Culmea înghesuielii, să stea şoferul pe scară, n-aveţi un bilet? încercaţi la şofer, noi suntem din Focşani, îmi caut nepoata, un cimitir şi restaurantul Pajiştea, ăsta e cimitirul, e clar, am făcut armata trei ani şi două luni la Odorheiul Secuiesc, opt ore de instrucţie pe zi, băiatul la Târgovişte, numai un jumate, e a zecea lună. Birou de copiat acte, copişti aducându-şi din vechime manuscrisele, printre rafturile Rat-Anna, piesă inclusă romanului after all şi cristianitatea din an.        Scrisul e tăcere, cititul tăcere, toată rumoarea omenească şi cosmică transfigurată premormântal, cu cât mai vastă, mai fluviu, literatura, mai ales la persoana a treia, tipăreşte silentizarea obştească, interzis tiparul, bâiguiri nietzscheene de ghettou previzionat şi prin Jaspers, într-o Viaţa Românească, abia te mai asurzesc întru nefiinţă, strigă-te manuscris din rărunchii muţilor de nevoie, tot cântecul pe abur de nemişcare, plângi Ieremie-Brodski, în unde pe alături, cerc polar ochelar tropicului. Cock-ward Peace Day (traducere liberă din Pis Dei) – elevii au preferinţă bestială, maniacii, cu urechea la apelul fetelor între ele, află cum le cheamă şi le cheamă.

         După aproape patruzeci de ani, că l-a trimis taică-său, ăla o fi mort acum, a mers mai spre florărie, şi-a scos chestia, aude şi fie-ta, n-ai (mai) continuat, ăia sunt bolnavi, nu mai fiţi din speriate aceleaşi curioase, flacăra minusculă a brichetei umplând de milă pe bătrân, să mergem la femei, zisese Alexandru Macedon, ia uite unde a băgat pâinea, a, măgarul, fata misă citise eroic transcopia şi nu se opusese, pe ce mai scrii, de toate, tot ea, spumei-spudei-spudei-săpunărei, lei, spune-i, era şi-un şlagăr de talcioc, terţiarul bun la istorii paginate, vezi Forsythe, la rece, oval-room clean-Krim, prin romane binefăcători criminali, ahtiindu-şi victimele complice la lectură, se leagă şi jurnalul, am nevoie de-o cădere, autorecuperatoare.

         Gata? Nu, stai acolo să-i schimb lui Jane, e frumoasă toamna, nu suntem pregătiţi de ea, nu ne plăcea odată duhoarea sfârâită a pastramei cu must printre trestii, sub firmă, adio ravac de munte,  cine n-o fi cunoscut catastifele din veac ale traiului, măcar pe pământ ori în aer, Nav Bharat Time, calamburezi pentru ravac, chiar tu, la interviul meu, eu mă duc cu un căcat pe mine, cu ce pizdoaia mă-sii mă duc, dacă te-am întrebat, parcă n-ai citit scriindu-mă, pe dictate, aşa, se dictează tăcerea, se imprimă recitări de strigoi.

         Piesa mea vreau să fie numai acţiune, aşa e a mea, mişcare şi a memoriei şi a gândului, erau patru lumânări, Jane, Felix, tu, mama, aţi aprins şi pe tata, v-aţi stins, a venit lumina, râsesem toţi, câinele lătra la unison şi nu ne mai puteam opri, filmul se întrerupsese, păpuşă, să-mi dau cu lingura încinsă pe la câş, de când mănânci mere, perioada mea copistă, sufi iqbalic. Jumătate nu era ţigan, ori nevastă-sa. Câinele îmi plonjează pe faţă ca păienjenii în Dharamsala (tibetană). Frederick Forsyth’s The Devils Alternative, 1979 (acţiune 1982-1983, cf. Orwell): Do you know the port of Constantza on the Romanian coast? (p. 214).

         Transcrie-mă pe undă întortocheată pas, o picătură ardă amorului de cvas, cu zdrov ciuvec de faţă curente picăţele lungite circuite pe nuci până la piele, slăvită impotenţă pe broderii hormon armoniu de restricţii femeii gramofon, mănâncă-te necază ne cază falca turcă nebaladată oaste pe coasta de sub furcă, zăbala dreaptă câşul neirtător nu scrie herozilor prostirea cenuşa pirostrie.

         Ce nasoale, să poţi să le povesteşti un roman, să nu poţi să le povesteşti o şedinţă, ele cu jeteurile, da’ sunt comedii, da? da, excelent (duminicile astea), să progresezi ia note de 9 şi 10, conserva de fasole şi şniţelul presat de curcan oceanic, mai scurte jupele, bursele, al doilea congres al helenismului, mă retrag din sanscrită şi antropologie, berbeceşte, cum de-a născut mama trei copii în zodia asta, şi câinele ăsta o cutie neagră de sentimenturi.

         Ţiganca de Grigorescu în cabinetul lui Antonescu. Nu era Magda, ci Georgeta. Ne mutăm după personaje-actori, între Flaubert şi Rebreanu. Azi, vom continua ramolismentul maniac, nu luciditatea eroidă, pe ploaie, la catedrele de matematică, înapoi, la răscrucea Gala, apoi reclamaţia cocotei, ce-a zis senatul, după ceartă, căciulari pe băltite table prin Cişmigiu, nevasta părăsită la spaţii verzi, diastola-sistola luminii, alt întuneric, la noapte sub ciuperci.

         Dicteul soarelui de după ceaţă. Oblivion. Autodafeul cocotei. Când se sinucide, ce faci, că aţi mai păţit-o cu aceeaşi. Nu se va lua leafa întreagă pentru că nu şi-au plătit studenţii străini taxele în dolari. Stoilow, filolow, inginerul Cabiriei, Sonata de Cesar Frank, Arabesca de Schumann, O, sole mio, panourile matematice, mă umflase secretara de partid, vine madame Honnecker, Ţiţeica a fost inspector general, şi Coşbuc, şi Minulescu, şi Eminescu a fost, l-a inspectat pe Creangă, Solomon se interesa de ascultători, centralista că mă caută rectorul, vrea album Tătărăscu, Grigorescu, îi trimit Ţuculescu, Grigorescu şi icoane pe sticlă, ziduri dărâmate, lasă, Andreescu fusese în gândul meu, nu şi-n raft, cu şi fără model picteaz-o pe dumneaei, toţi inginerii angajatei temporare.

         Astianax şi nu l-ai răpi Deifob imitatul Atenei am zis Homer ai răspuns Eminescu, auzisem Hafiz Baudelaire nemaiavând loc de beckettieni lăsaţi-mi-l strigase Hecuba Andromaca arde hainele duvaliene.

         Croitorul de femei, regizoarea, unde-ai cunoscut-o tu, păi, mate-fizică, p-ailaltă, guguştiuca-păsăruca a început să cânte, suspiciune de alcool, contra-povestire, Neluţule, ai vrut să mă violezi, şi era cu două-trei capete mai mare decât ministrul, jocul exemplarelor din Becherescu (80), dedicaţia către Hortopan, o pe Zoe, e bine, Ovidiu supărat că nu ne-am dus la expoziţie, cum şi-a rupt Eminescu princeps-ul şi Creţia îi încercuie abisul urii cu suspense, ghid, surse, satura, Id musulman, I.D. Ştefănescu, Steinmatzky, vine tata, păi n-a murit? poate vine-n plumb-plop, bine, domnule, de ce nu sunteţi de acord, lunganul ăla cu baronul, de la Buzeşti la Ana Ipătescu, palma buldozerului cu vibraţii pentru Bruce Lee, if, capitale criminale, care mai de care, forma-ntâi a armistiţiului, renunţasem la reviste pentru vreo libertate tăcută, Muşata-Otakar-Lupaşcu, frământătoare provincii.

         Relaţiile se închegaseră lume. Comparasem pe Eminescu (sfâşiindu-şi cartea) cu Antonescu (răspunzând la proces). Rasa, uite-o, nu e, înconjururi de fascisme, vanitatea tinerilor din când în când. Sarmale şi resturi, n-ai gusta Beckett, că ar fi pentru sătui, nu, rataţi şi impotenţi îl animă, nu te mişcă, tot sătuilor de scris în căutare de altceva li s-ar adresa, neînţeleşi, mortul din buric, în centrul unde scormonisem ieri, până azi, acoperit, jurnalul e moara, n-o duce după saci, lasă-i să vină, lipeşte-i şi umple-i cu gunoaie întâmplătoare, rostul tinereţii de s-o traduce în supravieţuire, vârste extreme, creştin pentru celălalt, sufocă-te-n trebăluire, adă filme de aviaţie.

         Autodeterminare plină de aşteptări. Nu-mi place Beckett, am văzut Godot la Paris. Stafilin e al lui Arghezi, proastelor, nu Stachelin helvetul. Am scăldat-o cu Giacometti, maeştri de sine, coloanele opal ale lui Bubă, discurile lui Tudor. V-am împăcat câte-un pic, întinsesem mâna şi am primit primul catalog, trei titluri, soţialitate, coniac şi ness, autoiluzionări, rugăciune. Înserarea londoniza reproşuri, când te văd aici, vă căutaţi în modă, nu ne-ntâlnim deci numai la înmormântări, cine ştie ce decor ne-o fi îngropând şi pe plăcere, pierdut subiectul-contrast, mă scuzasei, adevărul că sunt pe jos, ori că i se poate întâmpla oricui, ce-ai mai ţipat, invers, pentru sticla aia, le-aş fi spălat dacă era apă caldă, te sunase naşul, du-te şi tu-n sufragerie, mai stingem o lumină, nu ţi-e ruşine, îmi dai tu ordine, stinge-ţi-o voi.

          Văzuseră Caligula. Punjab, de cinci ori în America, poet niciodată, nu văzuse niciun film. Aniversanţii lui Dragoş, 17 lumânări, poze de Ionuţ. Gobi chirilic. Sunase Victor de la Piteşti. Manuela debitase predilecţia violului şi homosexualitatea hipoacuzicilor. Gabi-şi avea pe-al ei scenograf în RFG. Aunty Margaret mergea la Remus şi la nepoţică, doctoriţa urâtă, pierită de cancer, fecioară pe la 28 de ani şi jumătate. Bătaie cumplită a lăzăriştilor, acum două zile. Palincă, fetească, Bechet (pronunţat Beckett), verisajul se lungise, Dorotheea beată, Cristina, bă, mie nu-mi plac femeile, da’ prefer o femeie cu pulă decât un bărbat cu pizdă.

         Eu i-am lăsat pe-amândoi, eu n-am văzut cum îl cheamă pe-al doilea şi l-am tăiat, eu i-am tăiat pe-amândoi, că nu-i cunosc, idem, eu nu m-am dus. Film vorbit bulgăreşte, cu Gabin. What a relief in Vrindavana. India, moi liubov (Vâlceanov). Shehenaică nostalgie. Simetriile nesfârşirii. Cenuşi în exil. Ken Folett. Solarul şi-l aranjaseră peste conducta caldă, de la şcoală. Mâncam, beam, ţuică de-asta, mai apoi vin, şi povesteam ritualul iubirii noastre. Încălziseră camera dumnezeieşte, şi am visat frumos. Şi tu. Oniţă Ştefan a început să vocifereze că ăia sunt eroii noştri de la ‘916 şi să luăm aminte. Se reîncarna flacără în aer vechi. Floarea dovleacului pe umărul soldatului.

         Românii sunt născuţi funcţionari, i se pare Adrianei. Inot până la genunchi în baligi, şi sunt şi doamnă, spusese mireasa. Pomeni ţigăneşti până-n India. Mâncarea o prepara taicu, baba numai o vindea. Sobe face şi Mariţa. Tras cuţit, mălai albit. Bune vise dă ăst vin, femei frumoase din mopete al lui Ivănescu, wagneriană linişte. Visase c-o Continue reading „George ANCA: Feluri de surâsuri” →

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

         Am sarcină de la împărăţie să scriu eu azi în jurnalul lui tata, că sărmanu’ de el n-a avut timp, a bătut (şi-a făcut şi băşici la degete) cicncizeci de pagini (la maşină) din roman. A zis că mâine îl dă la tipografie. / Când am venit de la Măriuca (şi de la Dan) l-am găsit pe tata făcând macaroane cu brânză. Seara, la televizor (la telejurnal) au anunţat: Stimaţi telespectatori, astăzi, în ziua de 9-12-1987, tovarăşul director al BIPB a făcut macaroane cu brânză. Acest tovarăş este şi scriitor. Mâine vor apărea pe piaţă volumele sale de poezii şi romanele. La unul din miile sale de romane lucrează şi în prezent. Acum acet tovarăş, care se numeşte George (Gheorghe) Anca se uită la acest telejurnal, iar după aceea va juca un şah cu cineva, că n-a obosit muncind la roman. La ora 22.30 se va uita la filmul italian de la bulgari (de pe programul 2). Macaroanele făcute de tovarăşul Anca au fost formidabile (am spus că AU FOST, pt. că s-au bătut turcii la gura lor şi le-au terminat înainte ca filmaşul nostru să fi ajuns la locul crimei.) / Dacă nu se grăbeau să le mănânce, acum la telejurnal noi vă ofeream cele mai bune macaroane cu brânză. Nici Eminescu, cel mai mare poet român, n-a făcut macaroane mai bune. Călinescu, cel mai mare critic literar român, a făcut odată nişte macaroane… (nici câinii nu le-au mâncat). Mâine seară vă vom prezenta mai multe amănunte, căci acum s-a făcut 10.30 şi vreau să mă uit şi eu la filmul ăla italian. / Comentatorul sportiv (Cornel Pumnea) care a prezentat acest telejurnal (am uitat ce vroiam să scriu, aşa că…) / Tata a vrut să mănânce nişte macaroane (macaroanele nu le mâncase, dar le-a ascuns că să nu le filmeze cei de la televiziune. Căci filmul cu macaroanele, peste 100 de ani, va valora 100 de milioane de dolari). Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)

         Juma’ de macaroane pe aragaz. Sub grilaj, o scoarţă din mizeria talentului – romanele coapte (când scriai, ningea prima zi, cu fractali). De vreo juma de oră (una întreagă macaroana), trebuia să fiu schiu, sau să schiu fiu, mneata şi toţi baboii, ochii în loc de scrii, da’ acum zâci după acum, after (k)now (că pă bulgăreşte from americăneşte, from italieneşte, dacă mai suntem noi pre limba românească, da’ şi pianistei i-au strivit motocicliştii degetele, revoluţie culturală, şi-a şi spart farfuria pentru macaroane când şi-a adus aminte). Vine seria a doua. Acelaşi scriitor îşi face singur sandwitch, nene, că scriitoarea dintr-a noua doarme hemingwayan (na-ţi-o cultură), n-ar citi şapte genuri pentru teza amânată, de sâmbătă, n-ar antama (cam impropriu) tema şahului (aseară, de nervi macaronari, a luat bătaie şi muta şi damele pe coordonată, nu pe abcisă, şi nici nu mi-a amintit şi mie extragerea rădăcinii pătrate. Te trezâşi, ţâpi, în replică, la Jane, ca-n Eschil (Perşii), ţipaţi când ţip (Xerxes), începe cu ei şi Burkhardt litania şansei-neşansei în istorie. Bye.

         N-ai mai scris, ai făcut un om de zăpadă, în pervazul de la bucătărie, s-a topit până seara, nu şi pălăria, ochii, nasul. Telefonul cu Plata, şi-al ei nins, îi părea rău de noi. Ce-ai făcut cu al doilea om? Doi bulgări, mai confecţionând unul şi pe balcon. Câinele ni s-a impus, necrolog. Câinele a ros plasticul de pe scaun şi s-a suit pe masa albă, zgâindu-se şi el la zăpadă, că tot e negru (i-a mai şi văzut pe fraţi de-ai lui la tv.) De-atâta frig, mă bucur şi la isterii. Să tot fie minus zece pe lumina dinaintea nopţii. Zăpada asta mai spălăceşte întunericul. Morbiditate cvasinaţionalistă (şi de ce nu-şi dorea sieşi străinătate?). Citeam de nu-mi aminteam cititul, strigaşi-nicaşi, nume deodată familist (noicăreală, Nicasius, noicolatru, noician, noicist, noicoman, noicofil, nicasic). Ai venit, între acestea, văitându-te de cap, ardeai, n-ai terminat omleta, dârdâiai după două pere îngheţate, ai băut ceai, ne-am dus în camera ta, am pus aeroterma-n priză, ţi-am citit discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu, ştii definiţiile speciilor, uită-te pe fişă, ai citit un pic din text, la franceză, şi condiţionalul. Eram trist, antrenându-vă pe „mon page, mon beau page”.

         După cei 100 de ani. Domnul George Anca (domn pt. că între timp şi-a pierdut reputaţia  de director al BIPB, nu de alta, dar biblioteca a fost desfiinţată) acum tocmai a vândut la licitaţie ultimul film cu macaroane, care s-a vândut, spre marea bucurie a Excelenţei Sale, cu 1 000 000 009 dollars. Cumpărătorul a fost Donald McReagan, unul dintre sutele de copii pe care Ronald tatăl i-a făcut cu o târfă de primă clasă, în acest interval de 100 de ani. Primul preţ la care s-a vândut a fost 50 – 50 lei, iar cumpărătorul a fost un italian venit în România, şi pentru că i se făcuse dor de macaroanele de acasă… Din păcate însă, credem că macaronarul va avea mai mult succes la vânzare în următorii 200 de ani.

         Peste 200 de ani. În acest interval, domnul G. Anca a reuşit să-l înduplece pe Giovanno Buonarota (macaronarul) să-i dea filmul înapoi, cu condiţia ca G. Anca să-i facă nişte macaroane identice, însă cu sos de tomate. Acum dânsul (Excelenţa Sa, d-nul G. Anca) a vândut ultimul său film cu 770007799840 dollars. Dar ce se aude? Poliţia! Toţi fug speriaţi. Bătrânul servitor se uită supărat la cei ce vin cu trăsura aerodinamică. I-au stricat toată bucuria. Dar nu! Banii erau falşi. Poliţia propune acum scriitorului să-i dea bani adevăraţi în schimbul celor falşi. Plus vreo 7 ani de zdup. / Peste 7 ani. Cu altă ocazie.

         Macaroanele respective au existat. A treia zi, am terminat resturile, punând şi sare şi zahăr peste ele, uit în ce ordine. Om mai vedea, om mai înghiţi numai otravă, lumină pe datorie. Mi-a arătat ciornele în creion (i-aş da zece). Prozodia chitului. Molift rimat cu nu-mă-uita nemţească. Aş scrie că nu mai ninge. Transcenderea muzicii, somaţia haosului, pe terminate ardeii, norocul de ceapă. Cine n-ar refuza învierea după viaţa asta? Vaguri congelate, inepţii de drag, târziul duminicii din foame-n somn, n-am nimic de scris, nu pot copia, mi-e dor, mie nu mi-o fi. Tema, la noi în casă, ce se strică nu se mai repară, pernele scaunelor roase de câine, la fel şi noi, poveşti de degradare, temniţa noastră. Slabă speranţă şi pe ziua de azi în ţara românească, poate mâine, câinele negru, telefonul alb, lipitura învierii dinaintea învierii.

         Mă terorizezi să-ţi terorizez răutatea. Nici ucidere, nici sinucidere, nu renunţare, nu neputinţă, nu refuz, nu perplexitate, nu, nu, nu, toate la un loc, moartea ta, întoarce-te vieţii, altei, fragede. Valea Kangra abia însângerată de dragoste. Jumătate lichid, jumătate nimeni, adică tot eu. Războiul de ţesut, cascada, tantra chiriaşei, izvorul nimicului, creste în judecătoria de cenuşă. Implori în dialect fonetica întoarcerii la răscruce, diminuează-te taliei înmuiate la vorbă, încă puţină sanscrită în gând, grija lor ca a voastră. Asanas over, sunase telefonul, ai tăi ştiu că-mi Continue reading „George ANCA: Macaroane albastre” →

Mai totdeauna m-am înfăşurat în bătrâni, de la bunici, la academicieni. Balanţa răsturnându-se, mă sfiesc în lumea părăsită a tinerilor. Paralizarea tatălui mă opreşte la miez de noapte, între viaţă şi moarte. Certurile şi rutinele se succed în gol, fără ranchiună măcar. N-a lipsit niciodată paralizia din oameni, din alţii. Japonezii stau şintoişti în copilărie, se fac creştini la tinereţe, iar bătrâni trec la buddhism, fără nicio jenă, după avantaje, mi-o spune Elisabeta.

            I-am luat bagajul bătrânului Mialaret în bibliotecă şi pe el l-am dat pe mâna Paulei Braga şi a Elisabetei Negreanu (bărbatul ei ne-a dus cu maşina şi a oferit masa la Pescăruş – somon fume, caviar, mixed grill). Vrea să fie consultant la reformă. I-aş traduce psihopedagogia, s-o lansăm în mai, cu o nouă vizită, vrea să-şi ia şi nevasta. La cenaclul din biserica lui Neculce, s-a mărturisit că e botezat, catolic, dar laic, nu ateu. Pleacă mâine la Quebec.

            Părinţii vin la bibliotecă să citească pentru copiii lor. Noii angajaţi au dat examen. Ce face maică-ta? A murit. Decont Mialaret. Câte telefoane dai pe zi? Propagandişti de-o viaţă. De orbit să nu orbesc, de paralizat să nu paralizez, atunci ce să mi se întâmple? Cercul vieţii viciu cu nume de aură lunecă pe gât şi se strânge ştreang.

            Floare de cucută albă ca o mută. Taică-meu paralizat. Mama Ancuţei înmormântată la Capra. Ai visat-o prima oară pe Cristina, ai cumpărat ce-i plăcea, şi ţigări, şi votcă, îi plăcea şi să se f. A tradus-o pe Veronica Micle, împiedicându-se, vag, la „lauda de sine nu miroase a bine” – femeia o fi povestit propriilor fete şi, astfel, şi la Junimea. Se bucurase Popeasca de pomana Cristinei, că adică şi de ea o să-şi aducă aminte, moartă, cineva, şi o să-şi amintească şi ea dacă mori tu înainte. Figlia del tuo figlio.

              vorbisem lepra maică pe maluri de drăgaică uscate pentru gaică neruşinare zisa cititului assisa din blancă porolissa te întremează frază treimea alcatrază ionii cruciază terţina guelfă  am obosit în necredinţă cu anii fără de căinţă 

            Am scris şi-n somn terţine – le-am uitat. Voi merge mâine să-mi văd tatăl ţintuit la pat de trei luni. Ciofu, că evenimente. Jeni i-a zis lui Selianovici, taică-său, pe moarte, uite-atât o tumoare: te-au ajuns blestemele mamei, exact ca Noana către Jeni, când paralizase tatăl nostru, de n-o mai înghite aia. Mă voi mai duce, totuşi, la parastase, nu voi rupe-o, pe viaţă, cu Târgoviştea, mai vedem. Starea de Crăciun ca o tristeţe, patru la masă cu câinele. Dumnezeu e trist. Ci azi i se naşte Fiul. Fata vine cu mine mâine la Târgovişte. Le-am spus-o, din durerea de a-mi vedea tatăl muribund se poate ivi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, care, la vederea ei, să-l facă sănătos, Dumnezeule!

            Fata nu m-a lăsat să beau – pe el să moară nu l-ar lăsa. Viaţa lui tremurând între cutremure scufundate, dacă nu lucrează minunea lui Dumnezeu. Sighişoara în ploaie, mascarade medievale, N.D. Cocea, în şezlong, nud, cu mâinile pe „testicole” (Giurgiuca:) a murit tatăl dv. şi nu suferiţi, nu vezi că bat clopotele? Nici chiar aşa. Fuga, noaptea, la congrese, întruniri cooperatiste, taică-său a fost „la noi”, în cooperaţie. Lenjeria malaxată în grădină.

            Mi-am căutat cămaşa în careuri, încep s-o îmbrac, sigur că nu e a mea, dar şi stăpânul poate s-o ia pe-a mea, identică. Siluete dinspre o comunicare baritonală, până-n rufărie, vorbeşte Mialaret-taică-meu-Zamfir-tatăl, honoris causa, trec la pantaloni, taică-meu nu mai poartă, pe motive de igienă când eşti paralizat, îl spală o femeie o dată pe săptămână, are instalaţii şi aşternuturi, să nu fie ud.

            Se îndesesc congresmani – mă văd văzut – unul îşi trage şi el nădragii pe el, eu nu mai apuc şi, cu pantalonii în mână, ejaculez în jet continuu, de ţurţur primăvara la streaşină, ca la teze în şcoală, ca atunci când Oltul m-a luat cu luntre şi am sărit din ea, ca oricând am avut emoţii surori cu moartea. Sfinte d’Annunzio din Prato! Iar en famille, în Seoul, după zgârie-nori, cu personaje indiene. Margaret, Neetu, care era jucată de Radha, ne întorsesem de la o sesiune-spectacol-vizită-sindrofie, eu am văzut pe-un geam ad hoc o bătaie, bunica şi fata, a şi zis Leela, că Margaret cu Neetu, eu credeam Radha, se bătuseră, un telefon, am vrut să răspundem unul dintre noi, Radha sau chiar Nilima, ci e pentru ele. Am luat-o spre universitate, pajişti, turnante, m-aş fi întors, am rătăcit destul, seara la marea recepţie aveam să ne revedem, reîmpăcaţi, cu mărimile tot ale congresului-cooperaţiei-bâlciului-poleit-al-vieţii-de-vis-întors.

            Unde ne punem bagajele? Luăm din lucruri, le rătăcim, se apropie plecarea, au rămas nişte ceşti, nişte ambalaj, chiar în stil indian, acum, n-o să dea bine, la venirea preşedinţilor, şi cine le-a lăsat acolo dacă nu românii, alt stres, altă belea, mai dăm o raită cu maşina, se înfiinţează şi Poveşti – Mihai, să ne oprim, intră la un hotel Suite, uite, ne dă bilete pentru la noapte, mâine zburăm, da’ puteam sta la prieteni, petreceam la palat, fie şi la universitate, aici e departe de oraş, aeroportul o fi în partea opusă, nu mai ajungem, na că vine din stradă Popescu, băi, aeroportul e-n partea asta, e mai aproape decât oriunde, bine atunci, putem merge şi la bal, aici ai de toate, şi femei goale, ni s-a dat de înţeles din ruptoarea treziei verbioase în secvenţe onirice de zi spre nocturnul ontic.

            Câte n-oi fi visat şi-aş fi tot dus-o aşa în vreun paralel filial cu paralizia paternă. Altfel aş începe traducerea lui Rajiv, şi din Mialaret. Atmosfera era de la Palatul Almora, unde venise şi Margaret, nazistul Naderer îmi recomandase aventurieri în India, iar major Gurnam Singh că developează el filmul, la garnizoană, apoi că s-a voalat, adio Nanda Devi şi Durga puja. Mai bea apă din ţeasta asasinatului în ritmul convulsiilor, în lanţurile nebunilor. Salpetriere. Concertul lui Zamfir. Apusul soarelui, oglindă a morţii. Nu voia papagalul să iasă din colivie, am fluierat ca doi naişti, năişti, zalomitişti, ne-ai auzit, eram fericiţi, pasăre şi cuc. Tu ţi-ai văzut un film, pentru motan, câinele a adormit. Visul, de m-o lăsa, m-o paraliza, de când maică-mea decanceriza moartea sa.

            Eram în cabinetul ministrului, o bătrână în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari, intră, dă să mă alerge ridicând bastonul – te bag în p. mă-tii, mă doare discul, mă feresc greu – nu sunt eu ministrul, mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol – am avut trei, primul a fost Schiller – Friedrich Schiller, am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână. Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte pentru fiecare. Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice. Daţi-mi telefonul – sunt ministrul chimiei – îl găsesc eu, nici eu nu aveam carte de vizită.

            Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul, Plata, ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut şi tata, da’ uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca discul la creier. Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.

            E opt şi nu s-a luminat – fă-ţi marţi moartea, tată, şi să mai dăm cu zarurile pe-a matale. Datoria vieţii noastre, de Pârvan, ori monologul unui pictor, de nu Rajiv, finisându-şi tabloul „Tagore şi Eliade”, vorbesc deja în 23, ca să nu văd cu ochii închişi craniul părintesc încastrându-mă cu încruntare ultimă. Aş traduce pagini din paragini, cu centura lângă mine – vehicul, discul. Taică-meu a recunoscut Dunărea albastră. S-o ridica săptămâna viitoare. Am tot bătut la maşină, fără oprire, traducere dintr-un ambasador inginer, cu drag varanasian de basme.

            M-am visat mult cu taică-meu, la drum, voce frumoasă, expert contabil. Dacă mor noaptea asta, tu mi-ai aruncat clătitele. Zaciu-Ulici m-au îmbrâncit din catastife. Lia Manoliu în comă profundă. Marian Creangă, la Domnul. Dragoş Morărescu pictează cu ambele mâini. Spirite-spiritism, ce moare sus se naşte jos, vă aflaţi în durata mea. Duioşie şi Timp. Eminescu. Brâncuşi. Spune-i lui Gheorghiţă că bocesc singur aici, dacă aş avea un pistol m-aş împuşca, vorbeşte cu el să mă ajutaţi, dar să nu audă ea, cunoaşteţi un psihiatru, să-i luăm un act de iresponsabil, i-am zis să divorţeze, mă mai gândesc. A fost singur patru zile de Anul Nou. Bea zilnic o sticlă de trei sferturi de Otonel, nu ştie să bea, are cine să-l înveţe, îl trimite la piaţă de 3-4 ori pe zi, pe 4 cărări. Ai văzut ţigan să (n-)aibă curaj? Adriana Matcovschi nu mai vrea la lingvistică. Domnule Rafailă, eu sunt fiul lui Vasile Buzinschi. Geaba amici ai preşedinţilor de jurii. Rămâne taică-meu luptă-paralizie.

            Continue reading „George ANCA: Paralizia tatălui” →