Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea Academiei sub stricta veghere a Preşedintelui Ioan Aurel Pop

„Du sublime au ridicule

il n’y a qu’un pas!”

Instituţia în sine în afară de Biserica Ortodoxă a lui IISUS HRISTOS, care este divino-umană, poartă pecetea personalităţii care o fiinţează, care o defineşte, care o împlineşte, care o desăvârşeşte, care o marchează pururea.

O instituţie niciodată nu naşte o Fiinţă, un Om, o Personalitate, un Geniu, o Persoană, ci numai Harul divin, care însufleţeşte totul, chiar şi instituţia.

Totdeauna un Om, care întruneşte Personalitatea, Geniul, Persoana, chemată, aleasă şi hărăzită de Sus, prin misiune profetică naşte o INSTITUŢIE, ca HERALDICĂ a aristocraţiei Neamului, care devine o Apologie/ Apoteoză a Cerului.

Astfel:

IISUS HRISTOS – VIAŢA, CREAŢIA, ISTORIA, ŞTIINŢA, CULTURA, BISERICA.

ŢĂRANUL – blazonul ţărânii sacre şi al Ierbii verde de Acasă.

PREOTUL – simbolul slujirii Teoforice, Hristoforice, Duhoforice, Marioforice.

POETUL – ambasadorul frumuseţii lirice.

FILOSOFUL – purtătorul cugetărilor sublime.

ARTISTUL – meşterul Tainelor divine.

ÎNVĂŢĂTORUL – magistrul elocinţei şi-al conduitei morale.

PROFESORUL – temelie şi stâlp al Culturii spiritual – religioase.

OŞTEANUL – îmbrăţişarea eroismului strămoşesc legendar.

TEOLOGUL – sensul slăvirii dumnezeeşti – sumă a diversităţii întru unitate.

ACADEMICIANUL – teză – sinteză intercultural – științifică.

ISTORICUL – călăuza realităţii întru sanctuarul Adevărului revelat.

FIZICIANUL – oracolul legilor ancestrale cereşti.

MEDICUL – simbioză a Cerului şi a Pământului întrupată omului religios ca suflet şi

trup – comuniune hristică.

ARTISTUL popular – graiul divin sălăşluit în cântarea prin care Neamul cuvântă.

MARTIRUL – renaşterea transcedentală a vieţii întru FIINŢA veşnică.

MĂRTURISITORUL – arderea sofianică a dăinuirii întru Rugul Aprins al Filocaliei.

SFÂNTUL – întruparea Omului drept măritor creştin întru Dumnezeu.

Aşadar, niciodată, un regim, o doctrină, o ideologie, o eră, o epocă despotică, dictatorială, democrată (populată cu vulgul uniformizării, sau tăvălugul egalizării nimicurilor cu esenţa), nu poate conspira împotriva PERSONALITĂŢII, căci, ar însemna uzurparea INSTITUŢIEI, ar fi ceva împotriva FIRII, a ARMONIEI cosmosului creat şi a FIINŢEI veşnice – Dumnezeirea.

Toate INSTITUŢIILE capătă AUTORITATE sacră numai sub sceptrul imperial al DEMNITĂŢII ORTODOXIEI Creştine!

Nici Sinodul, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Preşedenţia, nici „pas la/ cu pas”, nici un alt forum nu au drept de VETO, asupra instituţiei respective, decât OMUL şi OPERA – VALOAREA sensului lor creştin ortodox universal.

Şi atunci?!?

Când se întâmplă o astfel de anomalie politică, o anume stârpire intelectuală, care conduce la uzurparea Ştiinţei precum demiterea academicianului Nicolae – Victor Zamfir din funcţia de Director General al Institutului Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, toate Instituţiile, toate Asociaţiile care poartă flamura demnităţii, dar şi Omul ca chip al Adevărului trebuie să ia ATITUDINE!

Aura Instituţiei străluceşte prin Chipul hărăzit, chemat şi ales de Dumnezeu, care punctează Istoria dincolo de vremelnicie, spre veşnică lumină, precum: marii Ierarhi Andrei Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Melchisedec Ştefănescu, Irineu Mihălcescu, Gurie Grosu, Antonie Plămădeală, Iustinian Marina, ori alţi profeţi şi oameni providenţiali ca Petru Cercel, Dimitrie Cantemir, Mihail Eminescu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Emanoil Gojdu, Aurel Popovici, Theodor M. Popescu, Vasile Pârvan, Nicolae Paulescu, Traian Brăileanu, Iorga, Ion Nistor, Liviu Stan, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Buzatu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Barbu Şt. Delavrancea, Brâncuşi, Coandă, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nichifor. Crainic, Dumitru Stăniloae, George Manu, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Ioan Ianolide, Constantin Noica, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Demostene Andronescu, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Dan Botta, Dan Lucinescu, Duiliu T. Sfinţescu, Virgil Constantin Gheorghiu, Zoe D. Buşulenga, Mihail Diaconescu, Ioan Aurel Pop, Nicolae Victor Zamfir, Jipa Gheorghe Rotaru, Constantin Moșincat, Grigore Stamate ş.m.a.

Numai PERSOANA – Icoana creştin ortodoxă chemată şi aleasă este hărăzită de Dumnezeu să devină AUTORITATE spirituală între vremuri şi peste vremuri.

Nici o lege, ordonanţă, ideologie, ipocrizie, laşitate, mârşevie, fariseism nu pot prăvăli semeţia unui Pisc ce poartă pe umerii săi milenari statornicia carpatină.

Doar ipocrizia, inconştienţa, ingratitudinea, impostura, imoralitatea ignobililor inşi!

Când o persoană de talia academicianului Nicolae-Victor Zamfir înconjoară cu personalitatea sa pământul de la un capăt la altul, când admiraţia sa urcă până la cer, vine insa ignobilă-nimeni instaurând nimicnicia, „ameninţare reală de blocarea evoluţiei clar ascendente a cercetării ştiinţifice româneşti la nivel mondial. Proiectul E.L.I.-N.P. înseamnă investiţii în tehnologii de vârf, unice în lume, valorificarea inteligenţei româneşti la cel mai înalt nivel şi, nu în ultimul rând, readucerea României a tinerilor plecaţi tocmai din cauza lipsei infrastructurii performante de cercetare.” (Academia Română (https://www.art-emis.ro/academia română) – 19 August 2020.

Insa nu este o persoană bazată pe o cunoaștere revelată, pe o comuniune hristică, ci o individă blazată pe comunitarism.

Cinstire Biroului Prezidiului Academiei Române!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea Academiei sub stricta veghere a Preşedintelui Ioan Aurel Pop” →

Ioan-Aurel POP: Vina bătrânilor de a fi bătrâni

Sunt multe comunități care, de-a lungul timpului, și-au blamat ori îndepărtat bătrânii și nu întotdeauna cu intenții rele. De fapt, nici nu contează intențiile, ci rezultatul. Din păcate, societățile post-industriale se îndreaptă spre nașteri tot mai puține. În paralel, se produce creșterea duratei medii și a speranței de viață a oamenilor. Astfel, tot mai mulți oameni vor fi în putere la vârste mai înaintate și, prin urmare, vor fi activi la asemenea vârste. Omenirea îmbătrânește, dar acest fapt nu este neapărat o tragedie, din moment ce ne extindem viața activă spre vârste care odinioară erau destinate odihnei.

Aflu că avem un Comitet Național pentru Situații Speciale de Urgență care, în aceste timpuri de asalt al bolii, ia măsurile cele mai potrivite în cunoștință de cauză. Este, evident, mult mai bine ca măsurile să fie severe și nu laxe, pentru a preveni înainte de a fi prea târziu. Măsurile acestea se iau pe baza unor date și, de cele mai multe ori, este vorba de date statistice. Altele mai bune nu avem și suntem obligați să ne ghidam după statistici, deși oamenii sunt ființe palpabile și nu se îmbolnăvesc și nu mor în funcție de statistici.

Revin, în acest cadru, la măsurile de izolare a bătrânilor într-un mod special, diferit de cele de izolare a celorlalte categorii de cetățeni. Trec peste faptul că nu toți oamenii sunt bătrâni la 65 de ani, așa cum se întâmpla în urmă cu secole sau chiar cu decenii. Izolarea specială a bătrânilor, după cum suntem asigurați, se face din rațiuni de protejare a lor. Totuși, în conștiința publică, ideea că bătrânii ar fi purtătorii cei mai mari ai virusului Corona este adânc înrădăcinată. Dacă ar fi așa, atunci ce rost are să-i înghesui pe toți în spațiul public (mai ales în magazine, adică în locuri închise) preț de două ore, în condițiile în care celelalte categorii sunt libere să iasă și ele în același interval? Dacă între orele 11 și 13, pot fi pe stradă și bătrânii (grupați cu toții atunci) și pot fi și ceilalți, oare nu sporește riscul de îmbolnăvire, mai ales că, în acest moment, în cele mai multe locuri din țară, masca și mănușile sunt doar recomandate, nu obligatorii. Oare dacă bătrânii s-ar putea distribui pe toata durata zilei, nu ar fi mai avantajos pentru limitarea contagiunii, nu s-ar rări posibilii răspânditori ai bolii?

Dar, dincolo de aceasta, aminteam de statistici pentru că ele trebuie să fie un îndrumar pentru decidenți în aceste situații-limită. Am mai arătat că ne-ar fi fost util să știm câți oameni mureau în medie pe zi în România înainte de a veni această pacoste peste noi, ca să putem aprecia cât de distrugătoare este pandemia. Nu cred că Institutului Național de Statistică i-ar fi fost greu să ne spună acest lucru, fiindcă nu era vorba de calcule prea complicate. În plan mondial, am văzut recent că s-au relevat asemenea date și că molima a făcut să crească numărul decedaților, în medie, de aproape trei ori față de perioada de dinaintea flagelului. Este foarte grav, dureros și trist. Pentru milioanele de familii care au morți este tragic, iremediabil, catastrofal. Acestor familii statistica nu le ajută la nimic.

Revin, totuși, la statistică și constat, din date accesibile publicului larg, următoarele: în 2018, au murit în România 263 463 de oameni, ceea ce înseamnă 721,8 oameni, în medie, pe zi. Proporțional, sunt ceva mai mulți decât în Germania (de patru ori mai populată decât România), unde mor, în vremuri obișnuite, cam 2200 de oameni pe zi. E firesc să fie așa, deoarece în Germania speranța de viață e mai mare decât în România. Am urmărit – după datele Anuarului Statistic al României și după alte câteva surse coroborate – care este repartiția decedaților pe grupe de vârstă. Astfel, din cei 263 463 morți din 2018, erau 147 094 de persoane de peste 75 de ani, adică 55,8% din total. Morții de peste 60 de ani erau 223 740 și însemnau 84,9% din total. Acestea sunt, să zicem, două extreme. La mijlocul acestor extreme se situează morții de peste 65 de ani, care au fost în 2018 în număr de 201 399, adică 76,4% din total.

Ce constatăm în cazul îmbolnăvirilor și deceselor cauzate de acest virus? Las deoparte faptul că, între cei infectați din România, 70-80% aparțin grupei de vârstă cuprinse între 30-69 de ani și că grupa de vârstă cea mai afectată se referă la persoanele între 40-49 de ani. Prin urmare, cele mai multe cazuri de îmbolnăvire se înregistrează în rândul maturilor și nu în rândul bătrânilor. Dacă s-ar fi dovedit undeva că bătrânii răspândesc mai intens virusul, deși se îmbolnăvesc mai puțin, atunci grija izolării acestor persoane de peste 60-70 de ani ar fi avut o rațiune, din moment ce populația activă, producătoare de bunuri și servicii, este formată, în primul rând, din maturi și tineri. Dar nici statisticile morților nu-i culpabilizează pe bătrâni. Conform unor calcule mai vechi, de când aveam doar 150 de morți, 68% dintre ei erau persoane de peste 60 de ani. Să spunem că astăzi când avem, din păcate, de aproape patru ori mai mulți, procentajul bătrânilor morți ar fi crescut, ajungând la 75% dintre toți cei care ne-au părăsit. Să admitem – deși nu avem date – că media mondială i se potrivește și României și că acum, în vrem de pandemie, mor și la noi de trei ori mai mulți oameni decât în timpuri normale.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Vina bătrânilor de a fi bătrâni” →

Ioan Aurel POP: Periculoșii bătrâni

Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.

Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori.

Această evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc?

Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.

În vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse.

Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul.

Continue reading „Ioan Aurel POP: Periculoșii bătrâni” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine

Atitudinea justă este dimensiunea Omului hărăzit cu însuşirile spiritual-religioase, care-i conferă personalitatea, dându-i sens autorităţii pentru a-i călăuzi pe cei din jur.

Atitudinea înfrumuseţează ca un veşmânt regal sceptrul Omeniei, cea mai înaltă nobleţe a dacoromânilor hărăzită de Dumnezeu ca Frumuseţea cea dintâi.

Atitudinea irumpe din Adevăr pentru a netezi Dreptăţii căile evidente ale realităţii.

Atitudinea are ca sceptru Autoritatea moral-religioasă, care tâlcuieşte genial Drama, dramele abătute asupra Naţiunii creştine, asupra Bisericii ortodoxe naţionale, astfel că toate furtunile încercărilor ce se abat asupra noastră, ca Naţie, în vreme şi vremuri sunt traduse de Omul autorizat, persoană – personalitate consfiinţită, ca încercări de credinţă, probleme de conştiinţă, teme, teste şi teze de iubire creştină, pe care Instituţiile fundamentale ale Statului: Biserica, Cultura, Ştiinţa, Armata, Justiţia, Sănătatea trebuie să le rezolve numai în duhul şi spiritul Adevărului.

Atitudinea moral-religioasă, fiindcă înainte de orice configuraţie socială, aparţine genetic religiozităţii, ne cere imperios nouă creştinilor ortodocşi, hărăziţi, înzestraţi cu responsabilitate să reconstituim permanent drumul către noi înşine, pentru a înlesni apoi continuu paşii semenilor noştri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine” →

Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?

Ultimele descoperiri din arhivele secrete confirmă ceea ce Mihai Eminescu a ştiut dintotdeauna: românii s-au considerat urmaşii daco-romanilor, iar elita boierească/voievodală medievală avea conştiinţa culturală a unităţii, prin continuarea în mentalul colectiv a unui regat al Daciei pe teritoriul geografic carpato-danubiano-pontic. Se dovedeşte, în urma ultimelor cercetări, că ideea de Dacia pentru a desemna cele trei ţări române nu a fost o invenţie umanistă de sfârşit de secol XVI, ci a apărut încă din secolul XV în arhivele principatelor occidentale, iar însăşi voievozii români considerau „Bizanţul după Bizanţul” lui Iorga une fel de restitutio Daciae. Ca student la facultatea de istorie clujeană la începutul anilor 1990 eram aproape „asasinat” moral dacă susţineam o continuitate, cel puţin mentală şi culturală, a Daciei la poporul român sau elita boierească. Toţi trebuia să fiim doar urmaşii Romei, vorba lui Miron Costin şi să mergem pe preceptele Şcolii Ardelene, care a „sinucis” istoric ideea Daciei. Iată că ultimele cercetări ştiinţifice îmi dau moral dreptate. Nu am fost un dacist „ceauşist”,pentru că şi aici s-a lucrat pentru ocultarea adevărului istoric. Dacă nu susţineai teza oficială a latinităţii exacerbate,care se confunda cu „occidentalizarea”, erai imediat etichetat ca reacţionar, fundamentalist sau anti-occidental. De parcă adevărul istoric ţine cont de ideologie, nu de acribia cercetării. Daniel Roxin se exultă în urma noilor descoperiri din arhivele occidentale „Așa după cum știți, Mihai Viteazul a fost numit de către dușmanii săi Malus Dacus (Dacul cel Rău), iar Iancu de Hunedoara a fost numit în cronicile bizantine Ioan Getul. De asemenea, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș erau considerați în anumite izvoare Domni ai Dacilor. Țările lor au fost numite Țări Dacice, iar hărțile acelor vremuri marcau peste teritoriul românesc numele Dacia. Mergând mai departe, în timp, descoperim că lui Horea, austriecii i-au bătut o monedă pe care apărea, ironic, titulatura de Horea, rege al Dacilor. Nici Tudor Vladimirescu nu a fost străin de conștiința rădăcinilor sale dacice, ca dovadă că într-o scrisoare trimisă lui Ipsilanti, dușmanul său, întreba: “Ce au de câștigat DACII de la greci?” Eminescu, la rândul său, visa la o DACIE MARE în care să fie cuprinsă și Transilvania. Dar lucrurile nu se opresc aici…Conform academicianului Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, cancelariile occidentale l-au numit și pe Ștefan cel Mare REGE AL DACIEI, pe vremea când faptele sale de arme împotriva turcilor erau elogiate în toată Europa”. Recent la editura Şcoala Ardeleană a apărut o carte de excepţie, un document care oferă o nouă orientare şi direcţie istoriografică: Ioan Aurel Pop, Alexandru Simiona – „Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul evului mediu”.

Dar cel mai bine să-i lăsăm pe autori să exemplifice noua orientare de cercetare a viziunii asupra unor domnitori români în contextul epocii: „În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş”.

Mai mult, într-un interviu documentar la Trinitas TV, Acad. Ioan Aurel Pop aduce noi lămuriri pe această linie renascentistă. A declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești.„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Continue reading „Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?” →

Galina MARTEA: Constatarea evenimentelor istorice – apariție editorială în onorarea Centenarului Marii Uniri

În semn de recunoștință pentru marele eveniment Centenarul Unirii a fost lansată ediția specială a revistei de cultură istorică COLUMNA 2000, serie nouă, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara. Fiind în al 19-lea an de existență, revista Columna 2000, cu numerele 73-74-75-76 (ianuarie-decembrie 2018), este o publicație remarcabilă care, la rândul ei, ar putea fi comparată cu o monografie științifică de o valoare aparte în domeniul istoriei, având un conținut de 330 pagini și o consistență analitică ce predispune către reflecții profunde, în cazul dat, către onorarea/ reamintirea/ constatarea celor mai reprezentative evenimente din istoria neamului românesc din perioada anilor 1918-2018 și nu numai. Publicația respectivă este binevenită prin prezența unor personalități marcante din sfera academică, universitară și scriitoricească atât din cadrul țării, cât și din afara ei, avându-l pe Aurel Turcuș în calitate de conducător spiritual, iar în consiliul științific al revistei fiind prezenți renumiți oameni de știință precum Ioan Aurel-Pop (acad., prof.univ., dr., președinte al Academiei Române), Ioan Hategan (dr., cercetitor științific la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române), Doina Benea (dr., membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Berlin), Adrian Bejan (dr., prof.univ., membru al Societății de Științe din România), Radu Paiușan (dr., prof.univ, președinte al Asociației Istoricilor Bănățeni), Cornel Petroman (prof, dr., responsabil al Secției de Istorie Modernă a Societății de Științe Istorice din România-Filiala Timiș), cât și alți savanți eminenți ai națiunii române. Corespunzător, existența revistei este onorată prin contribuția majoră a Colegiului Directorilor Onorifici și, nu în ultimul rând, construită și pusă în lumină de Colegiul de Redacție, redactor sef fiind istoricul Tiberiu Ciobanu (fondator, director, dr., conf.univ., prorector al Universității „Ioan Slavici”), iar redactorii-sefi adjuncți fiind domnii Dumitru Mnerie (dr., prof.univ., președintele Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici”) și Otilia Breban (prof.), și, respectiv, redactorii Ana Caia, Ion Jurca Rovina, Zaharia Pereș, Mariana Gurza, Alina Șușoi, Veronica Balaj și mulți alții, care prin inteligența și capacitatea lor profesională reușesc să ofere publicului cititor o lucrare demnă de respect și apreciere.

O revistă consacrată în totalitate marelui eveniment – Centenarul Unirii, dar și multor altor evenimente/ acțiuni istorice ce au fost prezente în viața poporului român. O lucrare oportună și de o importanță extraordinară, aceasta însumând în sine aspecte despre istoria, cultura, tradițiile, unitatea și identitatea neamului românesc. Scopul principal al acestei ediții este de a relata realitatea trăită în țara românească de-a lungul timpului și, nemijlocit, de a elucida conținutul obiectiv prin intermediul căruia se profilează personalitatea poporului român în diverse perioade istorice. Pentru început, în cuvântul de deschidere, la secțiunea Editorial, ne vorbește Dumitru Mnerie despre „Cultura și demnitatea României în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire”. O descriere fascinantă și impunătoare despre trecutul și prezentul istoric al României. Referindu-se la semnificația anului 2018, Domnia Sa scrie: „Anul 2018, prin Decizia 864/ 2017 a Parlamentului european și a Consiliului UE, este declarat Anul european al patrimoniului cultural. Revista Columna 2000, încheie al XIX-lea an de existență în Serie nouă, cu îndeplinirea menirii de păstrător la loc de cinste al patrimoniului cultural românesc, al demnității României – vatră statornică a tuturor românilor”, continuând cu: „Întregul an 2018 este presărat de momente de aduceri aminte, de aniversări și comemorări, dovezi de recunoaștere și prețuire a valorilor culturale adunate de poporul român de-a lungul veacurilor. Lista momentelor se deschide cu numele a doi mari români, tată și fiu, personalități de care se leagă de istoria românilor, în special istoria medievală a Transilvaniei și Banatului: Iancu de Hunedoara (n.1407, Hunedoara – d.1456, Zemun) și Matia Corvin (n. 1443, Cluj – d. 1490, Viena). Se împlinesc 580 de ani de când Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale (remarcat mai ales pentru numeroasele campanii antiotomane), devine Ban al Severinului și Comite al Timișoarei (1438)”. În același timp, Domnia Sa semnalează că „Anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri marchează România (suprafața 238.397 km² și 19.549.220 locuitori), ca țară membră în principalele organisme internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite – ONU (1955), Uniunea Latină (1980), Consiliul Europei (1993), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE și Organizația Internațională a Francofoniei – OIF (2003), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (2004), Uniunea Europeană – UE (2007). Acum România, ca țară europeană bine integrată, se pregătește să preia chiar și Președinția Consiliului Uniunii Europene (în 2019)”. Concomitent, Dumitru Mnerie face o analiză și descriere succintă despre activitatea și viața marilor domnitori, istoriografi, umanisti, filozofi, cărturari, oameni de știiință, episcopi, scriitori, oameni politici de origine română, care prin contribuția lor au dezvoltat și au venerat țara românească, aceștea fiind Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare (Domnitorul Moldovei timp de 47 ani, considerat cu cea mai mare domnie din epoca medievală din Țările Române), Miron Costin, Vasile Alecsandri, Ioan Inochentie Miku-Klein, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Grigorescu, Regina Elisabeta, Regele Carol I, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu și multe alte personalități distincte ale națiunii române. În încheiere, domnul Dumitru Mnerie menționează cu multă satisfacție sufletească și demnitate națională despre valoarea Actului de Unire din 1918: „Și totuși, aniversarea cea mai dragă a poporului român din acest an este Centenarul României. Prezentul număr al revistei „Columna 2000” este dedicat, în special acestui mare eveniment. În editorial se amintesc două momente premergătoare extrem de importante, și anume: 27 martie/9 aprilie 1918, momentul hotărârii prin vot de către Sfatul Țării (adică Parlamentul proclamatei Republicii Democratice Moldovenești) a unirii Basarabiei cu România (act ce reprezintă concretizarea și biruința mișcării «româniste» din acest ținut), precum și 15/28 noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu România, hotărâtă în Congresul general al Bucovinei, când, în fapt s-a decis adoptarea Moțiunii prin care se cerea „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Momentul de referință al înfăptuirii Marii Uniri a fost marcat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918, fiind convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se se pecetluia unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul Român”. Sunt puse în relief idei fenomenale, pătrunse de spiritul național, desigur, totul fiind raportat la mediul, pământul și graiul românesc. Cuvinte extraordinar de frumoase, cuvinte care inspiră sentimente de venerație și provoacă omul în realizarea cât mai multor acțiuni nobile pentru țara natală.

Cu aceleași gânduri de bună credință și fidelitate în valorile spirituale, umane, naționale, Col.(r.) Constantin C. Gomboș scrie un eseu în memoria regretatului Aurel Turcuș (mentorul revistei Columna 2000, savant, poet, prozator, etnograf, jurnalist, istoric), întitulând „Gânduri pentru un prieten plecat în nemurire, Aurel Turcuș (1943-2012)”. Acesta este un moment de reculegere pentru o personalitate și identitate autentică a neamului românesc. În memoria scumpului prieten, Col.(r.) Constantin C. Gomboș mărturisește: „La 1 decembrie anul acesta voi aprinde o candelă și pentru tine în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Nu te pot uita, drag și de neuitat prieten!”.

La secțiunea Pagini de Istorie autorii înscriu subiecte nespus de importante despre etnogeneza românilor, voievodat, ideea și indentitatea națională, recunoașterea independenței, naționalizare, acțiunile politice românești, cultură, relațiile socio-umane, etc.; iar componentul Marii Uniri este transpus în cel mai detaliat mod și cu multă demnitate națională. Pentru început, profesorul universitar și dr. Doina Benea ne face cunoștință cu studiul privind „Cercetările arheologice din castrul roman de la Tibiscum (1976-2015). Rezultate și perspective”. Respectivul studiu științific oferă o largă posibilitate de înțelegere concretă a modului de integrare culturală a unor populații provinciale (traci, vindelici), cu etnii din spațiul sirian și nord-african cu populația locală dacică în secolele II-III, autoarea argumentând că ascendența rapidă a veteranilor din castrul de la Tibiscum în rândul elitei aristocrației urbane locale, dar și de la Apulum și mai ales, în Capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, constituie indiciul cel mai clar al romanizării unei pături importante din populația anticului Tibiscum”.

La aceeași secțiune Pagini de Istorie, profesorul universitar și dr.Tiberiu Ciobanu prezintă descrieri foarte clare și destul de interesante „Despre Vlad Țepeș – un „voievod absolut” și „cel mai mare cârmuitor și comandant militar” al vremii sale – la împlinirea a 570 de ani de la urcarea sa pentru prima oară pe tronul Țării Românești”; „Despre Mihai Viteazul («stăpân [chiar dacă doar vremelnic] al întregului neam românesc», «eroul naţional [pentru veșnicie] al tuturor românilor» și «principe valah [român] de interes [indiscutabil] universal») la aniversarea a 460 de ani de la nașterea sa și a 425 de ani de la urcarea lui pe tronul Țării Românești”; „Despre Dimitrie Cantemir, principele-cărturar al neamului românesc, la aniversarea a 345 de ani de la nașterea sa și la comemorarea a 295 de ani de la trecerea lui la cele veșnice”; „Despre Alexandru Ioan Cuza, părintele statului național român modern, la comemorarea a 145 de ani de la trecerea sa la cele veșnice”. Cercetările Domniei Sale sunt marcate de o viziune amplă despre marii voievozi, domnitori, cărturari români, în mod aparte, despre acele personalități distincte care, în timp, au contribuit substanţial la realizarea aspirațiilor milenare de unitate, respectiv, de creare a statului naţional român. Făcând o descriere relevantă despre domnitorul Mihai Viteazul, Tiberiu Ciobanu spune: „Neîndoielnic că „fiul marelui și preabunului răposatului Io Petrașco Voievod”5 este conducătorul nostru politico-militar cel mai temeinic cunoscut pe plan naţional şi internaţional din întreg Evul Mediu românesc, el meritând pe deplin să fie pomenit cu evlavie, mândrie și recunoștină de către toți românii cu ocazia Centenarului, deoarece este, practic, primul unificator de neam și țară din îndelungata și zbuciumata noastră istorie”. Cât despre Dimitrie Cantemir (domnitorul Moldovei și marele cărturar al umanismului românesc), autorul menționează: „… deși a domnit foarte puțin, prin întreaga-i activitate, pusă atât în slujba luptei pentru neatârnarea patriei sale, cât şi a dezvoltării culturii româneşti şi europene, poate fi considerat unul dintre cei mai valoroşi voievozi şi cărturari ai neamului nostru”. Afirmații de mare preț în adresa marilor personalități românești.

Însă, Ioan-Aurel Pop (prof.univ., dr.hab., președintele Academiei Române) scrie despre „Etnogeneza românilor – dincolo de aspectul enigmatic și miraculos”, în concluzie declarând: „Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II și VIII-IX d. Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potențialul uman. Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi și în celelalte regiuni ale Daciei, așa cum se impusese și în Moesia și Dacia Aureliană. Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca și latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Gallia, și a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română. Unitatea limbii române și faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum și faptul că izolarea protoromânilor și românilor de la sud de fluviu de masa nord-dunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele al VII-lea – al VIII-lea, când etnogeneza și glotogeneza erau aproape terminate”.

Eugen Mioc (prof., dr.) prin intermediul lucrării despre „Ideea națională și Revoluția de la 1848-1849 în Banat și Transilvania” zice că „Revoluțiile dintre anii 1848-1849 au reprezentat, atât prin aria de răspândire cât și prin durată, o ridicare populară nemaiîntâlnită până atunci la nivel european. Ele au fracturat regimurile monarhice neoabsolutiste de pe bătrânul continent și au adus ca noutate naționalismul.1 Organizatorii mișcărilor au fost cu predilecție intelectuali, proveniți atât din rândurile burgheziei liberale cât și din cele ale nobilimii reformatoare. Majoritatea liderilor revoluționari aveau contingență cu lojile masonice și combinau ideile iluministe de sfârșit de secol XVIII – libertate, egalitate, fraternitate, specifice Revoluției franceze de la 1789 – cu idealuri romantice de început de secol XIX – conceptele de națiune și naționalism. Prin urmare, scopurile mișcărilor revoluționare au fost multiple: democratizarea societăților, cu tot ceea ce presupune acest fapt dar, și emanciparea popoarelor asuprite și formarea unor state naționale pe criterii etnice. Conceptul de națiune în sensul modern al termenului apare la sfârșitul secolului XVIII în vestul Europei și în Statele Unite și de acolo se extinde în întreaga lume…”. Anul 1848 a constituit însă și momentul trezirii conștiinței naționale a românilor. A fost pentru prima oară când, idealul formării unui stat românesc unitar a coborât de la nivelul elitelor la nivelul poporului de rând”.

Respectiv, profesorul Otilia Breban prin articolul „140 de ani de la recunoașterea independenței de stat a României” înregistrează următoarele: „Anul 1878 se înscrie în istoria neamului românesc ca anul în care a fost dobândită pe calea armelor (în urma victoriei obținute de armatele ruso-române asupra forțelor militare turcești în Războiul din 1877-1878) și recunoscută prin acțiuni diplomatice (care au culminat cu Congresul de Pace de la Berlin din iunie-iulie 1878) Independența de stat a României (ce fusese deja proclamată la 9 mai 1877), fără înfăptuirea acestui ideal național nefiind posibilă, practic, evoluția ulterioară a țării noastre și înscrierea acesteia în rândurile marii familii a statelor europene”. „În primăvara anului 1877 existau toate condițiile interne și externe pentru îndepărtarea suzeranității otomane. Întreaga națiune dorea și era interesată să obțină independența deplină a României. Un război victorios, care să înlăture suzeranitatea Porții otomane și să consfințească independența țării, reprezenta o necesitate, nu numai de ordin istoric, ci și de ordin moral și național”. „În ciuda unor condiționări și îngrădiri, Tratatul de la Berlin a recunoscut independența statului român și intrarea cu drepturi depline a României în concertul european. În lunile următoare, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia, au recunoscut fiecare noul statul internațional al țării, stabilind cu ea relații diplomatice. Italia va recunoaște independența în 1879, după ce articolul 7 din Constituție se va modifica, articol care făcea referire la drepturile civile și politice, iar celelalte trei mari puteri, Franța, Marea Britanie și Germania, vor recunoaște independența țării, abia în anul 1880, după ce guvernul român avea să accepte condițiile de răscumpărare a căilor ferate de la acționarii germani. Datorită recunoașterii sale internaționale, România a străbătut o etapă decisivă în procesul ei de afirmare europeană. Totodată, dobândirea independenței de către statul român a contribuit în a pregătii desăvârșirea unificării statale a națiunii române”.

Profesorii Radu Botiș și Mircea Botiș analizează cu multă pasiune Acţiunile politice româneşti în direcţia realizării Marii Uniri, la acest subiect concretizând: „În nemijlocită legătură cu activitatea politică şi diplomatică dusă pe diferite planuri de România în scopul realizării idealului său national,cu lupta purtată de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr de români au desfăşurat în diferite ţări din Europa,precum şi în S.U.A. o acţiune multilaterală şi eficace,în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc. pentru cauza comună: victoria principiului naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii”. Pe când, Ana-Maria Ciupu (elevă în clasa a XI-a, Științe Sociale, Liceul Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara) vine cu o relatare destul de prețioasă despre „Propaganda românilor din Occident în favoarea Marii Uniri”, astfel afirmând: „În înfăptuirea Marii Uniri din 1918, un rol deosebit de important l-au avut acțiunile românilor aflați în Occident, și, mai ales, a celor aflați acolo cu un mandat. Propaganda românească în favoarea cauzei naționale s-a amplificat mai ales după retragerea armatelor române în cadrul campaniei de la sfârșitul anului 1916”. Astfel, marile personalități ai neamului românesc au desfășurat o activitate enormă pentru cauza românilor, pentru țara natală, printre aceștea regăsindu-se: Vasile Stoica din SUA, Gheorghe Mironescu și Dumitru Drăghicescu din Marea Britanie; Traian Vuia și Alexandru Lepădatu din Franța, Vasile Goldiș din Belgia și mulți alții. Prin această lucrare autoarea demonstrează că activitatea desfășurată de românii din străinătate a dat roade mari, constituindu-se într-o contribuție semnificativă la cunoașterea și înțelegerea cauzei românești.

Fiind structurată în multiple secțiuni și cu diverse conținuturi (pagini de istorie, patrimoniu, evocări, din istoria învățământului românesc din Banat, homo religiosus, marea unire reflectată în artă, din larga românitate, mari personalități ale omenirii, restituiri, meridiane, consemnări, vitrina cu cărți), revista în cauză cuprinde o pleiadă întreagă de autori care, la rândul lor, transmit mesajul corespunzător pentru publicul cititor. În această listă a autorilor/ cercetătorilor/ academicienilor/ scriitorilor se înscriu și Horațiu Suciu și Monica Suciu cu lucrarea „Lugojul, Marea Adunăre Națională de la Alba Iulia și instaurarea administrației românești (1919)”; Laurențiu Nistorescu cu „Ultramontania, un ducat tardeno-dacic”, Sorin Gabriel Ionescu despre „Voievodatul – forma de organizare a comunităților din Banat la începutul Evului Mediu”, Ioan Hațegan cu „Studenți din Banat la universități străine în Evul Mediu. Studenți timișoreni”, Alexandru Gyuris cu „Cetatea Timişoara otomană în hărţi habsburgice din secolul XVIII”, Cristina Grecu „Aniversare. 170 de ani de la Revoluția pașoptistă din Banat”, Sorin Codaț „Prăbușirea Frontului de Est și consecințele sale politice pentru România (1917-1918)”, Marieta Rubaneț „Scurtă privire asupra evenimentelor din preajma Marii Uniri”, Horia Țâru „Regal la Marea Unire de la 1918”, Constantin C. Gomboș „Ecoul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 în documente de arhivă și presa vremii din Banat (1919-1940)”, Dușan Baiski „Rebeli cenăzeni, la Curtea Marțială”, Eusebiu Narai „70 de ani de la naționalizare. Naționalizarea principalelor mijloace de producție în județul Caraș”, Mariana Gurza „Vasile Plăvan – mărturii de istorie trăită”, Galina Martea „Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni”, Virginia Popovici „«Opinca», prima „foaie” românească din Banatul sârbesc” și mulți alți autori; în cele din urmă, redacția revistei venind cu studiul „Dovezi documentare ale participării la Marea Unire”. De menționat, în majoritatea cazurilor, lucrările tuturor autorilor se înscriu în categoria cercetărilor științifice, acestea fiind însoțite de surse bibliografice, introduceri, concluzii și alte aspecte caracteristice conținutului analitic. Autorii revistei, prin subiectele abordate, au încercat să pună accente clare pe evenimentele istorice care au marcat, în timp, identitatea poporului român.

Printre multitudinea de autori prezenți în această revistă sau, mai bine zis, în această monografie științifică se regăsesc renumiți savanți, scriitori, pedagogi și istorici cu renume, iar cele scrise de domniile lor sunt realități despre destinul, viața și existența poporului român. Sunt formulate descrieri ce relatează, cu adevărat, istoria națiunii române din trecut și prezent, astfel lucrarea de față fiind nespus de necesară societății române de astăzi, cu atât mai mult, în Anul când se onorează marele eveniment – Centenarul Unirii. O lucrare ce merită a fi lecturată și înțeleasă cu întreaga totalitate a proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului – conștiința, cugetul, gândirea – unde sunt puse în evidență conținuturi extraordinar de interesante ce sunt pătrunse de spiritul național, în același timp, totul reprezentând o chemare întru valorificarea sentimentului autentic pentru neamul românesc de pretutindeni. Drept urmare, COLUMNA 2000 este o revistă de cultură istorică construită conform celor mai moderne tehnici editoriale și care, la rândul ei, este publicația care completează, în mod onorabil, patrimoniul cultural român.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

10 decembrie, 2018