(Amintiri moștenite)

Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (III)

        În seara în care Ion Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vremea numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorba pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui; iar când i se întâmpla asta, nu izbucnea în vorbe, ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut să-i umple numaidecât ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.

        Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei de mamă, în ce priveşte lucrul ce îl aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să pregătească de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze cu tragere de inimă porunca. Dar mai bine nu intra…

        Când deschise uşa încăperii, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcate de parcă erau gata de plecare, ori abia sosite, două trupuri alăturate, cu capetele plecate, stăteau pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. În încăpere stăpânea o muţenie deplină. Una din cele două stane de piatră începu a-și face simțite atributele omenești  și, ridicându-și capul, o ţintește cu ochii săi verzi pe stăpâna casei, gata să-şi rostească şi vorbele:

        – Mamă, vrei nu vrei, eu… mi-am luat nevastă. Şi dacă-ţi convine să rămâi singură, eu chiar acum o iau de mână şi mă duc în lume.

        – Da’ cine te-o-nvăţat pe tine, Ioane, că luatu’ nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Te pomeneşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane… Uite ce-am hrănit eu, Doamne, la sânul meu!…

        – Lasă mamă, că n-am dat în cap nimănui… O să ai şi mata cu cine te împotrivi urâtului când voi pleca la armată.

        – Degeaba cauţi tu s-o dregi, băiete!… Că nu-i apă pe albia Bârladului cu care să speli ruşinea pe care mi-ai făcut-o! Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete … Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd a cui eşti! Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.

        Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o închipuită lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr drept cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rosteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:

        – Ce-ai făcut, Ioane!?… Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul! Fata asta ţi-i neam de sânge, băiete!…

        După o scurtă tăcere, Ion îndrăzneşte s-o înfrunte pe mamă-sa

        – Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta … Ş-apoi, sângele nostru s-o înstrăinat de-acuma, mamă.

        – Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete… Ca să-ţi bată vântu’ de undi vrei tu. Măcar de-ai avea corabie, Ioane!.

        – Ba chiar am, mamă! începe să-și descătuşeze curajul făptaşul. Am de-acum un fel de corabie, mamă, și cu ea o să străbat viaţa, poate că şi ţara… Că tot nu mă las eu de făgăduinţa c-am să-l răzbun pe tata! Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post… Şi cu Ruxandra de mână, o să-mi fie mai uşor, mamă. Da’ pân’ atunci, hai să ne liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă!… Cât dinspri lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră. Nu-i aşa Ruxandră?…

        Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi bărbia de şiragul de mărgele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă leit cu bărbatu-său de pe cealaltă lume.

        A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lu’ Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea cea veche a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.

        Cuscrii, aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea, s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le va da tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.

        La nunta cu pricina s-a pus în faptă şi ameninţarea făgăduită lui Ion de Ghiţă Pâslă. Însă ea s-a împlinit cu Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VII)” →

Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (II)

(Amintiri moștenite)

        Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.

        Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei lui în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe acea atracție care dă ghes gândului de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:

        – Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’.  Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând .

        La vorba asta Ion nu se repezi cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile

        Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:

        – Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum! … Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!

        – Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi… Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea … Ca să fie frăţăşte.

        – Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…

        – Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?…Ca să-l ţin … Şi Ion ridică mâinile spre cer  ca să-l oprească, spre a nu-i cădea fetei pe cap.

        – Doamni, cu ci băiet neisprăvit vreu eu sî mă mărit!…Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-a binelea.

        – D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni. Şi… nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară … Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât sî mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.

        – Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?… Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?

        – Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată … Voluntar mă duc!…

        Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:

        – Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!…Stai serios, să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!

         Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VI)” →

(Amintiri moștenite)

Cum și-a furat flăcăul nevastă (I)

        Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi cu mâna banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.

        Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nădejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea sa în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două-trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum  şi venise: ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tânăr. Şi-apoi nici nu prea era încredințată că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştia ea că, la horă, băiatului ei nu i se-mpleticeau deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârtea fete – şi nu babe.

        Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la rânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că, odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.

        Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan: s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea, cel cu fapta necugetată și îngropată între celelalte taine ale oamenilor. Căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi căpătat vreo noimă.

        Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi, Ion și Ruxandra, deși cu o oarecare înrudire, se cunoşteau mai ales de la hore, căci gospodăriile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului, iar legăturile de înnemurire se cam diluaseră.  (VA URMA)

        Horele obştei adunau perechile cele tinere în medianul cel larg al satului, lângă un tăpşan mai ridicat, unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei, ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (V)” →