5 Mai 1944…
Goarna a răsunat în întreg Ardealul de Nord, pentru grănicerii unguri, ca să-i adune pe toți evreii în gettouri… Ordinul, a fost executat cu precizie… Eu cu mama, ne aflam în gettoul din Regin, unde erau niște condiții mizerabile de viață. Speriați și dezorientați ne supuneam poruncilor grănicerilor, acceptînd în mod laș dormitul pe jos și mîncarea fără vlagă. După o lună am fost încărcați în vagoane pentru vite și duși la Auschwitz.
6 iunie 1944…
O garnitură lungă de vagoane pentru animale pătrunde în gara Auschwitz-Birkenau. La semnalul unor soldați nemți, coboară din tren sute și sute de familii evreiești. E ultimul lor drum de viață… Bărbații sînt despărțiți de femei… și eu de mamă… Apoi bărbații sunt încolonați în două rînduri, în funcție de distinația, care îi aștepta. Eu sunt în rândul întâi și împreună cu alți 800 de copii suntem cazați în baraca numărul 18. Aici vom trăi cîteva luni, dormind pe jos și mâncând mai nimic.
Noiembrie 1944…
Împreună cu unchiul meu și un detașament întreg de deținuți, suntem trimiși la muncă forțată, într-un lagăr menit să construiască un aeroport subteran. Suntem în Germania Federală, pe o iarnă foarte geroasă, îmbrăcați în pijamale vărgate, lucrăm în două schimburi zi și noapte, descărcăm ciment în saci de 50 kg. Munca ne epuizează și foamea ne ucide. Mulți mor chiar de la început… Nemții sunt netulburați de suferințele noastre. Cei care nu lucrează sunt biciuiți sau înpușcați. Condițiile de viață sunt dure, inacceptabile, dar nu avem nici o șansă de scăpare! Într-o dimineață sa făcut apelul (adunare generală). A apărut șeful lagărului, alături de un kapo-evreu. Omul e pus să se îndoaie și șeful lagărului îi aplică 25 de curele pe spate… Apoi zice… că asta este pentru că într-o baracă s-a mîncat carne din cadavre. O boală galbenă trece peste fețele noastre… Suntem cutremurați de monstruazitatea acestui fapt. Foamea a ajuns la limita de sus. Din când în când suntem lăsați să ne spălăm și să ne scuturăm de miile de păduchi, care ne invadaseră. Descoperim uluiți pe săpunuri trei litere RIF, care înseamnă în germană Rain Jüdisches Fett (Grăsime curată evreiască). Cu alte cuvinte, ne spălam cu grăsimea părinților și fraților noștri topiți în crematorii…
Vorbeam mai sus de miile de păduchi care ne invadau. Nu e nici o exagerare. Din cauza mizeriei generale, aceste insecte purtătoare de microbi, ucideau fără milă o bună parte din colegii noștri. Era la ordinea zilei tifosul exantematic, purtător de microbi ale bolilor contagioase, de care sufeream și eu… Timp de multe săptămâni am zăcut de tifos, fără a primi nici un tratament medical. Ca mine erau foarte mulți, poate jumătate din numărul deținuților, care au murit de această boală crudă. Precum se vede, ținta soluției finale era pusă în aplicare în felurite moduri, cu scopul, ca evreul, care n-a fost gazat la Auschwitz, să moară aici de foame sau de boli.
Totuși luptam cu moartea… De fapt singura posibilitate de a scăpa cu viață, era sustragerea de la muncă și găsirea alternativă, pentru puțină mîncare, pe care o primeam. Unii precum ați văzut, au mîncat din cadavre, alții din rădăcini, dar moarte era nemiloasă și căsăpea viețile cu sutele. În fiecare dimineață un comando special căra cadavrele din barăci, care cu o seară înainte încă trăiau…
Voi povesti un ultim capitol din această viață netrăită… În penultima zi, înainte de eliberare, am decis ca cei care mai erau în putere să atace magazia de pâine. Nemții au dat foc la magazie și au fugit de teama americanilor eliberatori. Magazia ardea în flăcări. Scene halucinante se derulau în fața celor prezenți. Pâinea, atât de dorită și salvatoare de viață, ardea și nu putea fi recuperată. Ultima speranță de a mai trăi, ne-a fost furată în chip barbar de torționarii care ne-au chinuit pînă atunci.
Despre toate aceste crime, puteți citi în următoarele cărți publicate de subsemnatul: „Cîntece de pus pe rană”, „Noi ultimii mohicani”, Auschwitz țara morții”, „Noi nu putem uita și nu putem ierta”… Cărțile pot fi împrumutate de la biblioteca Universității Ebraice din Ierusalim.
***
Holocaustul încă arde în noi… (Poem)
De zeci de ani tăvălugul hitlerist
Ne-a făcut pe viață triști.
Rănile provocate de ucidere a părinților și fraților,
Încă nu s-au vindecat.
Nazismul, ia trimis la cuptoare
Și a turnat moarte peste capetele lor,
Gândul, n-are liniște…
Inima tresare din clipă-n clipă.
Pedeapsa asta monstruoasă,
Ne-a încărcat pe cei rămași,
Cu ură și durere de neiertat.
De ce? De ce?
De ce trebuiau să cadă victimă evreii?
Evreii cei cuminți și creatori în știință și tehnică,
Care nici măcar n-au protestat contra
Măsurilor severe luate împotriva lor.
Noaptea de cristal!
Încă sună vitrinele zdrobite,
Ale magazinelor evreiești.
Continue reading „Harry ROSS: Fragmente dintr-o viață netrăită (jurnal)”
Ce repede trec anii! Amintirile mă leagă de ținuturile natale, de aceea Toplița a anilor 1929 când am văzut pentru prima dată lumina zilei. Acea luminozitate minunată care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, dar care viață deseori a fost și umbrită de forțele întunericului. Când m-am născut mă numeam Enric Roskovits, nume cu care m-am prezentat în anii de școală, apoi la ușa lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz… Acolo, însă, am fost deposedat de identitatea umană, numele meu fiind înlocuind doar de un număr tatuat pe braț: „108767”. Tot la Auschwitz a dispărut și mama mea, Eugenia, cu care am fost deportat pe acele meleaguri de blestem, după ce tatăl meu, Zoltan Roskovits, murise în 1943 tot într-un lagăr de muncă forțată undeva prin Ucraina. În septembrie 1945 am revenit din lagăr „acasă” (!?)… singur-singurel, dar nu înainte de a fi internat vreo 3 luni într-un spital de recuperare în Germania. Aveam doar 16 ani și 30 de kilograme! Ştiu însă un lucru: gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe cînd gustul libertăţii mi-a rămas pînă azi pe buze! În România, nu mai aveam pe nimeni apropiat, în afară de unchi, David Nussbacher din Baia Mare, care fusese și dânsul la Auschwitz şi la care am locuit, mai apoi, câţiva ani (1949-1959). Acum sunt cunoscut pe tărâm literar sub pseudonimul Harry Ross. Mi-a plăcut acest (re)nume, mai ales ca a fost deseori apreciat de cei care citesc și scriu literatură ebraică sau română… Dar pe copilul-adolescent Enric Roskovits, de dispariția părinților mei și de „numele de pe braț” nu am să-i uit niciodată!
Salutăm Anul Nou evreiesc cu tot ce-i mai firesc: pace, belșug și bucurii, plus o casă de copii.