Pe țărmul meu de dor…
Se-nclină către noi talazuri de uitare,
Din vara ce s-a scurs prea nemilos…
Pe țărmul meu de dor, se scutură o floare
În ultim dans se tânguie lumini duios.
Mi se aștern pe pleoape-n șoapte doruri,
Pe brațe port uitate, ghirlande de cicoare,
Mi-e clipa de iubire rămasă-n alte vremuri..
În palme-i adormită o iarnă de-așteptare…
Avid e timpul să ne-aprindă-n cer altare,
Ca toamna ce se-ascunde-n ochii mei sfioși,
Se aude-un pian pierdut în depărtare,
Pe înspumata mare, un vals, doi albatroși.
Chemările-s târzii, nici clipa nu-mi răsună,
Un vers amăgitor preumblă trist prin mine,
Nebune ore aleargă și timpul mi-l sfărâmă,
Prin norii de-ndoială cad litere aldine.
Pe drumul tău străin, ce îngeri te veghează,
de porți făclii de stele, din lira lui Orfeu?
Albastra ta privire, prin alte zări scrutează,
Pe țărmul marii noastre, eu te aștept mereu…
Egretă călătoare, cu aripi albe-n zare,
Rămân ca o nedeie, cu amintiri senine,
Te rog să vii o clipă, s-apari din zări albastre,
În inimă să-mi bați, să te ascult în mine…
Ridică marea către cer!
Șuvoi de patimi sparge liniștea
în nopți fără de tine,
Pe țărmul mării stâncile
sunt răstignite în mister,
Din stele nespuse întrebări
se-ndreaptă către mine,
Doar pașii mei sunt pe nisip
și strigăte de păsări care pier.
În mine așteptarea tremură
și doru-mi arde spre iertare,
E-aproape iarnă, plutește aburu-n spirale
spre rătăcite zări,
Iar simfonia mării pe buze-mi se topește
cu picături de sare,
Și valul cu suspine îmi duce gândul
către tine-n depărtări.
Ce ruguri de-amintiri rămân pe mal
și ce visări aprinse sunt în mine?
Izvor din tainică iubire eu aștept
să se întoarcă în albastrul ideal,
Tu cu celeste șoapte să îmi vii trezit
cu noi accepții de iubire:
Ridică marea către Cer
și fă-mi veșmânt din străluciri de val!
Prin ora-mi albăstruie…
Te văd trecând prin ora-mi albăstruie
De insomnii e stins și ceasul din perete,
Lumina prin odaie e galben-amăruie,
Afară-aleargă frunze parcă bete.
Acolo unde ești prin clipe de-nălțare,
În vise cu parfum de mosc ascuns
Pe lacrime mai simt un gust de sare,
Lucind prin amintiri de nepătruns.
Pe umărul meu stâng păstrez sărutul,
Atingere de înger lăsată-n calea mea,
Aud bătând în gânduri tot trecutul
Ce-aprinde dor cu jar de catifea.
Cu pașii mei stingheri eu mă apropii,
În mâna mea închisă-i o floare de cais,
Pe frunte-mi se preling din ploaie stropii
Tu te îndepărtezi asemeni unui vis.
Cuvinte neștiute să-ți spun cât îmi lipsești
Pe aripă de gând le pierd, le regăsesc,
Zadarnică mi-e clipa în care tu nu ești
Doar ziduri reci în care mă opresc.
Și mă întorc ușor, și te mai strig o dată,
Dar glasu-mi este gol și fără rost,
În palmă am o floare ce-i uscată,
Prin păr aroma ta, de parcă mi-ai fi fost…
Continue reading „Gia STANCULET: Poesis” →
Te-am întâlnit prin vântul rece
