost considerată Prima Alba Iulia.

Textul acestei proclamaţii a fost larg răspândit în Europa şi în America, iar sosirea primelor batalioane de voluntari români la Iaşi, în zilele de 7/20-8/21 iunie 1917, a prilejuit manifestaţii de înaltă vibraţie naţională. Dr. Vasile Bianu nota: ,,Zi mare. Zi sfântă. Una din cele mai sfinte zile ale României Mari, căci ea este prevestitoarea apropierii celei mai mari, ziua întregirii neamului românesc. Astăzi, la ora 4 p.m., a sosit cel dintâi batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni, compus din 1500 de oameni. Sosirea acestei armate naţionale a Ardealului şi Bucovinei se poate considera ca un eveniment istoric fără seamăn în trecutul nostru. Această armată va lupta acum pentru libertatea şi dezrobirea patriei…Este de ajuns să spunem că ochii tuturor la vederea voluntarilor se înrourau cu lacrimi…de fericire, bucurie şi durere”. Voluntarii ardeleni şi bucovineni au fost repartizaţi la următoarele unităţi: reg. 5 vănători, 2, 3, 19 şi 26 infanterie, unde şi-au completat instrucţia şi au luat parte la luptele din vara 1917. 112

La începutul lui noiembrie 1916, la Chantilly, s-a desfăşurat Conferinţa militară interaliată, care a stabilit, pentru primăvara anului 1917, trecerea la ofensivă generală pe toate fronturile. Se prevăzuse ca ofensiva să înceapă chiar din aprilie 1917, pentru a nu fi devansată de către inamic. În ansamblul acestui plan, forţele româno-ruse din Moldova, aripa sudică a Frontului de Est, aveau misiunea să fixeze inamicul din faţă prin acţiuni ofensive limitate. Ordinul 3715, din 8 martie 1917, dat de generalul Zaharov, adjunctul comandantului frontului româno-rus sublinia această misiune. Dar această acţiune a fost amânată datorită situaţiei politice şi militare din Rusia, în urma izbucnirii revoluţiei şi abdicării ţarului. Apoi, la 20 aprilie/3 mai, generalul Zaharov a fost înlocuit prin generalul Scerbacev, având ca şef de stat major pe generalul Golovin. La începutul lui mai 1917, la Moghilev (pe malul Nistrului), unde se afla reşedinţa Marelui cartier general rus, generalii Scerbacev şi Prezan au stabilit împreună liniile principale ale viitorului plan de acţiune. Planul operativ a fost pregătit de generalul Golovin şi transmis Marelui cartier general român şi armatei ruse, la 17/30 mai 1917, ofensiva fiind proiectată la începutul lui iulie.

Pe baza planului operativ, la 11/24 iunie, Marele cartier român a dat ,,Ordinul de operaţiuni 31”, care prevedea începerea ofensivei, la 1 iulie 1917, dar, pregătirea nefiind finalizată, a fost amânată pentru 9 iulie. Conform acestuia, erau prevăzute două acţiuni ofensive: una, în zona Nămoloasa, executată de armatele I română şi VI rusă, care trebuia să străpungă frontul german şi să acţioneze apoi în direcţia Râmnicu-Sărat, Dunăre şi Curbură, pentru a nimici forţele germane prinse îm învăluire; a doua, în zona Mărăşti, unde Armata II română, împreună cu Armata IV rusă, trebuia să străpungă frontul inamic între Poiana şi Răcoasa (sat), după care urma să ajungă în valea Putnei.

În paralel cu aceste pregătiri, pe frontul de est, era declanşată ofensiva generalului Kornilov, la 18 iunie, între Zborow şi Nistru, oprită de germani,  care au trecut la contraofensivă, la 6 iulie. Trupele ruse au fost înfrânte şi silite la o retragere dezordonată spre răsărit, la 12 iulie, a fost ocupat Tarnopol, iar trupele austriece au atins, în înaintarea lor, Galiţia şi Bucovina. După această victorie, comandamentul austriac propunea ca două armate, conduse de arhiducele Iosef, să pătrundă în nordul Moldovei pentru a întoarce întreaga apărare a forţelor ruso-române şi apoi să le încercuiască împreună cu germanii, care acţionau din sud. Dar s-a renunţat la acest plan . Pe de altă parte, armata rusă era în plină descompunere, deşi în martie 1917 se constituiseră 62 de divizii noi, numărul dezertorilor era atât de mare, încât s-au trimis unităţi speciale de cazaci pentru prinderea lor. Divizia 103 rusă, aflată în zona Buhuşi, a refuzat să se supună ordinului, sute de soldaţi ruşi, care nu mai voiau să lupte, au fost arestaţi.

În aceste împrejurări, comandamentul inamic (german) a iniţiat o ofensivă concentrică, executată de două grupuri de armate, grupul Mackensen, în zona Nămoloasa, şi grupul Gerock, în zona Oituz. Prin acest plan, se urmărea distrugerea forţelor româno-ruse din Moldova şi, în final, scoaterea României din război. Însă succesiunea în timp a acţiunilor militare a dus la o altă desfăşurare de forţe, care s-a concretizat în trei operaţii dependente una de alta: operaţia ofensivă a Armatei II, în zona Mărăşti, şi operaţiile de apărare ale Armatei I, în zona Mărăşeşti, şi ale Armatei II (aripa dreaptă), la Oituz.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (49)” →

Ioan POPOIU: „Poezia este glasul interior al sufletului”-INTERVIU cu Ana PODARU

Vă mulțumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE !

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familia, părinții…

Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație. Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere.

Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal ?

Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de munca câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.

Pe urmele cailor

Ana Podaru

Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling,
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și …vai…
Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei râzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer… zic: – Caii … sunt ocrotiți de zei!…

Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie ? Cât a fost de fericită?

Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam într-o căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.

Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!

Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă. A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.

Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment ?

Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,, profesoare”, ne arunca cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeau patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era  bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.

Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani ?

Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?!

Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci ?

Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, îmi doream să fac treapta a doua de liceu la Petroșani, să fiu aproape de sora mea. Ajunsesem târziu şi nu mai erau locuri, m-am întors în satul meu dezamăgită. Cumnatul meu a venit într-o zi acasă cu acel băiat, care m-a cerut tatălui meu de soţie. Acesta a spus că mă dă în schimbul unui litru de ţuică, am fost atât de dezamăgită, am plâns şi am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. M-am căsătorit.

Ioan POPOIU: În ce context a avut loc căsătoria și mutarea la Vulcan ?

Ana PODARU: Contextul a fost unul trist, doream să scap de dracul şi am dat de tac-su, cum spune proverbul. Îmi plăcea acel băiat, dar nu ştiam ce-i iubirea, aveam nevoie de afecțiune, m-am căsătorit din dorința de a fi iubită şi respectată. Totul a fost frumos până am născut un băieţel, aveam 18 ani, apoi el s-a schimbat, a devenit violent, juca toți banii la păcănele. Eu nu suportam un beţiv lângă mine, ne certam, mă bătea şi s-a produs ruptura. A fost o perioadă grea, violentă, de care nu vreau să-mi amintesc, cert e că acele clipe m-au marcat pe viaţă. Am divorţat cu greu, lucram pe unde apucam, el îmi fura băiatul, sufeream, eu nu aveam condiţii, era o luptă grea psiho-emoţională. Apoi l-am cunoscut pe Iulian, a fost o iubire curată, adevărată, un băiat bun, cu care m-am căsătorit imediat şi m-am mutat la Vulcan. Mi-a acceptat copilul şi am mai născut o fetiță, care este lumina ochilor mei.

Ioan POPOIU: După absolvirea școlii sanitare din Petroșani, ați fost multă vreme asistent medical la spitalul din oraș! Cum au fost acești ani?

Ana PODARU: Am reluat școala, după ce mi-am crescut copiii, în 2006, m-am înscris la Liceul industrial Vulcan, unde am studiat electrotehnica. Am primit şi premiu la absolvire, eram un elev eminent, studios, lucram deja la spital ca infirmieră. A fost o perioadă grea, aveam copii, aveam serviciu, dar am avut susţinere din partea familiei. Am luat bacalaureatul şi imediat m-am înscris la Școala postliceală sanitară Carol Davila din Petroşani, dorinţa mea era să fac facultatea de asistenţi la UMF Cluj. M-am înscris, am intrat, dar s-a dizolvat clasa, pe motiv că eram doar şase pentru anul întâi! Aşa că singura variantă mi-a rămas postliceala. A fost extraordinar de frumos, am devorat fiecare clipă, anii de practică din spital, cărțile de medicină generală, am cunoscut oameni noi, colegi, prieteni, profesori. M-am implicat foarte mult și promovarea ca asistent debutant am primit-o încă din anul 3 de şcoală, lucram sub supraveghere. Mi-am făcut lucrarea pe Pneumoftiziologie-Tuberculoză şi am luat zece. Eram foarte bucuroasă, mă simţeam împlinită. Am lucrat în orașul Vulcan,  în secția Pediatrie, mai apoi m-am mutat pe TBC, îmi iubesc meseria, o fac cu drag, cu pasiune şi vocaţie. A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, îmi amintesc cu drag de colegii mei şi de unii bolnavi de tuberculoză care m-au impresionat. Secţia noastră a fost mutată apoi la Petroşani prin ordin ministerial şi acolo am cunoscut oameni noi, medici noi, dar lucram pe acelaşi program naţional de tuberculoză şi mi-a fost foarte uşor. M-am ataşat de toţi, de colegi, de doctori, dar mai ales de bolnavi, nu-i pot uita, uneori mă gândesc la ei, mi-e dor de ei.

 Ioan POPOIU: A fost o perioadă lungă, aproape 20 de ani, în care cei doi copii ai dvs. au crescut mari! Ce satisfacții ați avut ?

Ana PODARU: Doamne, cea mai mare realizare a mea sunt copiii mei, Larisa şi Bogdan, i-am crescut cu drag, mi-au adus numai bucurii, sunt copii buni, sensibili şi iubitori. M-am bucurat de 20 de ani de viaţă de mamă, nu am simţit greutăţile vieţii, găteam, coceam, făceam prăjituri, torturi, mergeam cu ei în drumeţii, pe munte, mergeam la grătare, la iarbă verde, călătoream. Nu eram bogaţi, tatăl lor lucra la mină, eu eram asistentă, ne ajungeau banii pentru un trai decent. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu mamă!

Ioan POPOIU: Totusi, în 2014, a apărut o mare răscruce în viața dvs. Ce s-a întâmplat?!

Ana PODARU: Îmi doream evoluție, în profesia de asistent vezi multe, înghiţi, taci, plângi, te revolţi, te simţi neputincios în faţa şefilor, a sistemului. Toţi colegii eram nemulţumiţi, motive pe care nu le voi dezvălui acum. Doream să plec în Belgia, ne-am sfătuit cu soţul meu ca eu să plec prima şi el să mă urmeze imediat ce iese la pensie, minerii se pensionează de tineri. Am aplicat, se amânase cu un an plecarea din cauza unei legi în Belgia, aşa că, la îndemnul unui prieten, am aplicat pentru un job în Anglia și, după câteva încercări, interviuri telefonice, am fost acceptată. Am plecat, a fost foarte greu, nu prea ştiam limba, accentul britanic era diferit de cel american, am luat-o de jos ca infirmieră, am învăţat mult. A fost o perioadă de trei luni în care am lucrat până la 72 de ore pe săptămână, locuiam într-o cameră de azil.

Ioan POPOIU: Ați plecat și în Anglia ați continuat activitatea de asistent medical, ce ne puteți spune ?

Ana PODARU: După cum am spus, am ajuns în Anglia, după trei luni, m-a urmat fiica mea, băiatul era de un an în Anglia, în alt oraş. Am luptat mult să obţin o locuinţă, am locuit cu chirie, apoi am închiriat un apartament doar pentru noi şi am luptat să obţin PIN-ul, autorizaţia de a lucra ca asistent în Anglia. A trebuit să aștept încă șase- opt luni până am primit avizul, dar a fost o mare victorie,  imediat am primit un post de asistentă la noul azil unde lucram, renunţasem la primul job din cauza exploatării fizice. Aici eram respectată, iubită şi mă simţeam împlinită din punct de vedere profesional, făceam multe cursuri, scriam și vorbeam engleză, dar ținta mea era să lucrez într-un spital britanic de stat. Aşa că am aplicat imediat, interviul a fost un succes şi astfel am ajuns să lucrez într-un spital de stat, la secţia de reabilitare medicală din oraşul Crawley. Din păcate, viața mea privată s-a deteriorat, soţul meu a luat hotărârea să nu ne urmeze, s-a produs ruptura, fiica mea era la colegiul catolic şi nu-şi dorea întoarcerea. Am acceptat şi eu şi soţul meu să ne separăm, dar am rămas prieteni, între noi nu existau motive reale de divorţ, cu toate acestea am divorţat.

Ioan POPOIU: După ce-am vorbit de biografie, să ne referim acum la opera dvs. care este impresionantă. Când ați descoperit universul cărților ?

Ana PODARU: Universul cărților l-am descoperit în copilărie, din păcate, nu aveam prea multe cărţi în casă, dar le împrumutam de la bibliotecă.

Ioan POPOIU: Primele versuri de când datează ?

Ana PODARU: Primele versuri le-am scris la 20 de ani, eram deprimată, sufeream cumplit şi acele câteva rânduri au fost ca o eliberare… ,, lumină e afară, întunecat mi-e chipul

tristeţea mă cuprinde înlănţuindu-mi gândul

aş vrea să plâng, dar oare la ce m-ajută plânsul

aş vrea să mor, dar moartea nu vine când vrea omul

şi-atunci mă zbat mai bine ca pasărea rănită

sperând că poate-odată voi mai fi fericită,…”, cam aşa suna.

Ioan POPOIU: Surprinzător, debutul poetic a avut loc târziu! De ce?

Ana PODARU: Nu m-am gândit niciodată că voi scrie poezie, apăruse acest facebook, eram şi eu prezentă, aveam un grup de amici cu care ne amuzam pe seama unei emisiuni TV. Eu, fiind mai glumeață, am început să pamfletez concurenţii acelei emisiuni, postam şi a prins la public, se amuzau copios. Într-o zi, am scris o poezie, apoi alta, aşa de amuzament, le-am postat și, la un moment dat, am fost luată la rost de o doamnă că de ce nu public o carte decât să postez pe net, că ce vreau, să mi le fure cineva?… M-am amuzat, nu ştiam ce-o să iasă, am continuat să postez, ea a continuat să mă certe, apoi m-am hotărât să-mi fac primul manuscris și așa s-a născut prima carte.

Ioan POPOIU: Să vorbim despre debut! Ce ne puteți spune ?

Ana PODARU: Debutul meu a fost neaşteptat de bine primit în rândul tinerilor mai ales. M-am bucurat de un succes enorm.

Ioan POPOIU: Primul volum are un titlu metaforic! De ce FIRIMITURI…?

Ana PODARU: Acest volum este foarte strâns legat afectiv de timpul copilăriei mele, de durerea şi suferinţa trăită, de plânsul fraţilor meu speriaţi, de icnetele de sub pătura trasă pe faţă de teama tatălui nostru, copilăria noastră a fost o dramă! Dar, dincolo de acea dramă, existau clipele de fericire, joaca, chicotitul, alergatul prin ploaie, iubirea care ne unea, bucata de pâine caldă din mâinile noastre flămânde. Imi amintesc cât de mult ne doream o prăjitură, o păpuşă, un suc sau o cutie cu bomboane. Toate acestea erau FIRIMITURI DE FERICIRE.

Ioan POPOIU: Cum a fost receptat volumul ?

Ana PODARU: M-am întors la Vulcan,  să lansez Firimituri de fericire, am fost susţinută de viceprimarul Cristian Merişanu şi de primarul Gheorghe Ile, care au reușit împreună cu consiliul local să organizeze întreaga lansare în lipsa mea. Eu am venit doar cu cărţile, ca o invitată, în sală mă aşteptau peste 150 de persoane, elevi, studenţi, localnici, profesori, localnici, televiziunea locală, ziarişti… Am avut şi invitaţi speciali, pe  scriitoarea Silvia Urlih, coordonatoarea unei antologii la care am participat, și scriitoarea Daria Dalin, care mi-au susținut lucrarea. Surpiza mea a fost că elevii liceului, la care am învăţat, mi-au recitat din poezii. A fost un moment emoţionant.

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? S-a întâmplat ceva?! Următorul volum se numește semnificativ „Fluturi în infern”! Și este lansat la Londra! Cum comentați ?! Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia este glasul interior al sufletului”-INTERVIU cu Ana PODARU” →