Cea mai frumoasă femeie din lume

 

Cea mai frumoasă femeie din lume-i plecată

până în dealul raiului să-mi aducă mie apă.

A coborât devale în poiana înverzită

și s-a întins pe iarbă că e obosită.

 

Cea mai frumoasă femeie a plecat și eu n-am mai apucat

să-i spun că am pregătit vitele pentru iernat,

să stea liniștită că i-am cumpărat

celui mic cămașă așa cum a visat.

 

Patul e neîncăpător, iar  perna mă obosește,

cea mai frumoasă femeie din lume îmi lipsește!

De când ea se odihnește în pagina unui album,

caut cu memoria sângelui, un rest de parfum.

 

Cea mai frumoasă femeie din lume rămâne

mama ce mi-a pus miere în glas și m-a pregătit pentru lume.

Cea care cu glasul  doinit mi-a mărturisit

că sunt copilul ei cel mai iubit

 

și care trecând peste obstacole și teama de înălțime

a luat panerul din nuiele și a plecat să adune

toate florile raiului, înmiresmate

și acum stă și mă așteaptă să mi le dea mie pe  toate.

 

Anotimpurile vin și pleacă, doar eu rămân

cu acest gol din piept, nu mai am de unde  să mai adun

mângâierile și vorbele dulci, să umplu cămara din piept.

Tot ce pot să mai fac e să stau și să aștept

 

ceasul nopții în speranța că cea mai frumoasă femeie din lume

o să coboare scara raiului pentru o clipă cu mine.

Preț de un vis speranța renaște și crește

că ne vom reîntâlni pentru o nouă poveste,

 

că o să-mi aduci lipie frământată din grâul din rai

și coaptă pe plită la lumina  luceafărului și că iar o să  stai

să mă privești cum mănânc înfometată

de lipsa ta și că o să mă mângâi cu mâna ta caldă pe față.

 

Cea mai frumoasă femeie din lume s-a dus

să cutreiere nemărginirea ca să afle răspuns

pentru leacul de dor și de neuitare

și-a lăsat lumea goală și fără culoare…

 

A mai rămas din ea doar parfumul acela duios și vechi,

o basma înflorată și o pereche scorojită de pantofi…

Urmele lor încă se mai văd pe ulița gândului iar pe pernă

miroase a ea și atunci știu că cea mai frumoasă  femeie rămâne eternă!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

13 septembrie 2019

Ne-poetul

 

Pe anosta filă ruptă, în retuș se scurge tușul

încâlcitelor cuvinte. Gândurile lui nomade

reaprind în noapte visul cioplitorului în suflet

Construind din semne oarbe versuri demne de balade.

 

Obosit de timp stă bardul printre umbre-ntunecate

Și-n emoție-și revarsă peste fila veche  versul,

Ce ia forma unor note pe arcușuri fermecate

Încercând să-și regăsească spre eternitate sensul.

 

De stigmat însângerată, se revarsă pe hârtie

O silabă golind gralul ce păstrează apa vie

A eternității-n care gândul se va odihni,

Ridicând o  citadela versului spre-a dăinui.

 

Cenzurat de îndoieli,  harul ce naște emoții

Este crucea ce o poartă în piron încins  poeții.

Răstignit peste altarul ce îți ține aprins gândul

Credincios acestui  crez, templu tău este cuvântul!

 

Însă tu nu ești poet, doar cuvântul tău adie,

Peste ramura pe care înflorind, mlădița vie

Îți ascultă ne-poemul încercând să deslușească

Dintre rândurile aprinse flacăra ce i-a dat viață!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

4 septembrie 2019

Toamnă iar

 

Orologiul timpului bate de toamnă prolog,

coș

pregătindu-și natura să strângă din rod.

 

Când clepsidra cu zile de vară s-a spart,

cad

frunzele în lacrimă din ramul anotimpului ars.

 

Vântul bate  în fereastră și trezește din somn

stol,

ce începe pe  aripi dansând să își  caute  țărm.

 

Umbre lungi de tulpini se îmbracă în rugină

și aspiră,

la un pat între straturi de frunză și humă.

 

Semănând în răsaduri săruturi de roade, în velințe,

semințe

se ascund așteptând altă vară fierbinte.

 

Felinarul cu luna aprinsă pe cer își îndreaptă

coaptă,

rodul ei de lumină spre toamna ce bate la poartă.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

3 septembrie 2019

Ars poetica

 

În această cupă sângele cald

așteaptă buze care să-l bea

lacom și ars,

trupul acesta întins pe eșafod,

sacrificându-se,

zâmbește către norod.

Luați, mâncați,

acesta este darul meu

pentru mințile voastre!

Eu, Prometeu,

mă dăruiesc vouă să aprindeți foc

peste cenușa minții.

Dinspre norod

vin pietre aruncate la întâmplare

zdrobind darul.

Doar rar, o floare

Alinare…

Și totuși pe rug

încă se zbate trup de Iisus

iubind,

sacrificiul paharului plin…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 septembrie 2019

 

La o fereastră

 

În vatră fumegă cenușa,

La o fereastră, stă bunica

Ș-ascultă glasul ploii, care plânge

Amarul lumii și în vreme-l strânge!

 

Și plouă, plouă, plouă, peste noi,

Cei care mergem printre clipe goi

De amintirile, care se duc când crești

Și-și plânge buna, jalea, la ferești!

 

Ce-o să mai lase zestre la copii,

Ce-a fost frumos, s-a dus! Ce bogății

Să lase la nepoți? Ploaia tot cerne,

Uitarea peste suflete se-așterne!

 

Unde să caute, unde să ducă,

De unde să mai cumpere sâmburi de nucă,

Porumbi de copt, gutuie îngălbenită

Și în covată, pâinea rumenită?!

 

Din traiul ei sărăcăcios, dar bun,

Din viața ei trăită în ăst cătun,

Nimic n-a mai rămas, doar la fereastră,

Bunica mea plângând și-o floare-n glastră!

 

Aș vrea, când vii, să-ți mai spun o poveste,

Să-ți dau un litru de rachiu, o brânză-n țeste,

Dar drumu-i greu de-acum, în gloată afară,

Se-ngroapă adânc piciorul și-nfășoară

 

Strâns ploaia gleznele și le oprește!

La poarta casei, lacăt ruginește

Și la fereastră praful se așterne!

Bunica, a plecat de ceva vreme,

 

Că ce să facă, ce să mai gătească?

În tindă, bate vântul, în fereastră,

Își țese pânza un păinjen gras.

Din satul bunei, atât a mai rămas:

 

O casă, cu pereții scorojiți,

O poartă ruginită, câțiva pici

Ce se adună seara să se joace

Și-un fus, în care lâna, nu mai toarce!

 

13.08. 2018

 

 

Frumoasa Elada

 

Cu flori de miozotis m-ai așteptat în larg,

Ți-ai fluturat albastru, steagul la catarg!

Bine te-am regăsit tărâm de minotauri,

Șoptesc zărind în valuri, eroi în păr cu lauri!

Umilă, ți-am călcat țărâna legendară,

Mă bucur să te văd, tot sănătoasă, iară!

Mi-ai luminat, frumoasă și plină de legende,

Copilăria-n care te-am răsfoit prin perne!

În hainele-ți albastre de valuri, stă Icar

Și nimfe albe-ți poartă spre maluri scoici ca dar.

În mrejele antice, legendele stau strânse

Și povestesc, de asculți, de minunate nimfe!

Ieșind din spumă, în plete c-o  floare de migdal,

Îmi murmură, Afrodita, secretul lui Dedal.

Iar pașii mei în rugă, m-apropie de tine,

Egee, apă mândră, ce ascunzi, adânc destine!

Elada, tu, frumoaso, din vremile străvechi,

Mă-ncânți cu un sirtaki, șoptindu-mi în urechi!

Olimpul se zărește în zările albastre,

Pe când în ape-și scaldă feciorele din astre!

Și-n văluri calde, noaptea, pășește printre valuri,

Tot încercând, vremelnic, să te unească-n maluri!

Pe anticele  trepte, de-acuma în ruină,

Mă-ntâmpini,tu,  Eladă,  cu miere și cu smirnă,

Iar  pașii mei,  timizi de-atâta frumusețe,

Se lasă prinși de vrajă și vin să-ți dea binețe

Desculți, printre nisipul de aur și fierbinte,

Ascultă de a ta vrajă ce mi-o strecori în minte!

 

18. 08. 2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Mi-e dor

 

Mi-e dor să-ți ascult  glasul   mângâietor peste tâmple,

să mă las iar învelită în brațele tale, fierbinte

să-mi murmuri  cuvinte încrustate în frag,

să adorm iar  lângă tine, omul meu drag!

 

Mi-e dor să mai închid ochii tiviți cu genele tale

peste visul nopții ce mă îmbrăca în răcoare!

Ardeau gândurile nopții sub tâmplele noastre lipite

și cobora cerul să-și aprindă stelele din văpăile inimilor noastre aprinse.

 

De parcă amurgul întins peste noi nu ar fi fost de ajuns

și-a strecurat timpul, umbrele întunecate de plâns.

Pleoapele și-au destrămat tivul de gene

și s-au scurs toate îmbrățișările nopții din ele.

 

Peste noi s-au scuturat frunze uscate din ramul iubirii,

indiferența a pus stăpânire peste teritoriul privirii,

am rămas goi și prea repede  ne-am îndepărtat

din pajiștea unde zburau fluturii născuți în stomac!

 

A rămas visul unduindu-și în mine amintirea

și mă  cuprinde în brațele-i triste uneori melancolia

și atunci  un dor nebun îmi coboară pe tâmple

și-mi trezește gânduri adormite în temnița inimii frânte.

 

Această neuitare ce mă arde cu flăcări de dor

iscă în mine vârtejuri și mă azvârle în gol.

Închid ochii lipsiți de genele tale dar doruri pătrund

peste sufletul meu uitat în ținutul inimii tale, departe acum….

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

21 august 2019

 

Dragă Țară!

 

Frumoaso ce mi-ai fost casă și vis, să-mi ierți plecarea! Soarta de proscris e-o soartă grea.

Această cruce cruntă, aș vrea să n-o fi dus, dar tu vândută ai fost de mult de haitele de hoți.

 De acum, doar în povești eu la nepoți, voi spune despre tine, cum, odată,

 erai cea  mai frumoasă, mândră, fată!

 

Am plâns când am plecat! Plângeau cu mine și râuri și pădurile străbune și vântul

 și uscatele coline! Dar ce puteam să fac? De-aș fi rămas, azi aș fi fost doar lut amestecat cu lutul

curajoșilor străbuni și n-am dorit să-i întinez pe buni cu teama și cu neputința mea!

 Îl rog pe Dumnezeu, în iad să-i dea!

 

Să nu fii tristă c-am plecat! În van aș fi rămas când lângă tine șacalii mișună. Destine

 s-au scris, în praful vântului s-a dus și toți au rupt bucăți din tine și-n în mine,

 sufletul abia mai poate să rabde atât de neagră nedreptate.

Dar suntem slabi frumoasa mea!

 

 De acum, suntem robiți, vânduți, avem stăpân, doar plânsul ne-a mai fost lăsat,

 cu el ne ducem traiul cenușiu sub cer, un cer ce nu mai este al nostru! Sper,

 ca măcar visul să rămână viu și amintirea ta! Ce spirit viu și ce frumoasă ai fost, ce bogății

 ascunse în adâncuri, ce câmpii!

 

Cum am lăsat să pună peste gât năpârca vânzătoare acest jug?!Ne-au luat copiii dragi și ne-au lăsat

în suflete săraci ei, ce-au mâncat din blid la masa ta și au băut nectarul tău și vinul. Te-au vândut!

Te-au rupt, te-au violat și te-au călcat, cu talpa lor murdară! Te-au trădat!

Te-au scos mișeii la mezat!

 

Cei ce-au rămas așteaptă doar un semn, dar de la cine, astăzi, domnitor, e doar  un iuda

vânzător de țară și lângă el năpârci ce mușcă. Fiară să fii și-i aperi pe copii dar lacomii

 

 acestei țări, nu simt decât plăcerea banului, arvună, pentru trădare și pentru minciună

și te-au lăsat la venetici  feudă!

 

În mine răni adânci își odihnesc războiul sufletesc. Eu  te iubesc dar nu mai pot să stau,

mai am un pui și-l vreau în viață. În deal, la căpătâi, acolo unde odihnește buna,

 am îngropat din tine Dorul. Buna, femeie aprigă și curajoasă o să te apere de toți.

 Frumoaso!

 

N-au mai rămas speranțe la cei vii. Suntem mai morți ca morții! Într-o zi, de voi trăi destul,

o să vorbesc de tine celor mici. Mă pedepsesc eu singură pentru că n-am curaj să lupt

dar locuiesc doar printre lași și lașitatea e molipsitoare, o recunosc

 deși adânc mă doare!

 

 Stăpâni acum  sunt hoții, trădătorii, jivine înfometate adulmecând din rana ta, roș sângele aprins.

Așteaptă pe la colțuri și pândesc poate a mai rămas ceva…Mai vezi? Mai simți?

Îi mai auzi cum latră, cum scheaună la ușa ta, frumoasă fată ?Și nu e nu e nimeni care să-i alunge!

 În mine strigă sufletul și plânge!

 

Am mai putea salva ce-a mai rămas? Putem! Însă avem nevoie de-o chemare! Cheamă-ne tu

și  poate la chemare vom strânge sute câteva. Tot vom muri însă măcar așa, vom ști și noi,

 vei ști și tu, c-o urmă, a mai rămas din strămoșeasca sârbă ce se juca pe oase de dușman.

La arme plânșii mei însângerați sărmani!

 

Eu nu mai pot! Tu poți? Nici tu? Ca noi, sunt încă sute, buni pentru-n război. La arme frați, surori,

 copii! Cât mai avem o țară! Suntem vii! Suntem copiii acestei țărișoare ce sângerează oameni

buni! De moare, ai cui vom fi, pe unde ne vom duce? Ce căpătâi va odihni o cruce, când se va mili

 de lașitatea noastră Domnul?

 

Cin-va fi la slujba noastră de înmormântare? Cin-va aduce la mormânt o floare? La arme dragii mei,

 la fel ca mine, vă fierbe flacăra mâniei în vine! Cât mai răbdăm, cât să mai suferim!

Eu plec, tu pleci, ei pleacă…suferim…N-ar fi mai bine oare să luptăm?

Poate că vom muri, dar să încercăm!

 

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

20 august 2019

 

Acest anotimp anodin

 

Peste acest anotimp anodin,

își scutură timpul

un rest de senin.

Zboară spre cer

vise rătăcite.

Prelins,

peste zidul  vechi

o amintire

își pune peceți.

Timpul,

a zăvorât trecutul

în pieptul

din care se scurge nisipul.

Nu-i pasă

că nopțile sunt reci.

Tace

și aruncă cheia ușilor lăsate

deschise către amurg.

Peste zidul acesta vechi,

secundele plâng

iar umbrele

îmbracă în asfințit,

toate dorințele

ce nu s-au împlinit.

Acest anotimp anodin

și amurgul lui

ce se apropie

hain!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 august 2019

Această incurabilă iubire

 

Această incurabilă iubire

Iluzie

Peste bătaia de inimă a gândului

cade

Și-n temnița aceasta din noapte

Ating

Mâna ta întinsă, sperând…

 

Cine a osândit

Iubirea la veșnicie

Și pe mine

să tot aștept o vară târzie

Unde

să caut leacul ce stă ascuns

În mine

 

Dorul

până la os  a străpuns

Plânge iubirea

Rană lăsată pecete

O chem

Dar în ceasul chemării,

nu vede

 

Cu tine,

Înfometată iluzie și flacără

Nici nu trăiesc

Nici nu mă lași vindecată

Privirea

Te caută peste poteca ascunsă

Prin genele tale ce ți-au făcut umbră

 

Azi

Nu-mi mai spui nimic

Dar ecou

Se întoarce fiorul adâncind

Rana din sufletul meu

Știu

n-o să se sfârșească niciodată

 

iubirea aceasta  incurabilă

mușcă flămândă din viață

și eu

plâng

adormind între zidul clădit

din speranțe amestecate

cu nisip

17.05.2019

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Dincolo de lut

 

Dincolo de lutul ce-mi ține prizonieră inima,

Repetitiv, un  strigăt ară în mine

însămânțând  un vis

și îmi spune, că pot să zbor, să fiu

ce mi-am dorit!

 

Dincolo de durerea ce sapă în mine, mocnit,

un foc îmi obligă setea s-o sting

cu izvorul cunoașterii, să adun

între palme esența din necuprins,

să înțeleg cine sunt.

 

Dincolo de tăcere, rămâne în cuvânt,

o parte din gândul risipit peste timp,

frământând între palme de șoapte

mărturie, că am fost și că sunt,

picătură de viață și moarte, visând.

 

Carnivor, timpul mă obligă să prind

cât mai multe secunde și simt

foamea lui cum pătrunde în mine

până când mai rămân

dintr-un vis, doar fărâme.

 

Dincolo de lutul în care mă zbat

eu nu sunt numai carne și sânge, eu ard!

 

Căutând necuprinsul din rost,

sunt esența a tot ce cunosc.

Peste inimă, gânduri și zile,

 

Căutarea e tot ce rămâne!

27.06.2019

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL