Etichetă: George Anca

George ANCA: Fii Gandhi

George  Anca – Om Gupta – Surender Buthani – Vintilă Horia – Ion Lazu – Nicu Porsena

GANDHI  & BLAGA

„ Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume.” 

Moderatorul mesei rotunde, dr. George Anca, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno Indiene / RICA (organizatorul dezbaterii) a fost rugat de către vorbitor să dezvolte, în româneşte, conceptele gandhiene de ahimsa (nonviolenţă) şi satyagraha (adevăr-fermitate). Întrebările şi comentariile participanţilor au învederat, în pofida deconstrucţiilor postmoderne, o înţelegere personalist-universalistă, poate, totuşi, din afară, a mesajului lui Gandhi, până la posibila înnoire de paradigmă şi în cazul “eşecului” gandhian (Dr. Mircea Aurel Niţă, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative) dar şi că s-a putut asculta ce nu se găseşte în cărţi (2009).

Revenind la aparenta deconstruire a lui Gandhi, a Indiei, deja publicată internaţional şi testată şi în România (primită cel mult condescendent, dar cu evidentă empatie – în  Bucureşti, Târgovişte, Rîmnicu Vâlcea), indianul “nostru” din Varşovia are nu numai povestea personală a unei prietenii, de care vom nara şi noi mai jos, dar tragica pierdere a tatălui “în Partition”. Poate această moarte, mai mult decât “dictatura” lui Gandhi, intră în ecuaţie.

De data asta mi-a propus, ca subiecte de conferinţe fie alegerile recente din India (tabu, ori transferuri pe tema că tot dinastia Gandhi rulează India –  în Gândul), fie: “Gandhi, a Supreme Failure?”Deşi îl cam intuiesc, eram în multe feluri curios ( o fi Indira? Rajiv, Sonia, Rahul). Vorbea chiar despre Gandhi, nu despre Mahatma?

Ce mai citeşte Gandhi?

Într-un cântec de Sarah-Hudson-Gandhi, se repetă versul “I wanna find peace like Mahatma Gandhi”. Poetul Bhutani nu foloseşte nume proprii în recentele poeme scrise  în engleză, nici nu pare a mai spera în pace, sau, cine ştie:

“Ce altceva decât să descopere o saga tânguioasă?” “în fond, o disperare tristă e o tragedie bazată pe realitate”; “realitatea ta seamănă / cu imaginaţia cea mai sălbatică a celorlalţi”; “acum anarhia încolăceşte vieţile ideologilor”; “toate pietrele au premoniţii aproape întunecate”.

Cum l-a cunoscut Lucian Blaga pe Gandhi

Sala era de mult arhiplină de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte draperii grele, din fundul sălii, apar în cele din urmă nişte inzi, unii în costumul de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai câteva din scaunele din jurul mesei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă între profet şi ei. Şi iar aşteptăm. Iată-l, în sfârşit, omuleţul care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma Gandhi. Se iveşte de după aceleaşi draperii din dosul scenei, vine grăbit spre masă. Îmbrăcat ca într-o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi, şi în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul când credeam că o să-şi ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, spre surpriza tuturor, pe scaun, şi de aici în picioare pe masă, pentru ca să se aşeze apoi în poziţie de Budha în mijlocul mesii. Acest fel de a se prezenta s-a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale, sau mai bine spus atât de fără gesturi inutile încât în sală s-a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi fost de aşteptat, după intensitatea surprizei, ci tăcere totală, însoţită poate de un zâmbet blând şi colectiv. Graţia firească cu care ascetul făcuse neaşteptatul examen de a se urca şi de a se aşeza pe masă în faţa unor europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole, a învins şi s-a impus tăcerii religioase a publicului.

Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate, în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea englezeşte în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decât o propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare lângă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul acesta, uluitor de urât în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât nu mai părea urât, deşi nu mai avea decât câţiva dinţi în gură. În acest om, totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoţită de mişcări strict necesare pentru ca să pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvânt prea mult. Totul e stăpânit, fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. În fond, interesa numai foarte puţin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sunt în dezacord cu cugetul, şi alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ţinea să ne spună era totul. Era un mod total despoiat şi de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în faţa mea întâia oară în viaţă primatul existenţei spirituale faţă de cuvânt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem. Cât am umblat prin străinătăţi, şi o bună parte a vieţii mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut ocazia foarte frecventă să văd şi să ascult celebrităţi: scriitori, artişti, gânditori, critici, oameni de stat[…]

Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvânt. Întâia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvânt. După ce a încheiat cele ce ţinuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul ce-l crea în jurul său curiozitatea noastră europeană şi gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătându-se dispus să facă faţă interogatoriilor. […] Într-un târziu, Gandhi ne-a amintit că trebuie să se retragă să-şi facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare.

Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află însă că eu, care totdeauna am avut o pronunţată aversiune faţă de oratorie, am declarat duşmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani.”

Lucian Blaga, “Peisaj şi amintire”

OM GUPTA

Respected Dr. George Anca Ji,

जय श्री कृष्ण!

Today is Janmashtami ! It is believed that Bhagwan Himself appeared on this day in a Human form!

Why does Supreme Lord take form of an ordinary human being? With this thought, I send you this poem.

I would welcome your comments! May Lord Krishna bless you and your family!

Happy Janmashtami! May Prabhu Shri Krishna bless you and your loved ones.

Om Gupta

Continue reading „George ANCA: Fii Gandhi” →

George ANCA: Ibsenienii – Canon în două acte

George Anca

IBSENIENII

Canon în două acte

I. IBSENIENII

II. TU

 

 

I

IBSENIENII

 

1

 

Dansul morţii sau despre diavolul din om.

Căpitanul: Să fie viaţa ceva serios sau doar o farsă?

Alice:  Ăsta ne-a fost destinul? Ne-am aruncat în aer!

Ibsen: A trăi înseamnă a lupta contra demonilor inimii şi creierului.

Alex: Nora din prima. Eroism depăşit.

 

Rebreanu la centenarul Ibsen. Cioran izbindu-se de Ibsen, ucenicul la un farmacist din Grinstad, pe timbru bulgăresc. Rosmersholm la Naţionalul bucureştean în 1895. Tradusese din el şi Maiorescu, Micul Eyolf. Regele Olav al V-lea i-a dat lui Ciulei medalia „Sf.Olav” în 1982, pentru montarea lui Peer Gynt, în America.

 

           „Copilul din flori al lui Dumnezeu pe pământ” (Pretendenţii la coroană”), deus caritatis (Brand), adevărul şi libertatea (Stâlpii societăţii),  Nora (O casă de păpuşi), Soarele, soarele (Strigoii), tată (Un duşman al poporului), dracu (Raţa sălbatică), răposata (Rosmersholm), pe propria răspundere (Femeia mării), asta nu trebuia s-o facă (Hedda Gabler), al meu, al meu (Constructorul Solness) – cam aşa sfârşesc ibsenienii, pe începuturi: -Ce întârzie atâta înăuntru? – Străine, stai. – Peer, tu mă minţi. – A, dumneata băteai la uşă? – Helene, ascunde pomul de Crăciun. – Ce vrei? Stai acolo! Eşti ud leoarcă de ploaie. – Asta e, domnule Billing: cine vine prea târziu la masă, găseşte mâncarea rece. – Iaca, Jensen, ascultă o clipă. – N-ar fi bine să încep a pune masa, domnişoară? – Ei, Ballested, ai reuşit să le faci să lunece? – Nu, zău! Am impresia că încă nu s-au sculat. – Nu, în curând nu voi mai putea rezista – în traducere, de unde original norveg, şi ambasadorul şi-a luat zilele de concediu. Vide The Quintessence of Ibsenism or C. Hoissescu, student ibsenian, la patul celui paralizat (Ibsen, taică-meu)

          Noi, ibsenienii fără voie – n-o mai fi nevoie de Ibsen nici în Norvegia – ne bucurăm cum vikingului i-a crescut părul corabie înainte de a ne lua fata de nevastă.

          Săptămâna viitoare, la Înalta Curte.

          Apoi, Premiera.

 

2

 

          Miercuri ziceam să urc în tren spre tine. Cine crezi că m-a amânat? Henry Coandă. L-am văzut la Athenee Palace şi trebuie să vorbesc vineri la ora 17 cu el, când se întoarce din Moldova.

          Şi Adrian Maniu mi-a dat un document care-l priveşte pe inginer, şi revista aşteaptă interviul.  Unul de la radio mi-a zis că-mi plăteşte dacă-l duc.

          Wili, de l-a cunoscut pe tata, cerându-i poza lui Coandă, i-ar fi spus lui H.C.:”un tânăr capabil, de prin părţile Găeştilor (ştii, aproape de Vrăneşti, îmi completa mie) ar vrea un interviu…” „N-am timp, sunt foarte ocupat”, i s-ar fi răspuns. „Cinci minute şi scoate el destul”. Cert că Wili a aflat cum au mers lucrurile, că m-am dus cu unul după mine, cu o cărţulie a ăluia etc. Coandă ar fi spus că a rămas încântat de cel cu părul des şi creţ.

 

3

 

          Adjunctul i-a spus că nu sunt eu ăla, nu eu am criticat la radio situaţia agricolă din satul Moldoveni-Ilfov (deci eram dezirabil).

          În faţa publicului a vorbit frumos Şerban Cioculescu. Cum să nu vorbească frumos având cultură multă şi spirit de observaţie, iar, în plus, îşi ţinea singur microfonul meu, ca un cântăreţ de muzică, nu de literatură, şi mă învârteam pe lângă el de n-au putut filma şi poza cei 9-10 cu aparate de lumină…

          Toate bune până mi s-a părut că o să-mi curgă nasul. Mă distram sincer, de la un timp, cu nasu-n piept, de frică, fiindcă, aruncând o coadă de ochi la costumele arcului de cerc al oficialilor – eu, curăţel pe dedesubt, aveam fâşul la fel de jerpelit ca paltonul lui Cioculescu, dar al lui scos, criticul spunând c-a venit în hagialâc dintr-un costum elegant de academician corespondent – nu-mi prea venea să mă aventurez cu mâna stângă în buzunarul de la pantaloni după batistă. Nu mi-a curs totuşi nasul. Imprimarea a reuşit. O dezvelire de placă, nişte coroane la mormânt şi fugi în Bucureşti, unde am cam avut de lucru chiar pentru 3-4 minute câte s-or difuza astăseară, rămânând să dau drumul pasajelor frumoase mâine sau pomâine sau răspoimâine la literar.

 

          Am scris la piesa începută ieri. O să încerc 3 părţi. Partea întâi este în urma părţii a doua – ţi-am mai spus, parcă, dacă nu, o să-ţi spun altădată. Mă tem că voi scrie la partea a treia acum, fiindu-mi foarte neplăcut să inventez nişte terori aplicate de Şacote (mie mi se pare că am auzit numele ăsta la tanti) unui sat întreg. Mi-e (o) jenă de un titlu cu sens care-n urmă n-ar mai plăcea şi atunci am recurs, deocamdată, la titlul cu numele ăsta: Şacote. Numai că povestind unui franţuzit de pe aici, a început să mă ia cu întrebări despre „Şacot” al meu… În fine, iartă-mă că îţi povestesc astfel de lucruri, dar înţelege-le aşa: nici o oră n-am folosit-o altfel (deşi nu era permis…) decât scriind la piesa aia şi, să-ţi spun drept, poate nu-mi dau seama, trei persoane îmi plac, anume: Şacote, Lucrin… al treilea nu-l mai găsesc. Mă gândisem la Mari Reduceri, dar nu e. Lucrin să ştii că e nume de fată. Şi să mai ştii că personajele, în partea a doua, sunt toate rudă, anume pentru a exclude orice implicaţie erotică. Oho, să-l vezi pe Şacote când se angajează să „simtă” cu puţin înainte momentul când nepoata lui va intra în casă etc…

 

4

 

Să-ţi spun ce mai e prin mahalaua noastră. Am fost la Văduvi. Vasile nefiind acasă, l-am chemat pe frate-său, Sandu, să-mi citească din ce-a mai scris, între timp a venit şi Vasile. Foarte multe discuţii, cum era de aşteptat.     Am văzut un semnal cu coperta ta „foarte elegantă”. Cât despre coperta la cartea Domniţei, la toată lumea place, iar Vasile m-a ţinut vreo oră de vorbă că s-o interpretez eu şi să-şi dea şi el părerea, că pe lângă cerul galben, pata albastră e soarele, apoi pământ şi drum etc.,etc. Despre drum, le-am spus că pe tine te obsedează celulele.

          La editură l-am întâlnit şi pe Ion Marin Iovescu. Pe care l-am reîntâlnit pe stradă şi apoi în librăria Eminescu, unde intrase într-o doară. Ceaunul! Că-i place foarte mult. A mai zis că noi scriem ca să ne aflăm în treabă, dar lasă. Mi-a povestit că securitatea i-a ars vreo 15 manuscrise de cărţi, fără să le citească. Iar dacă le citeau şi vedeau o „frunză verde”, „Ce vrei să spui?” întrebau. „Se lasă noaptea…”, „Cum adică?” ziceau, şi poc, poc… Asta, în gura mare în librăria Eminescu.

 

          Aseară, după ce ţi-am scris, pe la 21, am plecat iar la Vasile, să-mi dea o carte, şi abia că era plecat la cârciuma scriitorilor unde, ducându-mă, l-am întâlnit pe Calea Victoriei şi ne-am întors de-am băut până la 12 noaptea, eu un singur pahar de vin, pe nemâncate. Acolo erau granguri, Jebeleanu şi Crohmălniceanu, Marin Preda şi Breban şi Carandino, mulţi. Ne lăsăm înfleşcuraţi de ce ne înconjoară ( Dumnezeu să-l ierte pe Adrian Maniu, împerechetorul de cuvinte).

 

          Mi-a dat telefon Vasile Văduva, relatându-mi ceva despre cartea mea de la editură. Mă aşteptase ieri seară – i-am explicat că m-am dus la Alixăndria. El era dispus, am înţeles, să mă duc astă-seară să mai discutăm, dar i-am spus că mă duc la radio. Am mai vorbit cu Ionică şi am vrut să plec la radio dar am pierdut cheia de la birou. Am luat pe cele de la şifonier (două) în buzunar şi am plecat. Pe drum, m-am răzgândit şi am venit de-am anunţat-o pe tanti că mă duc la Vasile, unde m-am şi dus – ce oameni şi Văduvii…pentru ieri seară şi astă seară aveau, mi s-a părut mie, mâncare la care să stea şi musafiri; să mă ierţi că am mâncat numai eu de 2-3 ori, de câte ori am fost la ei, că n-am avut încotro, dar e cazul, când te vei întoarce, să nu-i uităm în zilele noastre cu mese mai de doamne-ajută.

          Şi, cum ştii, am discutat, eu şi Vasile, în marchiză, că s-a încălzit acum – nu era frig chiar deloc – până a trecut de 12 şi s-a făcut chiar 1. Suntem, cred, doi prieteni de spirit, care ne înţelegem în afara lucrurilor întâmplătoare. Ce e important în asta e că ne deosebim în multe fundamental, însă totul seamănă cu o conciliere, o acceptare, nu lipsită pe undeva de măguliri şi unice încurajări, reciproce. I-am spus chiar să nu cumva să moară mâine sau, dacă nu moare, să nu facă o crimă şi netam-nesam să se certe cu mine, că mi-e frate şi treaba lui dacă şi eu îi sunt.

Ieri am primit un telefon de la Vasile – să-mi ceară colaborări la ziar. Eu i-am spus că-l vizitez, ceea ce am făcut.

          Alda e mai lungă, o tunseseră scurt şi n-a zis nici pâs, uite-aşa s-a intimidat. Am jucat o partidă de şah singură şi pe urmă m-am dus cu el pe la magazine de şi-a cumpărat o bluză cu mânecă scurtă, un pulover, „en coeur”, o geantă de voiaj maro şi pantofi din pânză (ca ai mei, de la acelaşi magazin din Lipscani). Pe ce a pus mâna aia a luat şi a fost mulţumit (pierduse zadarnic o juma de zi mai înainte, cu Elin.) A zis că o să mă ia mereu, ce mai.

          Ne-am întors la el şi am vrut să-i spun Aldei povestea Albei ca zăpada, dar nu ştiam decât ceva pe la început şi i-am spus că o să i-o continue mamă-sa. Nu mai scăpam de ea, de unde la început tăcea mâlc.          Venise şi Mitică Alexandru, apoi şi Elin. Pe la zece a plecat Mitică, iar Elin nu şi nu că să joc eu şah cu el şi i-am luat iute-iute 3 partide.       Familia Văduva e foarte dornică, de la mic la mare, să ne viziteze (îi spuneam Aldei că noi ne-am mutat de la Vivi, unde? undeva pe la marginea Bucureştiului, iar ea: Mami, ştii unde s-a mutat Gigi? Pe la marginea Bucureştiului. Le-am spus că o să-ţi scriu juma de scrisoare despre Alda.

 

          S-a întors d-l Şora azi de la Paris. Am discutat mai mult – în picioare (eram în biroul meu şi nu prea aveam un scaun mai ca lumea să-i ofer).

 

          M-am întâlnit cu Ziatas şi, de la slujbă, m-am dus în Drumul Taberei, la el, de-am tradus mai departe din „Dodecalogul ţiganului”.

          Dumitru Alexandru mi-a spus că, prin miracol, s-ar fi cronicizat boala lui Vasile. Domniţa şi Alda, aseară, erau altfel, mai luminate şi mai puţin distruse. Duminică am fost la Cernica cu „Roagă-te pentru mine”, cartea lui Vasile.

 

5

 

          M-am dus la editură, unde am schimbat câte ceva în manuscris. Mi se pare că mâine voi semna şi contract. O să duc, tot mâine, încă o copie, pentru a putea fi trimis un exemplar la Direcţia Presei, nemaifiind timp, din anumite motive (puţin secrete, n-am prea înţeles) să fie dactilografiată cartea în editură. Am rămas, deocamdată, la titlul „Eres”. A venit iar vorba de vignetă şi am întrebat dacă după Paşti e târziu.

          Iisus recomandă să nu te intereseze ziua de mâine. Ajunge răutatea zilei (de azi), zice. Oricât l-aş respecta, ziua de azi n-a fost până acum rea, chiar dacă nu mă gândesc la Mâine, ci când o învia el, la ziua aia, a doua după naşterea mea. Vine Ionică pe aici peste vreo jumătate de ceas, n-o fi el aşa de în stare să-mi strice ziua. Dimpotrivă.

          În cartea lui Mămăligă, se moare mult, în principal – de foame. Românii se înţigănesc, ţiganii se înromânesc. Găoace linge bruma.

 

          Am evoluat cu emisiunea mea „Mioriţa”, azi am imprimat-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga.De doctorat n-am găsit cum să-i spun. Am trecut pe Dionisie Lupu, la cineva la care n-am mai fost niciodată: marele Dimitrie Cuclin, muzician, poet, filosof – 87 de ani (doamna Zoe Cuclin e trecută de 90). Servitoarea mi-a spus că dorm. M-am dus de l-am imprimat pe profesorul Papadima şi m-am întors la maestrul Cuclin.

          Cuclin e cunoscut în toată lumea, mai cunoscut în lume ca la noi, a fost cineva prin alte capitale. Iar când am intrat în camera lui de boală am simţit un fel de lumină paradisiacă. Pereţii erau total căptuşiţi cu tablouri, şi ce tablouri. Paradisiacă, paradisiacă, însă cel mai masiv tablou era un nud intimist, clarobscur în voluptatea lui. Am ameţit, dar nudul m-a amuzat în faţa marelui bătrân, care era sublim, ochii jucăuşi, faţa de-o frumuseţe covârşitoare, o minunată chelie, cu pletele în părţile cefei, mititel şi jovial, neauzindu-mă dar vorbind cu mine: – Te-a impresionat „Baciul moldav”? – Da. – Da? Şi mi-a citit, cu mult greu, şi acest sonet.

 

          Întârziasem la arhivă cu un ziarist, acolo îmi citisem, în dosarul repartizărilor promoţiei mele, încondeierea pe care mi-o făcuseră organele facultăţii: bună.

          Şedinţă cu rectorii nou-aleşi. A vorbit Malița o oră. Îmi luasem ceva notiţe. În pauză, mă cheamă la el şi îmi spune că vrea să se publice în cutare revistă ce-a vorbit. Îi spun că e minunat. Mă întreabă dacă s-a înregistrat, zic da, am văzut o stenografă. Ies, întreb de stenogramă: nu se făcuse. N-am decât să scot după notiţe. Şi aşa mi-a trecut ziua. La 4 nu m-am mai întors în şedinţă, am transmis comunicatul prin telefon la Agerpres, l-am sunat pe d-l Diaconu şi, în loc de şah, m-am trezit că mă duc cu el la stadionul Republicii. El ajunsese şi antrenor adjunct la sărituri (antrenor plin e un evreu prieten cu el de 40 de ani).

 

6

 

          Dus la fratele lui Valeriu Anania, întors după 3 luni din SUA cu un exemplar din „Calendar” (restul vin la sfârşitul lui ianuarie cu vaporul) şi un extras din articolul semnat de Constantin Noica în „Calendar” (mie mi-au publicat, onorabil, fără nici o modificare sau tăietură, articolul „Literatura americană în România”). M-a ţinut până aproape de 11 noaptea (şi stă-n Pajura) să-mi povestească ce e cu America aia, de mi s-a luat.

          În fine, a doua zi, azi, după ce m-am întors de la redacţie, ajuns acasă la vreo 3 fără 25 am încercat, aducându-mi aminte într-o doară, un telefon la Centrul de logică, spre a vorbi cu Noica, pentru unicul exemplar din extras. A zis să ne întâlnim la 3 (tanti tocmai se dusese să încălzească mâncare şi nici s-o anunţ că plec n-am mai avut timp, ca să nu-l fac să aştepte – m-am întors la 5 şi am mâncat, nici dânsa nu mai mâncase – of ce suflet, că i-am făcut şi scandal, dar degeaba).

       El a mers la „Izvorul rece” să ia masa, l-am condus şi am stat de vorbă. De-aia sunt zguduit. E cel mai mare om pe care l-am cunoscut. Ce i-oi fi spus eu, că n-a fost nemulţumit, pare-se, conform exigenţei lui, de care ţi-am vorbit. M-a pus să-i vorbesc despre mine, să-şi dea o părere ce-ar fi bine să fac. Am vorbit, dar am impresia că n-am spus nici un cuvânt.

        Aşa fel că filozoful s-a abţinut de la un sfat propriu-zis, nici să mă întorc la matematică, nici să fiu un naturalist, nici să mă ia în şcoala sa… Dramul de înrâurire se irosise? Ba. Am adăugat eu că e o şansă să mă ia în şcoala lui. Pentru mine, şansă. Şcoala d-lui, mi-a spus, ştiu cum este? D-lui să înveţe de la cei ce-o urmează. Îmi convenea etc. Mâncase. Zice: ”nu vrei să ne vedem? Azi e 19 ianuarie, ai un calendar? Pe 19 martie să ne vedem. În ce zi cade? Joia. Bun.”

          Deocamdată, a rămas să fac una nefăcută, să învăţ tamilă sau să fiu Dante. Deci nu s-a ales ceva sigur încă.

 

          Am petrecut o seară fascinantă ieri la domnul Noica. Ajuns acasă, am citit un extras pe care mi-l dăruise. Deşi ne-am dat întâlnire joia viitoare, am vrut să-i spun mai repede părerea şi am început o scrisoare pe care am sfârşit-o la slujbă (spuneam, în final, parcă nu v-aş trimite-o; motiv: mă întrebase dacă tu mi-ai da voie doi-trei ani la învăţătură şi făceam afirmaţia, azi, că nu ştiu că da), am pus-o în plic, cu timbru, şi o duceam în mână, mergând cu Şora, dincolo de minister. Şi am ajuns la mere, vizavi de Sf. Iosif – am luat şi eu 1 kg. Ne-am despărţit (la revedere mere) şi în drum spre Cişmigiu, ba în parc, mi-am adus aminte de scrisoare – pierdută. Preţul ideilor cuprinse a crescut.

 

          7

 

          Sunt în Biblioteca Academiei. Ai întrerupt obiceiul scrisului – ce-o să mai citim când vom fi bătrâni, dacă acum nu ne-o fi interesând? Aş scrie „Cetatea transcendentă”. Mi-a sosit cartea: Qu’est-ce que la metaphysique de Martin Heidegger.

 

          La aeroport m-a pus de mi-am desfăcut geanta şi m-a căutat de bombe, pistoale, şi chiar bricege, pe care mi le-a luat pe toate şi mi le-a dat înapoi la Timişoara. Am zburat cu un Il18, în condiţii mult mai bune decât cu ăla de Suceava. Se servea coniac, cafea. Eu n-am băut, atât din spirit de economie, cât şi datorită păţaniei cu pepsi de lângă Bacău…

 

În Orissa, ca să nu mai scuipe domnii pan (betel) pe pereţi, şefii au zugrăvit primăria cu sfinţi şi nu mai scuipă nimeni, se roagă. Nici hoţii nu mai fură, că l-au pictat pe Jaganat şi au scris ceva gen „te văd, te văd”. Tot pe acolo, sau parcă în sud, profesorii s-au organizat în coruri şi merg pe la case să cânte veniţi la şcoală, veniţi la şcoală, le dau haine şi potol (corn cu lapte) dacă vin.

 

Nansi

          Tu însăţi îţi poţi inventa job. Scrisul ar fi o alegere ce-ţi mai surîsese în adolescenţă. Fără să treci prin umbră de epoleţi, să transformi ghinionul în literatură. Din România vin la bursă în India cârduri de fete şi nici un băiat. Nu ştiu dacă merita să venim tocmai aici.

          Pentru comunicarea ta Antonioni la Florenţa, tata îţi trimite o idee care i-a venit citindu-l pe D. H. Lawrence. Zice că poţi să adaugi o comparaţie între Blow-up (Londra, grădina, crima) şi capitolul Florenţa din romanul Aaron’s Rod (Florenţa, piaţă, furt).

 

          Dragă Miţă, în clasa a X-a am avut ocazia să-ţi cunosc mai bine caracterul căci vorba proverbului

Nu iubi ce e frumos

Căci te poate înşela

Ci să cauţi caracterul

Ca să poţi a-l admira.

 

          De aceea, dragă Miţă, am căutat la tine caracterul. La orele de teză când am văzut cu cât curaj copiai mă gândeam că şi copiatul este o artă pe care tu o posezi. Dragă Miţă, de câte ori mă gândesc la tine îmi aduc aminte de simpatica ta soră Pia. (Miercan Adrian)

 

Acum joci în teatru ritual metamorfic spânzuratul din tarot klingoniană ori Freyja Friday alamană longobardă oroboro alienă  eliană babalondă valkyrie călare pe nor alb

Oi mai veni la viaţă din foc şi gheaţă în Ginnungagap

Ochi în ochi har în har la fântâna lui Mimir în Midgard

 

Ion Iuga

          Trebuie să recunosc că voi muri în propriile mele mituri cu durerea că nu le pot transmite şi altor lumi. Am doar teama că va veni o vreme în care fără oameni ca mine ţipuritura va pieri şi va râncezi şi sensul existenţei sale (6-XI-78).

          Eşti membru al Uniunii Scriitorilor, validat şi definitiv printr-o pledoarie a lui Şt. Aug. Doinaş.

Stelian Tăbăraș

Statuia ta ce-ţi mai face? Creşte? A făcut o crăpătură în care s-a ascuns un zeu. (Stelian Tăbăraş, 12IV 967, adică ziua ta).

          Asemeni pictorilor de biserici (pictori de ctitori) să mă imaginezi mare, în prim plan, ca fiind prietenul tău cel mai vechi şi abia apoi pe ceilalţi, făcuţi în ultima jumătate de an (cea mai lungă jumătate a anului) înşiraţi descrescând spre dreapata icoanei. (20VI967).

          Mă înduioşez când văd undeva lipită câte o etichetă cu numele tău. Dă-mi nişte sugestii în legătură cu nişte epitafuri cerute mie de către rudele unui bărbat îngheţat pe munte la câteva ore după revelion (unul pt. cruce, altul pt. Munte).

 

          Şi tu şi Marquez aţi apărut în acelaşi număr al „României literare – era joi, 30 martie 1978. Tot atunci eu luam drumul spre Moldova; ca să vezi coincidenţă! (Ion Andreiţă)

          Mi-e un dor nebun de vremurile de odinioară când în Bucureşti sau la Jariştea, sau la Roşchila ne căutam găsindu-ne cu adevărat. Acum poate răceala din trup se întinde ca o pecingine şi peste suflet şi nu mai avem timp de trăit. (Dumitru Pricop, 22 oct. 1978).

 

          Mai trece, din când în când, prin cabinetul meu cu raze, câte un scrib îndoitor de potcoave cruciforme şi aflu că mai stârneşti invidii (semn că nimeni nu-te-uită-), de două luni sunt ministru cu rang de preşedinte al cenaclului „V. Voiculescu” (la valeur, vezi bine!) iar în ianuarie trecut medic primar după un concurs sub secera căruia multe capete căzură. (Nicolae Neagu)

 

Fie pâinea cât de rea

Bună e şi-n Grecia

(Mircea Sântimbreanu, Atena, nov.’96)

 

           Aici – tu eşti un om push şi poţi ajunge la o universitate prof. Acolo: decenţa a dispărut, corupţia e regină!/ Lumea o conduc unii pe care nimeni nu i-a văzut şi nu-i va vedea. Un joc ascuns al unei puteri nesfârşite. Ce vorbeam de nea Măiastră – „nu i-a respins niciodată” – deşi nici aici nu-l agreează, îl fac abstract, zic ei! (Sorin Stratilat)

 

Cost. Grig

          Dacă fiul meu Ionel este pe mâna D-tale Te rog ai grije Iar dacă nu este scrie-mi urgent. ?Da – Nu. Şi pe acest principiu îţi voi fi recunoscător. Te salută al D-tale Unchi. P.S. (Dragă Gigele) Mihail Sadoveanu a decedat. Anton Pann a decedat şi alţi autori clasici. Te rog să ţinem legătura că viitorul va vorbi.

 

Noana

          Măi frate cred că l-a dat afară pe Petrică şi din cauza femeii ălia de îţi spuneam eu. Că la trei săptămâni a dat-o şi pe ea că era telefonistă la uzina de sodă şi acum s-a dus tot la fabrica de marmeladă ca muncitoare şi trece pe la poarta mea şi copiii face mămico uite pe femeia pe Ţâştoaica te mai face să şi râzi.

 

Ionică Alexe

          Eu şi fapte ambiţioase. Sigur aş dori să arunc pământul în neant sau să-l fac bucăţi. Şi aş începe cu Imperiul Rusesc!/ Dar fiindcă n-o pot face am renunţat de mult – singura mea ambiţie pe care o am este să mai trăiesc numai câţiva ani liniştiţi în această ţară odihnitoare./ Nimic mai mult./ Rânduri mărturisitoare şi sincere de la mine. De ce? Te-ai reprofilat. Te-ai făcut popă. Nu-mi amintesc să mă fi spovedit mai mult de 3 sau patru ori. Dar în scris niciodată. Şi nici n-am de gând să o fac. Oare voi mai sunteţi aceiaşi? Da mai vorbesc şi Româneşte dar aş fi fericit dacă aş uita să mai vorbesc româneşte./ La revedere? Nu-mi vine să cred. Seamănă prea mult cu o minune şi eu nu cred în ele.

          „As you make your bed so you must lie.”/ Yes, my friend, come back to earth, there isn’t anything else I can do. Do you know? „Every dog has his day”. What about yours?/ She’s apples. (It’s all right)./ Sooner or later you will understand me./ Yours faithfully./ Three mice walked into a bar, sat down and began some serious drinking. All three eventually became thoroughly drunk and in due course each began to boast about how brave he was. „I am going to tell the publican in this joint that the service stinks and the beer is terrible”, said the first mouse. „That’s nothing, sneered the second mouse. I’m going to go to Canberra  try and find Ol’Gough and tell him what I think about him wrecking the country.” They both looked at the third mouse who was sitting there all glassy eyed an demanded, „What are you going to do?” „Me? I’m going to lay the cat.” (30.10.74)

 

8

 

          Moretta: Hai să vezi toată Roma, Giannicolo, Montemario, Pincio (el merge în India). La cinema se fumează. Mă romanizez ca dacii. În piaţa Navona, o doamnă cu doi căţeluşi negri a fost atacată de doi dulăi roşii şi plângea în italieneşte. Prostituatele fac focuri şi strică trotuarele. Numerele caselor sunt la rând: 32 şi 33 pe aceeaşi parte

          Am discutat cu Gangi – cel care răspunde de burse – şi filmul lui Visconti – lui nu-i plăcuse decât încoronarea, adică începutul, i se părea scris prost – de altfel Visconti ar fi fost bolnav când l-a scris. Cum i se traduce o carte la noi, îl voi intervista şi pe Gangi (şi aşa, cu nesfârşitul sciopero, prin cutiile poştale italiene „per tutte altre destinazioni” zac vreo zece). Am vorbit azi a doua oară cu Alberto Moravia.

          M-am gândit să scriu o pantomimă. Personaje: Ziditul (îl cunosc cel mai bine), Fratele (şi călugăresc şi de sânge), Fanciulla (eventual Sfânta Filofteia a noastră). Am întâlnit o mască de marmoră albă – a Ziditului. Mă voi e(va)pura dintre cele mai singure statui (ale Vaticanului) cu tristeţea pantomimică de a lăsa o Romă ce m-ar fi putut preface în marmoră.

 

          Sunt în tren, Formia, farul, mare-orizont, vine Napoli, Sicilia, bălteşte Mediterana printre crângurile de lămâi care copţi care înfloriţi, Palermo, mâine Caltaniseta, la procesiune ca la Jieni.

          Plec din Palermo, unde am văzut domul San Reale, catedrala, Promontoriul, Santa Rosalia şi oraşul, l-am intervievat şi m-am împrietenit cu Leonardo Sciascia. Călătoria mi-a priit Sicilia frige inima te miri când. Babilonia din Napoli îţi gâdilă fiinţa spre cântec. Milano e civilizaţie la 30-40 km de Elveţia, 40-50 km de Franţa. Veneţia fantascienza, Florenţa mult catolică într-un cult de sine, renaştere de taină, umanitatea divinizată luminează picturile lui Botticelli sau Raffaello, de umbra adâncă a păcatului originar par tăiate picturile veneţienilor sau napolitanilor, divin şi nesfârşit de tragic trăieşte fiinţa în picturile lui Leonardo da Vinci.

          Încât, ajuns la Roma, nu mai îmi doresc să venerez fiecare colţ de caldarâm şi de hazard. Numai că n-o trădez în aceste zile de după călătorie. Astfel am pornit spre Vatican. Capella sistina era deschisă. Judecata de apoi a lui Michelangelo. Laocoon(te), zeus, împăraţii ştiuţi din cărţile de şcoală, fiare sfâşiindu-se, mumii svelte numai piele şi os, uneori şi puţin păr pe cap, Loggia lui Raffaello, măşti. Sunt prea diplomat cu mine însumi să-mi recunosc vreo dezammăgire, dar mă fericesc de a fi gustat, măcar şi în iluzie, bucuria ori speranţa adevăratei cunoaşteri, a împărtăşirii dintr-o realitate estetică de genul Florenţei. Iluzie şi speranţă pentru că abia dacă am zărit şi ştiu că există opere ale unui milenar război de sine.

          M-am gândit mai des la Florenţa în Vatican. Feţele paznicilor îmbrăcaţi în haine helvete nu exprimă teroarea şi mania artei. Vraiştea de marmoră şi sfânt ulei zdrobise foiţele impresionabile, bice fumegânde într-o încăpere cu lilieci plictisiţi.

 

Trimite-mă cu blestem la gurile iadului cât mai am de trăit

nu aud, nu văd, acele ceasurilor îmi retează ochii de iarbă mare

strigă-mi viaţa cu morile scârţâind pe ape

mi-e sete de pe acum, antica fântână mă rupe

iar eu blestem şi până la diavoli mai este

mă amestec în lemnul şi piatra şi putregaiul

rădăcinilor unui deal de comori hoţeşti

mă huruie rumeguşuri de fiinţe şi

iar îmi las limba în cruce cu praful şi pulberea.

A doua e o epistolă ţie (nu înnebunită, fără şir ca asta de aseară) scrisă azi 29 aprilie 1973 în Capela sixtină – n-am mai găsit o ilustrată (iartă-mă):

nu cântam în capelă

în Capella sistina

nu în Capella sistina cântam

cântecul capelei

nu al Capellei sistine

al cui cântec unde-l cântam

nu al capelei

nu al Capellei sistine

al iubitei afresce al egiptencei

sau cântecul leagănului iubitei

în glasul nostru

nu în Capella sistina

capela cântăm

cântăm în glasul nostru iubita

 

          Mi-am întrerupt lucrul la teză, plimbându-mă până la Nana în cameră şi înapoi. M-am culcat cu gândul la diavol. O tot îndemn pe maică-mea să meargă la biserică, să se roage. Nu-mi scrie stiloul, mi l-a folosit Nana.         Atmosfera în casă e sobră. Eu fac pe doctorandul cu toată lumea.         Maică-mea uneori se întrece în prăpăstii, alteori e cocoană de comitet. De mâine începe tratament (iradiere) la Elias – „Să nu spun vorbă mare, eu cred că e operabil”, Trestioreanu.

          Dumnezeu cred că intră în acţiune atunci când tu însuţi renunţi să te mai ai în grijă, să-ţi mai fii stăpân. Nu i-am mai dat nici un semn lui Cuclin, mă mănâncă, ori mă pune cipilică.

 

II

TU

9

 

Elisabeta

 

     până în prezent ne aflăm în picioare aşa erea şi tata în ziua când a venit fulgerul din cer a fost la sapă şi toată ziua a spus la poveşti şi le-a cântat la femeile de la sapă şi seara s-a aflat mort nu ştiu ce mă ţine de nu îmi vine să plec de la vitele astea să vin şi eu pe la voi că mi-ai zis că nu poţi veni că ai servici în minister îmi înkipui că eu sunt la vaci şi tot nu pot să plec nici pe la Nonica nu am mai fost de 3 luni că nu ne lasă avem numai 2 ore pe zi de 12 până la 2 ca la fabrică

 

          am luat un purcel de la colectiv şi l-am ţinut 3 luni la mine şi i-am dat drumul pe afară şi s-a dus tot la porcii colectivului şi l-au omorât n-am fost acas erea gras şi frumos şi porcii nu l-au mai cunoscut

 

toate rudele din sat

toate m-au întrebat

că le este dor de voi

şi nu mai daţi prin Bercioi

mama este tot bolnavă

şi vrea şi ea să vă vadă

când ereai mic te legăna

şi mult te iubea

că semeni mult cu Nenea

 

Gicule şi Rodică eu vă rog să vă înţelegeţi şi fiţi veseli ca toate vieţuitoarele care sunt vesele şi cântă toate în glasurile lor florile au înflorit iarba a înverzit toate pădurile încep să înverzească miei şi iezi aleargă pe câmpii toate sunt fericite că a venit primăvara aşa să fiţi şi voi veseli şi fericiţi că sunteţi încă copii

 

Scumpul meu Ofiţer frumos în primul rând să-ţi spun cie am auzit de la oameni am fost pe la Nonica şi m-au întrebat de tine dacă ai terminat armata şi cie servici vrei să iei şi le-am povestit eu de Maiorul ciela care a venit după tine şi vor să-ţi dea servici la ziarul Armatei şi toţi care au auzit sau mirat cum poţi să ajungi acolo că mulţi ar fi vrut să intre acolo dar nu au putut şi când am plecat la Nonica mam întâlnit cu andrei şi ma întrebat de tine şi iam spus şi lui şi a rămas mirat când a auzit şi mia spus sîţi scriu şi sîţi spui că este fericie de tine că are şi el unu la armată este Doctor Militar şi a zis că are 3000 de lei pe lună şi tot cie îi trebuie ciea mai bună mâncare la popotă este el zicea că este de 40 de ani învăţător şi acum are şi el 1000 de lei pe lună şi îl comandă toţi dar pe fiul lui îl respectă toţi şi facie 8 ore de servici eu nu pot să te comand faci cum crezi numai să poţi trăi bine dar cred că bunul Dumnezeu nu te o lăsa că el are grije de toată lumea şi treci prin toate dacă eşti sănătos eu te rog să te fereşti de răcială

 

10

 

Puiu.

          Totuşi s-ar părea să te mai gândeşti, sau numai îţi aminteşti şi de mine câteodată – „un suflet mic” – aşa cum m-ai caracterizat în ultima scrisoare. Apreciez ca sinceră afirmaţia ta că poate n-ai fost tu în scrisorile celelalte şi aş dori din tot sufletul să fii „tu” tu adevăratul meu copil în scrisorile viitoare.

          În sfârşit, a crăpat ceasul şi am primit şi eu o scrisoare de la voi pe 27 dec. 1977.

 

          Am terminat „Critica raţiunii pure” I. Kant şi-ţi mulţumesc pentru că mi-ai recomandat-o şi mi-ai dat-o s-o citesc. Dar să ştii că ţi-am mai făcut prin ea unele sublinieri, pe care cred că mai este necesar să le revezi şi tu./ Mare bogăţie filozofică! (intelect, apriori, transcendenţă etc. Şi mai ales întrebările lui:”Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? şi la ce aş fi îndreptăţit să sper? Nu ştiu dacă le-am reprodus exact pentru că nu am aici cartea.)

          Interesează-te la voi acolo şi scrie-mi şi mie cam care este stadiul de dezvoltare al apiculturii (câte familii de albine sunt în toată India – dacă au statistici – ce producţie medie de miere dă un stup pe an, ce preţ are mierea la voi.

 

          Acum câteva zile am primit o altă scrisoare împreună cu revista Sonhind, scrisoare din care am reţinut un lucru  foarte îmbucurător. Şi anume starea de optimism nouă şi mai bună, în care te afli, lucru care drept să-ţi spun nu prea se simţea din cuprinsul celorlalte scrisori

           Am primit şi fotografia cu mustaţă. Foarte frumoasă, dar te face mult mai serios, sever nu ştiu cum să spun, decât te ştiu eu în realitate. Dar din două rele aceasta tot este mai bună; vreau să spun decât figura aceea hidoasă de terorist cu barba aceea neîngrijită cu care ai apărut în revista Luceafărul. Pur şi simplu eşti de nerecunoscut, şi eu nu cred că tu ai făcut ceva rău cât ai trăit în ţara ta şi nu vrei să-ţi mai apară figura cunoscută de atâţia prieteni şi care nu era deloc urâtă./ Un proverb românesc spune : „Poartă-te cum ţi-e portul şi vorbeşte cum ţi-e vorba”. Şi de aceea eu îţi sugerez ideea să te mai gândeşti chiar şi la modul cum apari în faţa celor din jurul tău pentru că de multe ori un lucru sau chiar numai un gest la o personalitate (şi tu eşti în momentul de faţă o personalitate) poate conta foarte mult.

 

          Istoria originii familiei noastre nu este tocmai simplă şi nici lipsită de importanţă, chiar dacă noi nu ne tragem dintr-o familie „mare”. Aceasta o vom face poate după ce vei veni acasă./ Aşa în mod succint pot să-ţi spun că:/ Tatăl meu Marin Anca s-a născut în com. Milcoiu jud. Argeş (în prezent Vâlcea), fiul lui Grigore Anca şi Stanca, că la părinţii lui au fost 16 copii şi au avut ca avere 6 prăjini de pământ (o prăjină este = cu 208 mp.)/ Tata nu a fost la şcoală nici-o zi şi îmi amintesc foarte des cuvintele lui severe prin care mă îndemna să învăţ cât mai bine: „Eu am învăţat carte pe coastă mă, nu ca tine la şcoală cu traista plină de cărţi cu timp la dispoziţie, cu învăţător” şi aşa mai departe. Şi… f. des mă bătea şi mă înjura pentru că făceam într-adevăr multe năzbâtii. (M-am bătut şi eu cu fraţii Gh. Şi Nic. Tiţescu, şi i-am lovit cu o coadă de mătură serios. Cam aşa cum ai făcut şi tu cu fraţii Peligrad pe stadion la Găeşti)./ Şi tata într-adevăr ştia să citească şi să scrie în alfabetul latin şi cirilic fără să fi fost la şcoală./ Când era mai bine dispus îmi povestea că a învăţat să scrie şi să citească cu un prieten de vârsta lui care se numea Ion Pescaru, care mergea la şcoală şi în timpul liber mergea cu vitele cu tata şi-şi lua cărţile cu el să înveţe; iar tata îl întreba de tot ce învăţa acesta, până a învăţat şi el să scrie şi să citească. Şi citea destul de bine, scria binişor şi făcea socoteli./ alfabetul cirilic l-a învăţat de la un dascăl când mergea la biserică, iar eu am învăţat să citesc în cirilică de la tata şi mi-a prins bine mai târziu. (Citeam cazania după cărţi vechi ca şi în alfabetul latin)./ A învăţat meseria de tâmplar la nişte nemţi în Vâlcea şi cu această ocazie şi ceva cuvinte din limba germană (mai ales sculele şi unele lucrări de tâmplărie le spunea pe nemţeşte)./ S-a căsătorit prima dată în com. Milcoiu şi la prima naştere i-a murit soţia şi copilul rămânând văduv câţiva ani după care s-a recăsătorit cu mama Gherghina care era şi ea văduvă de 10 ani. După 9 luni m-a născut pe mine odată cu încă un băiat dar care a murit (sau l-a născut mort) din cauza lipsei de asistenţă medicală./ Deocamdată cam atât, restul când vii acasă. Până atunci poate mă decid să le aştern mai în amănunţime pe hârtie./

 

          Mi-a părut bine şi de scrisoarea ta Rodica (cea trimisă cu obiectele). Tu scrii foarte limpede şi frumos. Gigi mai este sub influenţa dodiilor alea blestemate, dar tot s-a mai limpezit şi el. Eu nu ştiu cum se înţelege el în alte limbi cu oamenii de acolo! (Sper că atunci când vorbeşte engleza n-o mai fi vorbind tot în dodii)./ Noi aşteptăm cu sufletul la gură să treacă timpul şi să vă vedem încă odată în ţară la noi. Nu ştiu bine cum vă simţiţi voi acolo dar noi ne simţim mai bine aici decât oriunde (estre adevărat că noi nici n-am fost în alte ţări).

 

11

 

Nase.

          Acum să vă spun cu casa voastră. În seara zilei de 5 iunie am primit un telefon de la Dna Mircea şi mi-a spus că aţi primit o înştiinţare, că aţi rămas în urmă cu ratele o sumă de 10.000 lei şi că o să vă pună casa în vânzare în dimineaţa de 6 iunie.

          Am fost pe la Dna Miu de câteva ori mi-a spus să merg la Tov. Ministru în audienţă. Am făcut un memoriu către CC, dar nici nu a vrut să se uite la el, aşa că lucrurile stau astfel. La casă s-au depus următoarele sume:  Dl Iuga a depus 2500 lei, eu am depus 2000 lei, după cartea lui Gigi peste 2000 lei. În urmă cu două săptămâni, am fost eu la CEC la Florin şi mia făcut socoteala cât mai aveţi de dat cam 9750.  Acuma am primit un telefon de la Dl Profesor Mateescu că pe ziua de 23 a X -78 va depune şi dânsul suma de 2000 şi că a aranjat cu Florin de la CEC ca restul sumei să fie achitat până la 31XII-78, să vedem ce se poate face. La Cec mai sunt de dat 8700. M-aţi întrebat de ce a luat Gigi pe carte numai 2000 lei. Se poate că aţi mai avut ceva datorii pe la uniunea scriitorilor sau nu ştiu care a fost cauza. Veţi mai şti că am făcut un memoriu către Tov. Ministru pe data de 21 oct. L-am dat Tov Sclipici şi încă nu am primit nici un răspuns până în prezent dar, Marţi 28 Noeb. mă duc acolo.

          Alt ceva Dna Miu ma încurajat mereu că a făcut cerere ca să se aprobe bilet şi pentru Nana. Mi-a spus că a aprobat Tov Ministru Suzana Gâdea Tov Ministru Paul Niculescu Mizil Tov Ministru Ştefan Andrei toţi au aprobat. În zioa de 24 XI am dat din nou telefon la Tov Miu şi mi-a spus că nu vrea să aprobe Directorul economic Fodor bani pentru bilet de avion.

          Până la urmă am să fac o sesizare la Tov Secretar General Niculaie Ceauşescu în legătură cu casa şi cu biletele de avion.

          Având ocazie prin Dl Profesor Mateescu, vă trimetem un pacheţel pe care nu lam făcut prea mare că nu putea să ia mai mult de 20 kg. Vine şi Iuga în Ianuarie ‚83. Poate atunci să facem un pachet mai, până atunci să aşteptăm. Am întrebat băieţi de la voi (chiriaşi) de ce nu mi-a dat telefon atunci când Tov Rădoi a dat telefon lor şi mi-a spus că lea zis că pleacă în India şi să pregătească ceva de mâncare ca brânză mălai salam Sibiu. După ce a cumpărat astea, a primit telefon de la dânsu că nu mai are timp să se ducă la ei că a trebuit să plece imediat, deci au rămas cu ele cumpărate. Am luat legătura cu Dr. Sergiu şi mi-a spus că pleacă în India pe data de 16 oct. Până în prezent nu am luat decât legătura telefonică. Pe zioa de 1 oct. merg la ei. Eu prin intermediul lui Dr Sergiu vă trimet Diploma şi fotografiile şi văd ce pot să vă mai trimet că iam spus că vreau să vă trimet ceva şi mia spus imediat să nu fie greutate că la avion îi cauzează aşa să-l aşteptaţi la aeroport.

          Cu casa am primit o adresă din partea CEC lui în care îmi propunea ca rata să fie plătită prin întreprindere sau prin pensie. Am fost de două ori la CEC şi nu l-am găsit pe cetăţeanul care a trimes adresa, era trimes la cartofi.

          Am fost la Dna Sergiu şi iam dat ce mi-aţi trimes. A început să plângă şi m-a impresionat mult. De venit acasă noi vă aşteptăm cu toţi şi chiar mai curând. Îmi pare bine şi de Nana că o să ajungă cea mai mare indianistă.

 

12

 

Nansi.

          Păcat doar că Olga e un model cam, cum să-ţi spun, clasic, cu forme de Veneră greacă, şi eu aş fi preferat una scheletică, colţuroasă. Aşa cum e însă, nu-mi rămâne decât să exagerez făcând-o planturoasă, că nu pot suferi nehotărâtul. Dar mă tem că ajung să mă repet, că nu ştiu ce am de fac toate desenele aşa. Desigur că, lucrând după acelaşi model, nu-mi pot face azi o viziune despre el şi mâine alta. Aici e vina profesorului că nu schimbă modelele.

          Îţi reaminteşti toamna trecută? Era mai târziu ca acum. Când am fost la Pustnicul, nu? Da, cam peste o lună. Mai ţii minte pădurea, coarnele, groapa, căprioarele, fântâna, noaptea? Mai ţii minte iubirea? Nu ţi-e dor?

          Ne văd parcă iar alergând prin pădure, sau coborând pe întuneric la fântână. Mai simt încă gustul acrişor al coarnelor şi încă mi se strînge gura de porumbe.

 

          Nu mi-a reuşit desenul, dar am văzut azi pe stradă un bătrân care mergea aşa, la spate ducea un sufertaş cu mâncare. Din spate văzut, mi-a părut un trup fără cap, care trece pe străzi. O să îl refac, că m-a tulburat, şi o să ţi-l trimit.

 

          Unde mi-ai spus să caut conspectele din Kant? În carnete? M-am uitat doar în câteva, n-am găsit. Şi merge greu, că mereu găsesc în ele ceva de citit şi uit de Kant. O să stărui însă. Chiar azi am găsit unul în care scriai tu şi Tăbăraş la cursul lui Ivaşcu, şi am citit asta şi n-am mai căutat. Te superi?

          Am impresia că profesoara Zoe vrea ceva inspirat direct din Moore, pentru că prea ne bate la cap cu el. Şi de schiţe ne-a spus că ar fi bucuroasă dacă le-am face ca ale lui.

 

          Cu compoziţia stau mai bine, dar n-am rezolvat încă problema mişcării, a mersului, că vreau să o fac mergând şi probabil că am să-i fac femeii mai multe picioare. Profesoara a zis că ideea e bună, să fiu atentă doar la raportul volumelor, al golurilor şi plinurilor. Până luni trebuie s-o definitivez.

          Mă rup în două – plec şi rămân.

         

          Continue reading „George ANCA: Ibsenienii – Canon în două acte” →

George ANCA: Colonelul și Kamanita

Canon în trei acte

I Tranșeu

II Mila

III Testament

 

 

I

TRANȘEU

1

EU: Cenușa ți se încruntă, colonele.

ZENAIDA ANDREEVNA: Bibliotecarul e o ființă-carte.  Politicienii și criminalii citesc cel mai puțin. Se citește mai mult la munte decât la câmpie.

EU: (18 august, Ostankino.)  Scăpat din arest în numele colonelului.

VALIA:  Gorbaciov odhihnește în Krim.

EU: (19 august.) Mari ciori în parcul 1905. Coadă la cvas.

ARDELEANCA: Nu fac dragoste din cauza tancurilor.

GALIA: Umnaia jenscina, Galia Lvovna, aștept de doi ani asta. E dracul. EU: Sunt în Moscova, aș coborâ în Berlin să văd roua de pe tancuri. Mâine invitații chiar în Kremlin, salamurile pentru miile de bibliotecari, la Rossia, cu sticle dintr-o băcănie. Iazov înjurând pentru batalioane scoase din porția de front pe-o seară, norocul celor două pâini, în toată lumea s-o fi urlând, pas cu pas, aici nu se comunică niciodată, nicăieri

GALIA: De-aia ascult eu numai svoboda. Cel mai ușor s-or face revoluțiile în Moscova.Sunt sătulă de țațele de la cozi sau din autobuze.

MARIE CLAIRE: Numai rușii, americanii și evreii vorbesc doklade-papers.

VOLODEA: Gorbaciov ar fi arestat la domiciliu.

ZIARISTA: (văzându-mă scriind) Ești corespondent? Iubesc românii pe ruși?

EU: Dar rușii pe români?

ZIARISTA:  Niet.

VALIA: Stalin a făcut metroul, acum ne nujno.

EU: (către indieni)  Nehru a citat pe Buddha în discursul său din Kremlin. Cât să-ți dai cu părerea că Mihail Sergheevici o fi aducând cu un Buddha rusesc în drum spre Nirvana.

GALIA: (la telefon)  Mă culcasem. Nu vin mâine la Academia Eminescu, am lecție la slujba mea.

2

COLONELUL: (virtual) Mă tot tot mir cum de-o fi acceptat Buddha reîncarnările din upanishade.

EU: Îmi vine să le aduc la cunoștință fetelor de 18 ani că loviturile de stat nu produc frigiditate (colonelul mă contrazice scârbit) (Indranath îl vedea președinte al României în plin ceaușism).

          Spre demascarea buddhistă a dumitale am venit în Moscova, la sammelan-ul bibliotecarilor să te văd ca pe un rus, cu patima lingvistic-leninistă, ascunsă de efortul filogerman. România e o picătură de ploaie în neant, te aud zicând prin ploaia asta din Ostankino.

          Nu-ți închipui că ești pierdut într-o Moscovă asediată, de care duduie lumea. Ba zaci oblomovist, cât să-l mai superi pe Lenin, într-un pat, cu geamul deschis, să audă ploaia. Te faci că scrii. Acuzi buddhistologi că nu-l știu pe Schopenhauer, iar pe schopenhauerologi că n-au idee de filosofia orientală.

          Câți buddhiști sunt în Moscova, acum, în infernul bibliotecarelor?  Pe afișul IFLA mai multe anunțuri politice decât în metrou. Englezii-și spurcă ambasada că n-a mișcat la neprimirea vizei cuiva. Americani, canadieni, finlandezi ofensați au și plecat.

          Da, colonele, voin e război. O viață de colonel, ateism de Buddha, puțină libertate.  Da, Valentina Ivanovna, păcat că Gheorghi Ivanovici v-a uitat telefonul primit în Chișinău.  Elțân spunea pe ecran că Buddha se află în Crimeea la odihnă.

3

SAȘA: (la telefon): Tamara, mă duc la miting, la Casa Albă, koneț socialism. Coniac bun, armean. (Iar coniac, spre Kremlin) Dalee komunizm (jos comunismul.)

EU:  Unde ești Piața Universității?

SAȘA: Kaganovici vrusese să distrugă și biserica Vasile Blajenii, arhitectul că se sinucide, Stalin că să mai vedem.

EU: Proust, l’assassination des églises.

UN ARMEAN (vociferează către Sașa, când luase pepene): De ce cumpără rușii?

EU: Să mă fi văzut, colonele, plecase, află că s-au potolit, am împiedicat un război civil.

SAȘA: Mergem în Medvedkovo.  Am mai fost la cinci mitinguri pentru Elțân, contra Gorbaciov, acum pentru amândoi. Scurtez, Trufaldino, el Brighella. Porno niet problem. Uite harta capitalelor unde am cântat. Liubovnița mi-a fost măritată de cinci ori, din bogat în mai bogat. Colonelul de acum e bătrân. Gorbaciov e un mare actor, el a aranjat și puciul.

EU: (ca pentru Gorbaciov):  Vâ niet Buddha.

4

OLIA: (mie) Îți dau în dar versuri de  Grigori Krujkov.

GALIA: N-am auzit de el.

BISWAGI:  Promit o vreme pașnică la anul în New Delhi.

PERSIENELE DIN HAFIZ:  Nu poți fi liber dacă faci rău.

GEH: Din Tolstoi, binele e să nu faci rău.

EU: Îmi pare rău, Meri, că n-am cumpărat sacoșica aia de mi-ai zis tu, da’ noi să fim sănătoși. Ce mai faceți, vă bronzați? De-acum of course za rabota. Pozând iranienilor în rolul lui Rushdie.

KIEVSKAYA: Mai gata hordismul tribalist bibliotecar.

5

EU:   Colonele, cred că n-ai scris un vers în viața ta. Ai despre literatură o părere negativă, chiar buddhismul și e schopenhauerian-comunist, până la grad. L-a cunoscut, totuși, mai bine pe Buddha decât pe Gorbaciov, ceea ce nu i se întâmpla lui Gorbaciov, nici cu Siddharta, nici cu Eminescu.

          pe țandăra ca la la la întinde-ți corzile în șa pleznește coapse pași așa în coasta vidrei vinerea pe țandăra ca la la la

          sar șobolani ca decorați ca arși incinerați gradați ca blonde perse și-ați băut în India a tați sar șobolani ca decorați

          Colea-colea (colonelul e Colea, Nicolae).Colonelul din valea Ruzii, colonelul din Bacău, colonelul de la ambasada română (am auzit că ați publicat Doina, în 1983).

6

 Pe mine, „Pelerinul Kamanita” m-a fascinat încă  din prima tinerețe și de atunci mi-a rămas o carte de căpătâi.  Când îmi făceam preparativele pentru plecarea pe front,  privirea mea căzu peste „Kamanita”, alegerea a și fost făcută.

Eram pe frontul ceho-slovac. Războiul se apropia de sfârșit. Primăvara anului 1945 începea să mijească, iar noi căutam să profităm de razele încă  timide ale soarelui.  Ca acțiuni de luptă, începând din toamna anului 1944, continuam să ducem un război de mișcare.

De data aceasta părea că am intrat într-o fază ceva mai lungă de război static. În această situație, întâlnirile dintre ofițerii subunităților alăturate erau foarte obișnuite. Într-una din zilele mai însorite, m-am pomenit vizitat de comandantul plutonului de pușcași ai companiei de mitraliere batalionare. Slt. Stanca era un tânăr ofițer, cu înfățișare plăcută, cu ochii mari, albaștri. Dintr-o discuție anterioară, aflasem că era student la conservator și că își adora mama. Altădată mi-a spus că are presentimentul morții și că cel mai mult îl îngrijorează soarta mamei sale. De data aceasta, am stat de vorbă aproape o oră. Am discutat situația noastră tactică, starea morală a trupei și problema asigurării joncțiunii dintre subunitățile noastre. Dând cu ochii de „Kamanita”, care era pe parapetul gropii, tânărul ofițer a rămas extaziat:

SLT. STANCA: „Pelerinul Kamanita”? Aici, pe front? Ce lucru minunat.  Eram foarte dornic s-o citesc, dar n-am mai apucat. A venit mobilizarea…

LT ZBEREA: Într-adevăr, „Kamanita” e o carte excepțională.   Merită să i se ridice altare. A fost prietenul meu bun în tot timpul campaniei. L-am avut mereu în port-hart. Citirea câtorva pagini din această carte admirabilă m-a ajutat să mai uit de mizeriile războiului și să-mi mențin moralul.

Deodată, ofițerul foarte tulburat, sub impulsul unui gând spontan, luând poziție solemnă (eram locotenent), mi se adresă prompt:

SLT. STANCA: Poate că e o îndrăzneală prea mare, dar vă rog să mi-o împrumutați pentru un timp cât de scurt. În răgazul pe care-l avem acum, aș citi-o repede. Am s-o păstrez ca ochii din cap. Am cultul cărții.

LT: ZBEREA: Ți-o dau cu plăcere. Iată… Îți încredințez o comoară. Poți s-o reții două-trei zile. După ce o citești, o s-o discutăm. Cred că se pretează foarte bine pentru ecranizare. Gândește-te și la acest lucru. Vreau să-ți cunosc părerea.

          Ofițerul, bucuros, luă cartea, o băgă cu multă grijă în port-hart, salută și plecă.

          A doua zi pe la prânz, inamicul a dezlănțuit un bombardament ucigător de artilerie și aruncătoare grele. Spre seară, după ce s-a instalat calmul și trupa a început să se redreseze, l-am zărit pe slt. Stanca printre brazi, venind spre mine. Când s-a apropiat, l-am văzut ținând în mână un cotor și resturi de carte, arse, carbonizate. Era consternat.

LT: ZBEREA: S-a întâmplat ceva?

SLT. STANCA: Am plecat să-mi inspectez pușcașii, lăsând cartea pe fundul gropii mele individuale. Între timp s-a dezlănțuit bombardamentul. M-am adăpostit, unde m-a surprins uraganul. Când a încetat focul inamic, am rămas să văd de ostași și de materiale. Mai târziu, m-am întors la punctul meu de comandă dar n-am găsit decât o groapă adâncă de obuz, o „pâlnie” sinistră. Am căutat port-hartul, am răscolit țărâna, dar l-am găsit sfârtecat de schije, rupt ferfeniță, împreună cu resturile cărții.  Totul – numai cărbune. Sunt într-o   situație foarte neplăcută. Vă cer iertare!

  1. ZBEREA: D-ta n-ai nicio vină, fii pe pace! Ce pretenții mai poți avea, când proiectilul a nimerit drept în groapă? Noroc că n-ai fost d-ta acolo. Faptul că ai scăpat cu viață denotă că presentimentele d-tale sunt înșelătoare. Nu-ți mai băga lucruri negative în cap! Ne vom întoarce cu toții teferi în țară. Acasă îl am pe „Kamanita” în original. Nici de mama dumitale nu te îngrijora. O se se descurce ea. Mâine-poimâine războiul se termină. Ce a fost greu a trecut. Faptul că am scăpat de iarnă e un lucru mare. Când ne întoarcem acasă, am să vin s-o cunosc pe mama d-tale ca să-i povestesc cât de mult te gândeai la dânsa. Cât despre carte, fii pe pace!

          Aceasta a fost povestea tristă a „Pelerinului Kamanita”.

          După două zile am reluat înaintarea. Trebuia să facem  cap de pod pe malul opus al râului Gron și apoi să-l forțăm. Între timp, însă, inamicul se fortificase și, cu tot sprijinul de artilerie și aviație, înaintarea noastră a fost zădărnicită în mai multe rânduri. Într-una din încercările de a neutraliza cazemata inamică care împiedica cu foc puternic de flanc  progresiunea batalionului nostru, slt. Stanca, împreună cu câțiva ostași, a nimerit într-un snop de mitralieră. Tot corpul i-a fost ciuruit de gloanțe. A murit rostind un singur cuvânt, o singură invocare: „Mama!”

7

COLONELUL: (De dimineață, cu insp. și exp.)  Absorb forța vitală, fluidul magnetic, solaritatea. Se trezește uriașul din mine. Absorb forța intelectuală. Conducătorul meu lăuntric e treaz și-mi șoptește ce atitudine trebuie să iau. Absorb liniștea.

 Îmi imaginez că sunt acoperit de o coajă mentală, de care, ca de o cazemată de beton, se lovesc și ricoșează toate gândurile rele, ura și dorința de a mă vătăma a cuiva.

Prima virtute de practicat pentru mine e desrobirea de slăbiciunea de a plăcea, de a produce efect, de a-mi arăta calitățile, de a apărea „strașnic”, cuceritor, perfect, de a -„risovatsia” – arăta calități pe care de cele mai multe ori nu le am. Aceasta mai ales față de femei. E suprema slăbiciune și biruirea ei e suprema virtute. Aceasta înseamnă pentru mine lupta cu iluziile „eului”.

 De la ocuparea Basarabiei și până la plecarea la București (sf. lui Iulie) nu cunoșteam încotro înclină sufletul meu – lucru care mi-a atras regrete și poate că a cauzat facerea unui pas greșit.

Svetlaia lucinosci, svetlaia dușa, ideal samvo…

          Astăzi (29 decembrie 1940) am înțeles chemarea vieții mele, misiunea mea și deci scopul și rostul vieții mele: de a aduce o nouă religie omenirii social-materialiste (socialiste și comuniste), anume religia idealismului pesimist schopen-hauerian-hartmannian. Scopul vieții și al socialismului nu este fericirea, ci crearea condițiunilor necesare în cari oamenii pot să vadă conținutul gol al iluziei și să se elibereze.

           „Sei du selbst” este o știință care mi se adresează mie mai mult decât oricui altuia: eu am o mulțime de însușiri frumoase, un fel de a privi lucrurile ideal, o linie de conduită în viață sublimă, și totuși parcă mă jenez să mă manifest adecvat cu ființa mea și cu tot ce are ea mai original și mai frumos și caut să mă adaptez atmosferei mediului și felului comun de a fi al celorlalți oameni, cari îmi sunt inferiori mie în toate privințele, niște nulități și niște sclavi ai vieții și animalității lor.   Fii tu însuți și… „einmal kommt doch der Tag, der die Früchte die schenkt!”

8

Grigore intenționează să ia singur cuvântul de apărare, în locul avocatului. Ne-am bucura să auzim că a obținut rezultate bune. Noi cunoaștem talentul de povestitor al lui Grigore, dar avem convingerea că dânsul este meșter și în cântărirea și prezentarea faptelor. Mai ales când e vorba de dreptate, nu-l întrece niciun avocat.

În vremurile cele mai vechi, pe vremea grecilor și romanilor, obiceiul era ca fiecare cetățean să se apere singur în fața instanțelor judecătorești. Tagma avocaților a apărut abia în vremurile de pe urmă…

Am fost la procuratura Generală ca să înregistrez memoriul Mărioarei, dar mi s-a explicat că o asemenea înregistrare o poate face numai persoana care semnează cererea sau rudele de gradul I. Totodată, mi s-a spus că cetățenii care nu intră în aceste două categorii trebuie să trimită plângerile rudelor sau prietenilor prin poștă, recomandat, cu răspuns plătit.

În acest plic, îți trimit o schiță = povestire scurtă – în care descriu o întâmplare, pe care am trăit-o pe frontul de vest. Deci este o povestire din război. Sper că o să-ți placă, căci D-ta ai fost un ostaș vrednic și viteaz, cu care s-au mîndrit toți comandanții D-tale. Afară de aceasta, D-ta ai reușit să observi multe din rosturile cele mai ascunse ale războiului.

În această schiță sunt unele cuvinte mai cărturărești care ar putea să-ți îngreuieze înțelegerea ei. Ar fi greu să ți le explic pe toate aici. Poate că găsești pe acolo, pe aproape, vre-un cap luminat (învățător, preot), care ar putea să ți le tălmăcească. Le lămuresc numai pe cele mai importante.

Pelerin – aici – înseamnă ascet (călugăr) pribeag, rătăcitor. Kamanita este nume bărbătesc. Deci în loc de pelerinul Kamanita, mai românește am putea spune Kamanita cel pribeag, sau Kamanita pribeagul. În această schiță, “Pelerinul Kamanita” este o carte, mai bine zis titlul unei cărți. Autorul acestei cărți este Karl Gjellerup. Premiul Nobel este cea mai înaltă distincție care se acordă unei cărți scrise cu cea mai mare măestrie. Cât prive]te termenii militari, D-ta îi cunoști din practica D-tale militară.

Dina este încântată de felul cum D-ta ai descris munca ei de pictoriță în sălbăticia munților și-și aduce aminte cu plăcere de ospitalitatea D-tale și a prietenei noastre Ileana.

Aș vrea să-mi scrii cum ți-a plăcut schița. Scrie-mi și de sănătate. Notă: Dacă nu, să-mi trimiți mie o listă de cuvinte neînțelese și am să ți le explic eu.

 9

COLONELUL: (De dimineață, cu insp. și exp.)  Absorb forța vitală, fluidul magnetic, solaritatea. Se trezește uriașul din mine. Absorb forța intelectuală. Conducătorul meu lăuntric e treaz și-mi șoptește ce atitudine trebuie să iau. Absorb liniștea.

 Îmi imaginez că sunt acoperit de o coajă mentală, de care, ca de o cazemată de beton, se lovesc și ricoșează toate gândurile rele, ura și dorința de a mă vătăma a cuiva.

Prima virtute de practicat pentru mine e desrobirea de slăbiciunea de a plăcea, de a produce efect, de a-mi arăta calitățile, de a apărea „strașnic”, cuceritor, perfect, de a -„risovatsia” – arăta calități pe care de cele mai multe ori nu le am. Aceasta mai ales față de femei. E suprema slăbiciune și biruirea ei e suprema virtute. Aceasta înseamnă pentru mine lupta cu iluziile „eului”.

 De la ocuparea Basarabiei și până la plecarea la București (sf. lui Iulie) nu cunoșteam încotro înclină sufletul meu – lucru care mi-a atras regrete și poate că a cauzat facerea unui pas greșit.

Svetlaia lucinosci, svetlaia dușa, ideal samvo…

          Astăzi (29 decembrie 1940) am înțeles chemarea vieții mele, misiunea mea și deci scopul și rostul vieții mele: de a aduce o nouă religie omenirii social-materialiste (socialiste și comuniste), anume religia idealismului pesimist schopen-hauerian-hartmannian. Scopul vieții și al socialismului nu este fericirea, ci crearea condițiunilor necesare în cari oamenii pot să vadă conținutul gol al iluziei și să se elibereze.

           „Sei du selbst” este o știință care mi se adresează mie mai mult decât oricui altuia: eu am o mulțime de însușiri frumoase, un fel de a privi lucrurile ideal, o linie de conduită în viață sublimă, și totuși parcă mă jenez să mă manifest adecvat cu ființa mea și cu tot ce are ea mai original și mai frumos și caut să mă adaptez atmosferei mediului și felului comun de a fi al celorlalți oameni, cari îmi sunt inferiori mie în toate privințele, niște nulități și niște sclavi ai vieții și animalității lor.   Fii tu însuți și… „einmal kommt doch der Tag, der die Früchte die schenkt!”

                                                  

 II

 

MILA

10

MARIA: Casa e mică, oamenii mari, parcă satul ăsta e mare așa?

ONICĂ: Ia dumneata de bea, ăilalți pe urmă.  Ascultă, mă, când îmi dai cartea aia?

NAE: Care, de aventuri? Tu ai multe, cartea aia pe care o ai doar tu.

ONICĂ: N-o am numai eu.

NAE: Știu eu cine zici că o are, dar n-o are, l-am întrebat. Și mie mi-o dă, dacă o are.

ONICĂ: Faci și dumneata cum făcea cu pământurile ăla din Cremenari.

TELĂ: Câți erau?

ONICĂ: Doi erau. Popa fuma și bea după slujbă. Înjura femeile. V-ați tăvălit toată noaptea și vreți să vă spovedesc eu acum? Duceți-vă dracului.

NICĂ: Eram pe front și, într-o zi, muream de foame.

ONICĂ: Știu, știu, ai furat slănina, aia cu putina și cu cățeaua.

TELĂ: Spune-o, tată, o știu și eu. Cum ai furat-o?

NICĂ: Să vezi. Muream de foame, adică nu prea aveam ce mânca. Noaptea făceam de gardă. Ziua am trecut pe la niște oameni, un bătrân și nevastă-sa, să cerem. Nu ne-au dat. N-aveau. Așa au zis. N-am crezut. În fața casei am văzut cățeaua pe ușa beciului.

ONICĂ: Bine. Și ai venit noaptea, ai deschis ușa…

NICĂ: Dar n-am îmblânzit întâi cățeaua?

GRIGORE: Mai multe zile?

ONICĂ: Lasă, mă Grigore, spune mai bine cum te împaci cu popa. Și cu președintele.

GRIGORE: E calic, popa e calic.

ONICĂ: Și cu tine e, mă, calic?

GRIGORE: Cu toți, și cu Ion. Eu mă duceam nu să-l ascult pe popa, dă-l în mă-sa, dar să-l aud pe Ion. Se scria în legile lor să ia popa două părți și dascălul una. Dar ce făcea popa?

MARIA: Nu mai spune.

GRIGORE: Cu sora nevesti-si, auzi dumneata. Ei aveau pământurile alături și când s-au certat nu i-a mai lăsat să umble pe potecă.

TELĂ: I-am ascuțit azi o secure pe degeaba. Așa, nu-l las eu.

GRIGORE: Eu spun să ne dai și nouă să bem, nene Onică. Nu bem mult, dar să nu ne mai uităm.

ONICĂ: Pentru voi am vin.

NAE: Mai ai vin?

NAE: Mai am, dar de vândut am numai rachiu. Vinul nici nu e așa bun.

NAE: Adă vin.

 11

ONICĂ: Hm, ieșii după vin și nu știu cine e la poartă. Parcă vine dinspre colonel. ia să mai ies o dată. E și întuneric.

PETRE: Ei, aici stă unul ONICĂ? E acasă? Am treabă cu el.

ONICĂ: Cum, mă, ce să fie asta? Ce ai tu cu el, mă? Spune-mi mie, îl cauți, ai? Cine ești?

PETRE: Nu ți-am spus. Am să-i spun ceva, am venit pentru el.

ONICĂ: Da’ eu de ce nu te cunosc? Ia stai mai bine, să-ți iau seama. Nu fugi, dacă tot ai venit după mine. Stai, frate, că poate nu te omor.

MARIA: Onică, cine e?

ONICĂ: Păi cine e?

PETRE: Aici stă Grigore Colăcel?

ONICĂ: Ăsta e frate-meu.

PETRE: Fratele tău? Cui îi spui tu? Ia uită-te mai bine. Ia-o și tu prin noroi și uită-te.

ONICĂ: Mă, nu ești, mă, tu? Tu ești, mă, cumnate.

PETRE: Haaau, eu sunt. Nu mă cunoști.

ONICĂ: Aaa, acum te văd eu . Ți-ai pus masca pe față. De unde ai luat-o?

PETRE: E veche, nea Onică, am găsit-o în pod. Am speriat-o pe mămica și pe fi-mea. Am speriat pe toți din vale, de la colonel, de pe lângă mine. Râd de se prăpădesc.

ONICĂ: Și mă speriași și pe mine. Eu îți dădeam una.

PETRE: Mă speriasem și eu de dumneata. Ce mă făceam?

ONICĂ: Ia s-o mai văd, mă, la întuneric, că la lumină mă învățai cu  ea. Urâtă. Și mare. Fugi cu budagaia de-aici.

PETRE: Am glumit și eu.

ONICĂ: Știu că ai glumit, te primesc în casa mea. E ea mică, dar mai încapi și tu. Vino cu mine să scoatem niște vin. Așteptă  la ușă, că n-am luat felinarul.

PETRE: Și cum vezi?

ONICĂ: Nu trebuie să vezi. Dacă vezi, ce? Când o să intri în casă cu masca în cap, nimeni n-o să se mai sperie dacă o văd. Și masca pentru asta e făcută. E făcută să râzi de ea.

ONICĂ: Am luat într-o cană. Le-o ajunge. Și e târziu, mă.

12

GRIGORE: Plecă ăla cu masca. Te căută și nu voiai să ieși la poartă. Ce, mă, ți-era frică?

ONICĂ: Bău ceva afară și plecă. Să dusă. Poate îți iese dumitale înainte, să te văd.

GRIGORE: Și cu tine. Dacă îmi iese înainte, râd de mă prăpădesc. Și cum să-mi iasă, mă, dacă era cumnată-to și se duce în vale, la colonel. Eu mă duc în dealul ălălalt.

ONICĂ: Păi credeam că nu te duci. Mai dai pe la proorocul din coastă?

GRIGORE: Pe la Ilie nu mai dau.

ONICĂ: Nebun ești și tu. Auziți, când a divorțat Ilie de muiere, în tribunal ținea capul într-o parte, să n-o vadă pe nevastă-sa. Și ăsta… Bine, măi nene Ilie, de ce să faci așa? Păi eu mă duceam la ea și uite așa o pupam și pe partea astalaltă. Fugi, că ești dracul, piei, așa i-a zis bietul Ilie. Eu aș pupa-o, măi nea Ilie.

MARIA: Mai are planeta, sau a pierdut-o și el?

GRIGORE. O are. În istorie mă pricep, nene.

ONICĂ: Eu în istorie și-n scripturi, dar tu cum te pricepi în istorie? Nu știi istoria. Cât mai are lumea de trăit?

GRIGORE: Mult mai are, nene.

ONICĂ: Până în anul 2000 mai are. De câte mii de ani e lumea?

GRIGOR: De sute de mii de ani.

ONICĂ: Sunt două mii de la Adam până la… Până la cine, spune dacă știi.

GRIGORE: Nu știu. Știam, dar acum știu altfel. Și n-o să mai știu nici așa. Dumneata ce mai știi ceva și niciodată nu uiți cum e.

NAE: Purtau oamenii sticla cu apă-n buzunar. De secetă, așa e. Și au pierit prin apă, la Potop, pe urmă, peste două mii de ani… Sodoma.

ONIC_: Lasă, frate. Gomora mai pe urmă.

NAE: Purtau foc toți, și-n gură, ca acum,   și-au pierit prin foc.

TELĂ: Dar de la Noe ce-a venit?

MARIA:  Babel.

ONICĂ: Uite, vezi că ea știe. Voi nu știți, voi de unde să știți, vă mai și lăudați. Istoria o știu, o știu.

NICĂ: Știi istoria?

ONICĂ: Cred că o știu.

NICĂ: Când a domnit Ion…

ONICĂ: Cunosc domniile și cunosc și frontul, așa cum știi tu Biblia.

NICĂ: Biblia pentru tine e țuica, pentru nevastă-ta ești tu când te-ai întors de pe front.

TELĂ: Da’ pentru tine, Gică?

GICĂ: Mi-e gândul în altă parte.

NAE: Ți-e gândul la muieri, hoțule, ți-o fi la vreo comoară. Cine-a găsit comoara colonelului?

ONICĂ:Îți spun eu cine a găsit-o, sluga lui. Adică boul a dat cu cornul în deal, ca boul. A sărit pământ și n-a sărit numai pămînt. A sărit și un ban. Au luat toți oamenii, că prostu’ i-a pus într-o copaie și până acasă i-a vărsat pe drum. Erau bani vechi, austrieci, rămași de la Rudeni.

GRIGORESCU: De la Rudeni? Cam țineau cu hoții, cu zavragiii, și se adăposteau să împartă banii. Trecuse unul pe la conacul lor și se temuse, fugise spre Turnul Roșu cu calul și cu doi saci plini. Argint. O fi fost și aur, mai știi?. I-au ieșit înainte, l-au omorât, au ascuns banii și i-a găsit Prostu’.

ONICĂ: Biblia ta cum e?

NAE: Voiam să nu sufăr. Nu l-am văzut pe tatăl lui tata niciodată. Dumneata l-ai cunoscut. Era om priceput. O mai bătea el pe Gherghina, dar știa multe. Era tâmplar mare. Dar și ție îți pot trece prin cap toate câte sunt și nu sunt. dar pe sub nas mai puține. Și alea mă interesează pe mine. Nu pe mine. Eu am ce face, eu stau acasă și citesc.

TELĂ: Am văzut în oraș, pe case înalte, araci înșirați  pe acoperiș. Cine culege viile alea și cine le îngroapă toamna? Viile din Argeș, de pe acoperiș, aveau vin, must prea dulce pentru a mai putea fi pe gustul meu. ONICĂ: Adevărat, dacă pricep bine, nu e posibil să mai trăiești după ce ți-ai întrerupt viața dintr-un loc și ți-ai continuat-o în altul. Ca via de pe dealuri pe acoperișuri de case. Ceea ce era bun la ieșirea în lume nu va mai fi la întoarcere. Și între ziduri de locuri… Credem că un al treilea loc, asemănător cu cele de obârșie, o să mă liniștească. Și când colo? Nu liniștea ne lipsește nouă în secolul douăzeci.

GRIGORE: Eu n-o duc rău și trebuie să înjur pe mulți. I-am spus și femeii. Trupul trăit al tău nu mai tânjește după vreo iubire. Dacă vrei să mă iubești tu, dar mai bine potolește-te. O să te depărtezi și n-o să-mi fie bine. fie-ți milă de femeile celelalte. De femeia pe care n-o s-o mai iubesc. Pentru că nu m-ai iubit tu.

NICĂ: Cât joacă ei “armașul”, vino să căutăm nuci și prune, că nu sunt așa dulci ca zahărul. Și bucățile astea colțuroase îmi rup buzunarele. Tata avea o pușcă veche, care te dădea jos când trăgeai. Un ZB cehoslovac.

TELĂ: Asta e modernă, hai la ea. Lasă nucile și prunele uscate acolo în pivniță.

13

MARTOR:Curtea Veche se clatină din zidurile peticite. Manu ia în brațe coloana pierzându-se în aer spre cer. Strânge stâlpul înconjurat de pulbere ca într-o biblie. Ruina crește ca-n timpurile dintâi, înăuntru se află domnul.

ALT MARTOR: Manu descleștează brațele de stâlp și se prosternează, apoi coboară scara, începe să cânte, să urle peste orgiile țigănești cu băutură la copii, printre jefuitori de cadavre care se sinucid cu pistoale austriece, la câte un ceas. Se zbate într-o criză de epilepsie până se stinge felinarul de deasupra lui.

MARTOR: O trăsură îi frânsese mâna dreaptă întinsă moale spre Pod. S-a împins depănând cu degetele de la picior și s-a prăvălit printre șobolani, spre apă, ros la răni de praful roșu închegat printre seuri. Dedesubt, roaba aruncată în golf, din tinerețele uitate, se lipise de fierul de sub gleznele lui și mișuna în sus, prin os, spre ramurile vinelor, mișcându-și genele și limba.

ALT MARTOR: Manu se descheie și la piept, se simte departe, fugit, fără amenințare și ajutor, dă să facă o mărturisire, dar femeia îi astupă gura păroasă, pătrunși unul în altul până sus, la ghilotină. Lumea chiuie excitată la vederea bucilor și buzelor bărbătești și ale femeii aceleia ce a înnebunit tot Orientul nostru. Manu acostează, se îmbarcă, sporește în munții de metal, peste lună, se îmbogățește în știință, împarte pedepse, lansează slogane practice, piese de seră. Cu viață să fii, Manu, ține minte pe Avram Iancu pe ogrinji și lasă pe anticriștii năpustiți asupra stâlpului să-i cojească, cu subsorile lor urât mirositoare, frescele cu arborele vieții. Negustorii au și pus în circulație prin dughene un chip de bătrân. Femeile pot depune mărturie și din mormânt asupra bunătății din ochii mei, căci sunt un păcătos.

MARTOR: În golf a pătruns nava printre ambarcații dulci și sigure, să te rătăcești încolăcit de grații, până în depărtări neînchipuite. Putred iertat lemnul de talpă se spiralează sub cuțitoaie înroșind marea cu șpan de algă artificială – uraniu sau tutun de pipă, piper sau însuși Orientul. Mâinile strâng stâlpul din Curtea Veche. Cerul luminat de lună. Lespezile se crapă sub picioare. Ciobanii bat cu bâtele în pietrele de dinantea turmelor. Copiii se îmbulzesc în odăile unite, se tăvălesc pe iarbă risipind un păr de aur până sub malurile inundate. Vezi că în țara asta cetățile se dărâmă la fiece minciună și nu mai spune tu povestea, ascult-o înainte de culcare pe cealaltă, antifonic ori din drâmb.

GICĂ: … Dacă afișele sunt coarne de draci, copacii atunci ce mai sunt? Și strada are clopote agățate de gât, ce, eu sunt sunet? Prințul își găsise o mască de ceară. Cismele îl chinuiau, le aruncă într-un câmp și-și puse altele. Mâncă și i se făcu foame iar, dar omul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prințul, o picătură de ceară se scurse în creștetul său și el n-a mai fost – au căzut până la urmă din masca de ceară 1000 de picături, chiar dacă, subțire, parcă n-ar fi încăput nici 100, prințul nu s-ar fi gândit nici la 10, în timp ce nici n-are habar că din mască picură ceară.

15

Continue reading „George ANCA: Colonelul și Kamanita” →

George ANCA: Prolog în Moscova

16 august 1991

O alternativ buddhistă dedusă din Nirvana, nonspațiu.  Cenușa colonelului se încrunta

 Zenaida Andreevna. Bibliotecarul e o ființă-carte.  Politicienii și criminalii citesc cel mai puțin. Se citește mai mult la munte decât la câmpie.

18 august, Ostankino. Peste tăcerea rusească se aud ciori ca peste o Indie albă. Scăpat din arest în numele colonelului. Valia, cu ton de veci: Gorbaciov oddhihnește în Krim. La ce să mai faci războaie pe limbi străine, cu cine seamănă Galina, se-aud împușcături, în Valea Kangra ard doar focuri.

19 august. Mari ciori în parcul 1905. Poezie pentru cei ce nu iubesc poezia. Coadă la cvas, coadă la înghețată. Țară de război civil – nu ca-n sud: civil, nu război. La 9 p.m. Galia n-ajunsese-acasă. Tot Galia, cea din Siktir, mai nu vrea și mai se lasă, iar ardeleanca nu face dragoste din cauza tancurilor. Romeo-Julieta-Prokofiev-Marie Claire, într-o Moscov` înconjurată de tancuri în Rossia, le génie de la danse, grija de fii și fiice, râd oltenii, moscoviții dau întâlnire, or fi căutând voluntari, americanii la ambasada lor, vsio normal, umnaia jenscina, Galia aștepta de doi ani asta, bibliotecarii sponsorizați de British Council la Gosen își luau la revedere cu terminarea războiului din Golf, acum suntem toți beduini. Balet, diamantin transfer al tragicului în ultra-eros. Dirijorul seamănă, pentru franțuzoaică, lui Napoleon (skoe). Metrou oprit. Liniște de tancuri la ele acasă nenăbădăioase, hârbuite, fără consemne tunare, stihia liniștii dărâmând pașale. Congres de șansă sinuciderii, vanității în floare, vino tam, scuze, colonele, nu e loc de ordine, arată cu degetul – între moartea de avion și de gorbaciovism over se ordonase precum asupra țarului. Galia Lvovna n-ar ajunge acasă pe așa vreme, n-o mai fi răspunzând, s-o fi repezit după încăldurita de fie-sa, altă nebună, și-ncă de 16 ani. Parcă ploua. Războiul prokofievian al amorului la jumătate în înconjururi imperiale pe yantrele buddhiste ale turlelor ortodoxe, discreția uciderilor de sus, puștiul caucazian care n-a auzit de Gubenko – întreabă-l, însă, unde e-nmormântat Vâsoțky – da, știa că Gorbaciov și Ianaev erau prieteni, în restaurant cântau țiganii de stat de pe afișul spaniol al lui Loteanu, suntem pe trotuarul Rossiei, spre Kremlin, în ochi cu, aprindeam iar țigări, gealați se mai apropiau, am uitat să vă spun că are 17 ani caucazianul, Galia Lvovna cu Astrid, pe-atunci, fascinantă norvega pentru ascultătoarea numai de svoboda, am ajuns trei, că ar fi schimbările dese aici, mai văzuși, Libena n-a primit viză, mesaj tanc-tak, oricum mii de bibliotecari din toată lumea pe o fișă tulbure, ce-or mai exagera-o femeile majoritare, gender story. Vin biblioteci de abanos după ani blonzii, bonzi prebuddhiști bătuți de Milarepa. Se varsă pe burlanul din Ostankino și săptămâna puterilor. Se-nserase, steaua pe Kremlin smeurea, Galia zicea că e dracul. Baudelaire s-a născut într-o bibliotecă, ministrul citase, la derută, să-l fi auzit Kutuzov, măcar și Tolstoi – sursa oaspeților. Toți zguduiți, din lume, nimeni singur în spuma cvasului, o pâine un dolar, ba o rublă, Galia o fi la mă-sa cocoșului bibliotecar. Sete de război, horă, kazaciok, occidentali făcuți pe ei, ai casei doritori de-o nirvana în ceapa turlei, cum zguduind valorile ortodoxia rumegă, bea cvas. Nu te culci, râsă cenușa, ia-mi din cruce lumânare, panici prinse la cheotoare.

  1. Cum ar zice Colea, a-ți nota visele, rău cu duhul cerului din avion, valurile aduc femeia întinsă, țeapănă, înaltă, goală, un copil parcă, se trezește, se ridică, trec pe-acasă, și găsesc copiii, fata construia zicând că e cuminte, să n-o iau la goană în curtea din Găești, la poartă, maldăr de cărți poche, Plata zâmbind, librarul la grămadă, stampa franceză, buluc de lume cu mâinile prin vraf, în asediu, uite-l pe Radu Voinea, la surâsul Patei dau să reproșez, lasă, în compania femeii un fel de șantaj, pe o hârtie, gen cont, 13.000, venea din America, dau să reproșez, ăsta e spionaj, o erecție și o pornim, nu mă cuprinde, beton pătrat, paralaxa din bancul cu gâtul, sunt în Moscova, aș coborâ în Berlin să văd roua de pe tancuri, mâine invitații chiar în Kremlin, salamurile pentru miile de bibliotecari, la Rossia, cu sticle dintr-o băcănie, Iazov înjurând pentru batalioane scoase din porția de front pe-o seară, norocul celor două pâini, în toată lumea s-o fi urlând, pas cu pas, aici nu se comunică, zice Galia, niciodată, nicăieri, de-aia ascultă ea numai svoboda. Blestem cehoSlovac, dacă nu-i dobori pe alții, treci la civil, în 68, vestea tot la cârciumă, în Rucăr, Ion Marin, cu academia lui de sub pământ, pușcăria tardiv atotamintitoare, dragoslovenii și rucărenii din Soveja sosiți la părinții omonimi din Muscel. Aici un leader în ultima lui zi testamentând biblioteci, între cele arse din Alexandria și Leningrad (rar încă  Petersburg, precum tovarisci), tiradizate în Rossia, pe sub evenimente, conferința se va ține, era inaugurarea, nici Soljenitsin, nici București (hotelul cu acest nume nu are adresa pe afiș, cinematografele cu nume de capitale satelit, ca din lipsă de viață interioară caracteristică, zice-se, intelectualilor, nu-l includ). Spre deosebire de Libena, românii n-au nevoie de viză, se verifică la foarte vizibilele birouri, în orice oficiu, ale KGB, poate, deci, nici de expulzare, de-o mai zbura ceva. O trezesc pe Galia Lvocna. Mai toate numele de locuri sunt ale ucișilor date de ucigaăi, până când și Lenin, colonelul se întorsese cu divizia „Tudor Vladimirescu”, ne-am întoarce și noi, dacă, și cine știe ce iese, ce-o fi fost și-n capul lor decât scăparea, Siberia ni s-ar dărui dacă n-ar trebui să fim hrțniți, apoi, ca bibliotecari, ce pedeapsc, ce amploaiere, multe femei și nu ele lipsesc Rusiei. Galia, azi-noapte lume în jurul sovietului suprem, la Elțân, nu-i nimic la Kremlin, n-ai ce căuta în Nogina, totul e lng` centrul nostru – probabil Elțân îl va salva pe Gorbaciov, dacă scapă și el, apărat acum prin ploaie. Cu Petrescu, îi las telefonul meu și pe al lui, nu sunt speriați. Două boabe de strugure îmi pică pe jos, pe una o găsesc și o mănânc, oricât o caut pe cealaltă nu dau de ea, de n-aș strivi-o, ceea ce se întâmplă curând, care-or fi fost, reflex și cumpărasem, cei mai scumpi, acuma-i simt din Moldova, iar cel puțin un bob n-o iubisei, astfel basarabenii mei s-or fi felicitând a nu mă mai fi transbordat, via lor, via Chișină Ploaia s-a reîntețit. Nici apa caldă nu mai curge – suedezul, noi suntem o țară rece, se face frig, lumea intră [n casă, așa că am ieșit cu cărțile, pe lumină, s-au bucurat destui, și e bine să fii afară, decât toată ziua înăuntru. Beau Drobeta. Ploaie pe genunchiul stâng. Dor de umbrela ruptă, bun trenciul, mai parează gloanie ude ori calde, cel mai ușor s-or face revoluțiile în Moscova, în cercuri abstrase, lumea văzându-și de ale ei. Galia e sătulă de țațele de la cozi sau din autobuze, n-ar fi părerea lui Astrid pe vremurile astea. Șase Rembrandt la Muzeul Puskin, curățirea templului, la douăzeci de ani, și vizavi trei portrete de bătrâni leat cu el. În metrou, trei stele mici, în troleibuz afișul electoral mai vechi al lui Elțân, prin stații, pe stâlpi, proclamații ale lui asupra situației, între pâlcuri, pe opacitate, spre posturi străine, aici nimic, pace și cozi, baricade văzute și nevăzute, tanchiști scăpați din București și ploi. Marie Claire, grecoaice, iranience, Orient. Numai rușii, americanii și evreii vorbesc doklade-papers, un plictis ostatec suplimentar. Românii, începători. Volodea, Gorbaciov ar fi arestat la domiciliu. Inginerul de 28 de ani are 300 ruble lunar, mai puțin de zece dolari. Ziarista, văzându-te scriind, dacă ești corespondent, dacă iubesc românii pe ruși, dar rușii pe români, niet. Stalin a făcut metroul, acum ne nujno. Plouă greu. Iubirea, ziaristei, domnule, romanul Buddha și colonelul, într-un război, adică, nu sunt nici învingători nici învinși, numai învinși, repetase, când era învingător, acum învinsul Gorbaciov, către indieni, c-a zis-o un înțelept al lor, cu mențiunea în subsol că era vorba de Buddha, citat de Nehru în discursul din Kremlin, cât să-ți dai cu părerea că Mihail Sergheevici o fi aducând cu un Buddha rusesc în drum spre Nirvana. Mi-am mâncat pâinea cu struguri, cu lubeniță, ultimul coniac. S-o mai sun pe Galia, se culcase, nu vine vineri la Academia Eminescu, are lecție la slujba ei. Vor ajunge bibliotecarii mii din lume incunable de Moscova? Colonelul studiind hărți, dezăggzuit într-un cerc tencuit de tancuri.
  2. Ploua din toți norii văzuți și din sufletul rusesc. Aș scrie prologul. Nimeni nu va deveni buddhist citind această carte. Orice colonel va fi dezamăgit de consemn. Plouă în Ostankino, poate în toată Moscova. Gorbaciov încă trăiește. Lumea îl căuta pe Dasgupta. Când faci buddhism, exprimi nimicul propriu ca pe al lumii întregi ori viceversa. Bat clopotele ora în Blajenii. Peste Buddha îngânat de Tolstoi se suprapune încă Lenin. Vig, fiu de pastor, s-o fi convertit la buddhism în numele țărilor mici, de marca Danemarca. Colonelul se tot mira cum de-o fi acceptat Buddha reîncarnările din upanishade. Bibliotecarii lumii în cerc, durere-renunțare. Ploaia izbindu-se de caldarâmuri face și mai neauzite șoaptele de lovitura ca prin cenușa colonelului. Am și pierdut din cititori. Îmi vine să le aduc la cunoștință fetelor de 18 ani că loviturile de stat nu produc frigiditate (colonelul mă contrazice scârbit) (Indranath îl vedea președinte al României în plin ceaușism). Spre demascarea buddhistă a colonelului am venit în Moscova, la sammelan-ul bibliotecarilor să-l văd ca pe un rus, cu patima lingvistic-leninistă ascunsă de efortul filogerman, România e o picătură de ploaie în neant, îl aud prin ploaia asta din Ostankino. Omul nu-și închipuie că e pierdut într-o Moscovă asediată, de care duduie lumea, ba zace oblomovist, cât să-l mai supere pe Lenin, într-un pat, cu geamul deschis, să audă ploaia, se face că scrie, se face că bea – merita banii? – oho, atâta lucru n-am trăit să-mi bat joc de sensibilități aristocratice sau ancestrale, o fi știut-o și colonelul de-i acuza pe buddhistologi că nu-l știu pe Schopenhauer, iar pe schopenhauerologi că n-au idee de filosofia orientală, deci și colonelul ar fi de acord, ar nota-o, în solipsismul lui, că nu vin cu gargară într-o lume, câtă mai e, ba cu un trenos, chiar pentru cenușa lui, grecoaicele îi ele vor citi, când ne vom întâlni cu morții și viii de război, cu India indianiștilor români, cu sexul căutat de nubile, asasinat voyerist, tranșe de timp, tranșee în pământ. Autogropi, nu ai ieșit din cerc, nu vei ajunge să nu fii închis, nu prididești a fi închis, mai și închizi, aparent în Moscova, ca Toma Nour în ghețurile siberiene, țineți-vă ocupați într-un fel, să treacă timpul, citiți chiar romanul Buddha și colonelul, imediat ce va fi alcătuit și, eventual, pus în circulație, moscovicește, i-ați și prins gustul, întrucât ar fi ba nescris, ba interzis – chiar de gustul celălalt, al celorlalți, din gang, din bang. Face colonelul (în carte voi sări peste scientisme ocazionale, sclerotice, sunt om serios, îmi pun coniac), doctorul Hussariu mi-a spus în grădina Ioanid că în cercurile savante se vorbește, de bing-bang, deci bing, n-a auzit bine cu aparatul cumpărat de la Panduri big, altfel deschisese frontul englez – i-a reușit mai bine hindi -, o, în pasajul rudenilor pe inundație, ca acum în Ostanchino, cu dorul de calamități nerăzboinice, n-am inclus o înjurătură răspândită, benga, binga, nume de drac, pre țigănește, ce mai ziceam, copii, fir-ar al bâng, dar sărise el, sunt chiar miliardele de ani (cât o fi vrut), yuga, ale lui Brahma. Printre buddhiști și buddhiste în exilul tibetan în Himalaya – colonelul mai înainte la Badrinath în căutarea lui Alecu Ghica pornit, post-legendar, din Puri – în Delhi pe Jamuna, în New York, câți buddhiști sunt în România, sunase întrebarea, pe tablă erau scriși Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Nicolae Zberea, ar fi urmat Academia Eminescu, cum mor indianiștii, câți buddhiști sunt în Moscova, acum, în infernul bibliotecarelor lumii mânuind cărțile bărbaților, cu ucigătoare tandrețe, și-așa asediate, cu vise și panici pentru cei de acasă, grija de copii, păcat că nu le și dau romanul, amintire și achiziție, a nu fi rău de mâncare și a bate câmpii pe ploaie, pucioasă pe Moscova din senin din iarbă verde, negazonată, câte Anglii ar încăpea aici și nici un englez, nici Churchill, romanul și l-ar fi putut și atribui prin proprii renunțări benevole, cu vreo înjurătură pentru autor, măcar pentru eros avatar, când nici colonelul și probabil nici Buddha nu ne-ar vedea bine. Ai cui sunt copiii iubitei tale tot ai aceluia vor rămâne și viața îți va fi o creștere străină. De completat chestionarul asupra bibliotecilor duale al lui Astrid. Prin scalp cu Beckett, fără vreme de index. Situație-scriere, nu descriere – aici presă-computer-finanță-politică -, tăcere rusească interiorizată cu drag printre dokladele mitraliate ale femeilor fals perestoi-kiste în congres. Pâine cu struguri. Verosimilă câte-o replică aglutinând ce doare mai mult, ce pică sub ochi din vieți submerse, încenușate ori în răsărire, trama închipuitului roman blocat de tancuri și arhive. Alarme și salvări pe ploaie, nici lovituriștii nu știu nimic, nici bibliotecarii buddhiști cu pas îndesat, Mishima, ce de drepturi câștigate în Moscova, a nu merge pe stil, ci pe 1905, deodată nimic nemaifiind cum e. Dă-i drumul. Plouă. Grupuri la gura metroului, de bărbați, de femei, rar amestecați – pe-aici zboară palmele femeilor cu muntele lui Venus mai proeminent decât al celor în de ele. Pe afișul IFLA mai multe anunțuri politice decât în metrou – englezii-și spurcă ambasada că n-a mișcat la neprimirea vizei cuiva, americani, canadieni, finlandezi ofensați au și plecat, cei trei morți, din accident, de-azi-noapte sperie, nu s-ar merge la recepția din Kremlin – cum, sunt criminali, dar ce-ar zice organizatorii bibliotecari, așa că decide fiecare, kremlinali au fost mereu, ne vedem acolo, și cu Cecile, care-și spune cu ce chestii te ocupi, deci altădată newsletter, intri la idei, o frază cu imperialismul comunist sovietic și expansiunea americană, foile dispăruseră numai a doua zi, în prima lumea nu le băga în seamă, kgb-ul lucrează noaptea și spune americanilor ziua? O cărticică de Hafiz de la Ganimedjah. Nu mai plouă, stolovaia, dieta, coada, loc liber la masă în fața bătrânului handicapat în cuplu cu o femeie masivă, tânără, complet retardată, hârtia însângerată de zeama vărsată, s-or fi simțind deranjați, dacă nu flatați, bătrânul râgție la un timp, după cvas, potolită foame moscovită, cuplul pleca, svini striga după ei debarasatoarea, la Krasna presenskaia, la zoo-parc, o femeie și apoi un tânăr li se luaseră locurile, ne civilizasem, plecam, la Barikadskaia femeile pipăiau un polițist povestind astfel gâdilat și aproape râzând de un avion care a zburat, ele zburdau fesenist, kto? Elțân, în tren nu se știa, vreun zbor în Yalta spre a consola pe Buddha, colonelul s-ar comporta cvasi-rusește, în răspuns, Thomas vine pe englezește în India cu necredința-i, i s-o zbârli cenușa, n-au catolicii, poate protestanții, atâția popi cu ochi albaștri ca rușii. Rețetele stolovaia ale colonelului se vor transcrie curând, în engleză mai greu traductibile, exclusă otrava, cât a excelat el în tehnica niznaiului, a detașării de sine-trecut și de politica vremii, consumându-se între comitetul de partid de stradă, Inocenței-Rafael et comp., și adnotari de cărți, dicționare, manuale de limbi străine, caiet de caiet, tranșeu de tranșeu, abia așteaptă să-nceapă romanul, voi nu? Voin e război, de mai puțin de-un timp și timpul se comunică prin incomunicarea reversată tot pe alte canale, nu ale omului, nu ale străinului interior, capitole-zile-generații-amoruri-războaie, o viață de colonel, ateism de Buddha, puțină libertate, masa handicapaților svobod, la plecarea lor, sau svobod za Moldova, za de lanț, lanț liber, Valentina Ivanovna, păcat că Gheorghi Ivanovici v-a uitat telefonul primit în Chișinău tot la casă. Un pic de cerneală, dacă nu la Pușkin, poate la Tretiakov, mă doare degetul mare de scris cu pixul, mă doare tot ce e mare, tentații, Elaine, în Kremlin, prietenul ei țigan, futu-te atunci, numai de femeile românce, cumva slave, ale țiganilor să n-ai parte. Elțân spunea pe ecran că Buddha se află în Crimeea la odihnă, nu mai ploua era spre șase, răsărise soarele, domnule, ca la Iliescu, ăștia s-au vorbit, dar nu mergi oricum la Kremlin, lui Alexander, acustician subacvatic la submarine, auzi, colonele, aparatul în Berceni, repede compara aste trei zile cu cele cinci, mai multe, record nou, ale kaput-ului german din anii 20, ziarele nimic, bilete pe stalinismul metroului, contriștii s-ar fi dus la Buddha să se scuze, intrarăm pe poarta Troițki, trosc-troesky după teanc-tanc, descinși din praful rafturilor, pe unii durându-vă în computer, se mâncase-băuse Kremlinul într-o clipă, se juca după țigani, cântau burii sudafricani chemân-du-te la o cafea, nu ne lăsați din gheară, gheauri, dacă ați citit până aici, poate și Mihail Sergheevici, sau Buddha, sau Eco, mai târziu, mai devreme, o sticlă aruncată în bruscul senin de după ploaie în Ostankino.
  3. Lumea a ieșit în stradă, unii și-au dat viața, să ne ridicăm în picioare în memoria lor, din muzeu în muzeu pân-n Sighetu Marmației se vorbește despre ceea ce este ca și cum nu poate fi chiar dacă nu este decât prin vorbă, Tamara mulțumise lui Dumnezeu că gata, galeria fusese ținta forțelor negre, Changall de 13 metri, cuplul Gorbaciov a contribuit la revivificare, toți Nehru or fi fost pe-aici, poate și Sanjay, artiști informali, charity posters, Tamara, eu mă duc la miting, la Casa Albă, koneț socialism, Sașa insistă, coniac bun, armean, cu binoclul steagurilor pe sub dirijabil, penultimul romanesc-moldovenesc, baricada morților înflorită tăiat, Elțân pe la benoclarea ambasadei americane, după Melodia, o arie, el, Sașa, la conservator învățase italiana, doar io sono studenti, dar cânta bine, e aplaudat, iar coniac, spre Kremlin, dalee komunizm, jos comunismul, a înțeles, Comunism-fascism, Doloi KPSS/PCUS, Rossia, atât, unde ești Piața Universității, se mai arăta cu degetul steaua, Sașa mai dădea cu Lenin în toate părțile, mai obsceniza, odată Knut Hamsun pusese frumusețea Moscovei, a cerurilor sale, peste alte capitale, acum n-ar mai găsi nimic, trecusem de manej, oferă binoclul la mausoleu, Kaganovici vrusese să distrugă și biserica Vasile Blajenii, arhitectul că se sinucide, Stalin că să mai vedem, Proust, l’assassination des églises, mergem în Medved, scurtez, Trufaldino, el Brighella, porno niet problem, în bucătărie harta capitalelor unde a cântat, maseuza cu 15 dolari din Buenos Aires, Larisa: oi, la filmul baricadei din 19 noaptea, de-ncepusem, după miting, pe vocea Mordasovei, Lidia Ruslanova, lubeniță, coniac, porc, și tot m-am dus la biblioteca Lenin.
  4. Aseară la Conferința de presă, Gorbaciov ironizase, nemaibuddhist, generalii, colonele, umorul însă fusese la mitingul lui Elțân, Olia a votat cu el, are ea băiatul bolnav că altfel ar fi venit azi la Academia Eminescu în 805, Gorbaciov nu vrea decât puterea pentru el, și de-aia se pusese bine cu armata, a văzut el acum că tot poporul e mai tare și l-a scăpat, Sașa a mai fost la cinci mitinguri pentru Elțân, contra Gorbaciov, acum pentru amândoi, Nauta zisese, în biblioteca Lenin, că să nu apăr prea mult un lucru, în Medvedkovo, când Sașa luase pepenele, un armean vociferase că de ce cumpără rușii, eu între ei, să mă fi văzut, colonele, plecase, află că s-au potolit, am împiedicat un război civil, am luat taxiul, acasă îmi cânta și pe viu aria lui din film, liubovnița i-a fost măritată de cinci ori, din bogat în mai bogat, colonelul de acum e bătrân așa, părssisem biblioteca Lenin și vinul gruzin pe un dans bharatnatyam, se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, un artist, mai conchide Sașa, trebuie să aibă nevastă frumoasă cum să nu găsești cafea la un artist și uite că a uitat-o, nici în bibliotecă nu era, ce mai strigasem jos comunismul, în Kremlin, și el prelua, cum face cu pianul când mai trage o pavaroteală, dar ăla e miliardar, cu aceeași voce, Gorbaciov e un mare actor, el a aranjat și puciul. La Academia Eminescu, Lioba din München a gustat aerogramele cu kai-ku-uri ale lui Bushan, Lars a aflat de Alamkara, cu basarabenii am convorbit românește în zilele elțâniene, rușii din Tiraspol nu sunt și cei de aici, frumusețea morții, până și aici, poate da o idee de nirvana, l-am sunat pe Gorbaciov, vâ niet Buddha, cine n-a făcut curte comunis-mului, mă culc învins, întru pohorenia de mâine.
  5. Pohorenia în Vaganskaia, cimitirul lui Vâsotsky, îți spune oricine. Aseară Olia mi-a dăruit versuri de Grigori Krujkov, Galia n-auzise de el, Danset văzuse mai mulți români ca de obicei, Biswagi a promis o vreme pașnică la anul în New Delhi, a râs K3-ul, Ranganathan, decanul lor, Ortega y Gasset, misiunea bibliotecarului acum 50 ani în Barcelona, la prohorenie vor fi sperând că îngroapă comunismul, de decenii îngropați în el, persienele din Hafiz cum nu poți fi liber dacă faci rău, Geh din Tolstoi, cum binele e să nu faci rău, obsolescența studiată în Academia Eminescu, care-au plecat mai de vreme, au pierdut partea mai bună, de-acum of course za rabota, ce mai cântaseră sud-africanii în Kremlin și se aleseră cu două rezoluții contra lor, una n-ajungea, o dată Moscova-Brooklin, când și pe ruși îi auzeam katiușizând în peșterile din Aurangabad, ce acustică, să tot fii muzical, colonelul învăța limbile ca să uite româna, de-aia n-a scris, a edictat prin transcrieri, traducerile exercițiilor din birmană și sunt premonitorii, cum călătoriile aveau să-l tot depărteze de moarte și pohorenie în natură, nepolitică, iar indianiștii no]ș, el ori Salg, mor vorbind la telefon, cei mari, deci, spre a nu învăța ei de la cei mici, le dicteaz` ușa, o s-o tot ținț nomenklaturist-internațional și lumea va îmbătâni, dacă nu și va muri proasta, provincia vest, passato est, mă duc în insule de țar țăruș precar roată la car boii pictați în Adyar ca la Băicoi zugravul zar popi cu și prohorenia-ar de-a CristRembrandt curăța iar și templu și omor tâlhar. Kievskaya, mai gata hordismul tribalist bibliotecar. Coada pe două rânduri la toaleta femeilor. Bătrânet pe chei. 10 pachete de ceai. Reviste. Zi candidă. Mestecenii la post. Râul curge. Lume calmă. Baricadele în poze. Pohorenia în aer, tot alt doliu în august, colonele, aparatul acustic în capitolul oțet de mere, cvas? Dulci ruși la ei acasă, nu și la tine, americanii invers, ori tot așa, noroc cum cei din Brooklin se suiră pe biblioteci nesudice. Mi-ar fi plăcut la Tolstoi, dar unde-s? Răcăneii-n pădurice niet – de-a securiștii români de modă moscovi-cească încă. Deșteptul de Sașa ar fi cântat din Pușkin în Academia Eminescu, vezi mozaicul din Kievskaia. Ploua și nu mai plouă. Cum nu se traducea pe sine Blaga voindu-se numai sine românesc, singurul aplicabil universal sieși, ci tot întoarcerea lui Eminescu anihilează invazii. Hai în Kolomenskoe pe Tejo, colonelul s-a-ntors de-aici, din eros moscovit, mestecenii sub verde cu o frunză, neant natural, malul de iarbă, buddhistul cu ciorapi albi, îmi ia vântul creionul și-o biserică, Șiraz, pozându-le iranienilor în Rushdie – cred că li-a lăsat și el părul lung -, piroga Pirogov, odată în Moscopole trăiam un torn, sfântul Gheorghe al războinicilor ruși, bogomateri, troița, stejar de leagăn de fată, plop de leagăn de băiat, invers, cruci semn de oameni la răscruci, poarta leilor de lemn râzând câinește, sirena cu sirenul numai în Kolomenskoe, ploaie cu nunți și-o blondă glasnosti cu un congolez, vai și Siberii suflete în soare, apatimp, mi-aș lipi urechea de mușuroi să aud tancuri, copiii după papicika mai joacă și de-a komandir-ul, nepotul colonelului alb iar la Paris, ecluza cu alt tangaj, de-aș pica pe limbaj zen sud-koreeanul m-ar cataloga, deci bibliotecile de poezie pe nave, în construcțiile cu stil interzis în ultimele două secole ori care vor fi interzise numai peste două milenii, în zone adultere, departe, totuși, de temple. Ondulația altitudinală a turnurilor Kremlinului, a pajiștii spre Arbatskaia, obeliscul în cap cu Marx, mireasa depunând florile între sutele de alte buchete la flacăra căștii, curat luminat, sub nimic sfânt, invers nirvanic, colonele, n-am Seremetievo pe hartă, abia ulița Giorgiu-Deja, îl înțeleg pe ambasadorul englez de la 1877, comparația latino-barbară, hai și pe Churchill, dar picătura de neant i-ai auzit-o în rusă, măcar și șoricelul de ne vedea elitele atrase de ce-o fi fost să fi fost pe-aici-de-aici, domnule, chiar nu mai citiți romanul înainte de a-mi afla salvatoarea sinucidere, fericirea spre a-i face fericiți pe alții și tristețea tot așa, trăind în vremea vocabularului – sintaxa e iluzie, cultura propagandă, religia crimă, politica prostie, rasele crematoriu, micimile intensități, vastitățile sorburi. Vreo haită proastă de mormâni pe und-te uiți scuipând plămâni pe und-te uiți cu ea în mâini stăpâni pe câini și săptămâni vreo haită proastă de mormâni Un stol de ciori moroi pian cu clape labe harijan țambal la bal la țanc stacan ca-n tancul țațelor ivan un stol cioroi moroi pian Icoane line linse ham de hămeseala cu haham ce n-am avut ce pierd și am că neam de neam aram haram icoane line ham Pe țandăra ca la la la întinde-ți corzile în șa pleznește coapse pași de-așa în coasta vidrei vinerea pe țandăra ca la la la Nu-i rând venirii de țânțar din țară în țară din țănț în țar te-nțeapă-acum cenușa-afară de nu spărseși pah-ba-har nu-i rând venirii de țtâțar Ci el pe mare l-a ucis malaric tartor paraclis preheraclid la groapa-n vis cu Buddha la tacla prostscris ci el pe mare l-a ucis Sar șobolani ca decorați ca arși incinerați gradați ca blonde perse și-ați băut în India a tați sar șobolani ca decorați. Mi-ai cobit makam, bibliotecarele din Șiraz m-or înșira havuz cu ucaz, colonelul nu cred că a scris un vers în viața lui, a transcris din Eminescu, vezi, el avu despre literatură o părere negativă, chiar buddhismul și e schopenhauerian-comunist, până la grad, l-a cunoscut, totuși, mai bine pe Buddha decât pe Gorbaciov, ceea ce nu i se întâmpla lui Gorbaciov, nici cu Siddharta, nici cu Eminescu. L-am pomenit la tv Montecarlo, văzut în Folgaria, împreună cu San Francesco, asta e metoda și-n Academia Eminescu, niet obsolescență la poeti di granda. Până acum, capitole sigurantiste: Prolog în Moscova, Tranșeul, Oțet de mere și nu cvas, Academia Eminescu – Dharamsala repovestită Milarepa-Brâncuși ultima Indie a lui Sergiu, eros avatar și asasinarea Luciei, neînțelegerea estului, sexului, culorii, pânzei, un șofer a ucis-o pe artistă, sub comunism nu s-a afișat crima, acum e tardiv, dar adaug balconul, de nu s-ar ofensa țări, sursa de vicii e primordială ca la-nceput mirarea upanișadică și întinderea pielii universului buddhist. Cum nu un manual de buddhism, vom vârâ colea-colea (colonelul e Colea, Nicolae) nobilele adevăruri, Nirvana panoramică, instincte dezvelite, ba acoperite. Scurtele precizări cu umor-bibliotecă îl vor fi făcut curios, măcar rusește, pe criminalul cititor cât să-mi ucidă cenușa de colonel într-o detașare de detașarea – străină-și. E nevoie și de chestii d-astea.
  6. Colonelul din valea Ruzii, colonelul din Bacău, colonelul de la ambasada română (am auzit că ați publicat Doina, 1983), major Gurnam Singh, Himalaya, nu fac, totuși colecție de coloneli, salutați de căpitanul Filip, în 2 ore 10 min., 10.000 km. /, 950 km. /h, Kiev-Chișinău, Galați, mai îndelung` decolarea decât aterizarea, norii modelați după orgoliul de dedesubt au dispărut, Laokoon schimbat pe creieri în albastru cum alți nori vor sculpta dedesubtul, esoxeterism. Soljeni\[n ]i Rushdie provin amândoi din câte o hiperbolă călătorind spre… Sașa îmi lăsase un volum Tolstoi și India – Buddha, Gandhi. Mihail Sergheevici, înainte de puci, norii reprezentau scene de statui ciobite, cetăți apatice, grupuri secesioniste. A scrie o rusola, un makam. Îmi pare rău, Meri, că n-am cumpărat sacoșica aia de mi-ai zis tu, da’ noi să fim sănătoși. Ce mai faceți, vă bronzați? Intoleranțe la două imperfecte, două viitoare, două condiționale – este caietul de germană al colonelului.

Continue reading „George ANCA: Prolog în Moscova” →

George ANCA: Indiana la șah

Leg indiana de rocada rajei, ca un memento vizirului. Partenerii mei indieni o folosesc de predilecție. A Game at Chess de Thomas Middleton, liber de alb-negrul anglo-spaniol. Văd episoadele de ex-șah, mutările alegorice. Dincolo totuși de simultaneitățile vieții cu șahul, mă simt în singura realitate simbolică posibilă, indiferent la conflictul retoric. Animarea dinăuntru a unor fantoșe solide consumă toată viața la îndemână. Un șah-înviere, derutant și înstrăinător, care modelează nu conștiința, nici plăcerea, cât teroarea unei sorți fantasmagorice.

Drama nu e în piesele aparent vii, nici în singura întruchipare, de prolog – Loyla -, poate nici încă vreun participant oarecare: nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. Eroarea – maya – regizează, e partea ei, încet-încet singularizată. Psihanaliza șahului e și a coroanelor. Teatrul șahului nu există, cavalerul negru intră ori iese de formă, el își rezervă un avatar emfatic, fără răgaz – piesele zac în eternitate unele contra altora determinând mișcarea lumii: doar nu apar jucători și oricum ei nu sunt Ignatius și Eroarea.

A juca după A Game at Chess pare periculos psihologic, cum fiecare epocă își are deschiderile ei, iar generalizarea lor la Middleton scoate șahul din realitate: dar ar însemna prea mult pretext de prea puțină dramă, și, în a fapt, „masca”, „auto”-ul, play-ul au ceva pentru omul de pretutindeni și oricând, de nicăieri și niciodată. Sunt opere în care, cu autorii chiar, nu poți vorbi de metafore, de alegorii, de produse și principii, oricât acestea ar evoca perfecțiunea, dar față de eternitatea formelor, ai deodată parte de a trăi într-o viață nouă, personală, a lor, odată cu artistul ce le-a refăcut: pionița reginei albe, suspectată de extremă naivitate, putea avea și paranoia, chemându-l, nu numai în oglinda egipteană, dar în stil direct în vreun local improvizat în palat, de nu chiar foarte departe în vecinătatea junglelor tropicale, pe însuși pionul iezuit devenit bărbatul predestinării ei, ghicite fie și din complot, din conspirația împotriva viitorilor ei copii, eventual înainte de a se naște, aneantizată înainte de a fi umbrit, necum convertit în negru, imacularea casei albe, în care cavalerii și episcopii mai aveau loc de duci și de cuplul regal, cât că oamenii de dincolo dacă mai existau ca tâmplari și masoni ai iadului, neînsuflețiți de mult.

Middleton face mai mult decât literatură, ori politică, ori mister. Sub-conflictelor anglo-spaniole, precum și mereu imprevizibilelor combinații șahistice li se adaugă supracon-flicte admițând, până la providență, conflictualitatea pură. Separate, bucuria ori firescul popular alcătuiesc un dublu perfect față de soarta ermetică a pieselor. Un spectacol ultradublu. Model utopic și de știință. Dar parcă umanitatea preferă șahul nemetaforic, până în infern, pentru puterea gloriei de a juca. Ignia-Agnia al lui Middleton trimite la Vede.

Albele-engleze, ale lui Sudeep, eu cu spaniolele. În cartea asta, dragă prietene, jocul are doar deschidere – gambitul damei declinat (îl pornim  și noi fără fasoane) – și final – mat prin descoperire, mai mult parabolic. Altfel teatrul are legi de intrare și ie]ire de mai multe ori, și poate fiecare mutare i le echivalează – machiavelicul cal negru pierde cel mai spectaculos. Mi-l aduc aminte într-o combinație de intrigi cu episcopul iezuit, grasul și mâncăul. Așa, să mișcăm pionii femei ai celor două regine, cu vraja de amor înscenată de partea neagră și dincolo naivitatea scandalizând editorul, în fine, onoarea lui Middleton, albele câștigă. Sudeep n-are decât să se bucure cu adevărat de cărticica de culoarea focului, elizabethană.

Rândul următor m-am declarat indian cu albele, el tot englez, cu o cucerire temporară, și chiar am norocul a merge în iadul jocului următor neînfrânt. Încă două jocuri mi-au revenit, egalând situația din întâlnirea precedentă, dar de-a lungul acestora nu-mi mai era gândul la Middleton ci numai la șah, fie și la șahul lui – jucase înnebunit, Greco îl putuse inhiba, trăise o dramț de jucător, până la obsesie, avusese insomnii, își refăcuse cronica după refulări nebănuit de adânci, astfel încât, ireperesibil, s-a răpus ultimul, trăind într-un joc fără jucători, în personaje fără nume dar cu identități de șah.

Mai suferea o dată, cât Platon, și se trezea scriindu-și mutări în timp, pe nisipuri asurzitoare și întunecoase înghițind flota de diplomați și curteni. Thomas jucase zilele acelea destul de multe jocuri, absolut, din ce în ce mai absent, parcă ațipit, cât să se trezească în pușcărie cu Galileu și o scrisorică, nici Anglica, nici Germanica, nici Hispanica, deodată nici Șahica – orice joc avea să reînceapă, n-o putea face după gratii, știu că a mai trăit, Globus mai trăiește.

Iar colomba violetă cu sariul de pene mulat ca un costum de gimnastic nu de dans, acum înzorzonat, îmi aruncă o privire și parcă-mi spune de Revana: ai visat-o numai tu, Thomas; tot Lesbosul pălește la o ocheadă incașă; doarme răpus și Kirhasivala; o să te caute sfântul din altă lume, aici toți sunteți unul, acolo el singur umple poienile unui munte împreună cu fânul și poamele sălbatice, asta e să peregrineze el, în zadar am porni-o noi după avatarul lui de odinioară, nicio urmă nu ni se va ivi, dar el o are în sân și o să te vadă surâzând și povestindu-ți de Revana.

Era la Tomi, mai mult răpită de jucătorii de cărți strecurați pe ascuns din polițiile de la apus – nu se mai plătea în grâu, în neveste, în tablouri. Kirhasivala se spune că se îndrăgostise nebunește de femeia aia în ultima vreme, cobora din munte, călătorea cu trenul, se apucase și de jocuri, doar asista în tăcere, ceea ce se cheamă că le juca. Colomba o fi fost o mesageră a Revanei, bine, dar ce se întâmpla cu Sisvala, cu părăsitul lui pian și lăcomia de un ceai necunoscut, de un fum, de o carne. Să fi răzbătut încoace, dar dincotro?

Cu iluzia raționalității pe care ne-o dă șahul, ne facem rocada mică în mare grabă. De data asta, parcă pentru prima oară în India, mi-am sacrificat un nebun pentru pionul fostei ture acum strămutate în rocadă. Frontul gol al regelui, ea l-a acoperit cu un cal apărat de un nebun, celălalt cal lăsându-l să umble pe partea dimpotrivă. Sunt la mutare de vreo cinci ore, de când a venit Mina, aparent să se împace cu soțul, e a doua zi, va dura luni, nu îndrăznește să meargă în propriul ei cămin, ci s-a abătut pe la noi – totdeauna nebunii au fost atrași de unul dintre noi, nu mai trebuie să fie a noastră lumea, e destul să fim judecați după companie.

Traduc, schițez prospectul cărții de poetică, un imn ceaiului, iar traduc, pot avansa pionul și cum regina mea e pe linie cu regele lui Nansi și voi lua calul neputându-l muta pentru a fi rămânând în șah, astfel îmi recuperez din pierdere, poate și bat, când vom juca însă, Nana întârzie la școală, cuplul regăsit discută alături în hindi, Nansi a plecat în întîmpinarea Nanei, sunt numai cu piesele, așa cum se găseau când ne-am întrerupt, eu în pierdere, acum gata de recuperare, dacă jucăm.

Deschiderile, finalul și chiar filmul jocului nu epuizează șahul. Fanteziile lui sunt momente extra-raționale, ale hazardului vieții, numai aluziv ordonate prin șah. În fiecare joc se strâng situații cu durată de mii de ani, așteptări imposibil de observat într-o singură existență. Mă simt exclus și din propria fantezie și suferință până nu avansez, fiindu-mi rândul, pionul, în semn că lucrurile s-au mai liniștit, cei doi s-au apropiat, Nana și-a scurtat întârzierea, eu am vizitat iar pentru un tratament superkafkian Health Centre. Aș putea dărâma piesele, dar pot? Aș încerca o rațiune fără joc. Dar singura rațiune îmi apare jocul. Piesele astea pocite respiră certitudini – cuvântul nu-mi place, poate nici lor, cine știe care le e lumea, cu ce vorbe. Ne amestecăm temerile cu necunoscutul din ele. Ceaiul joacă. În a cui pierdere? Interlocutorii de dincolo beau din același ceai. Cel mai fericit voi fi când voi auzi ușa trântită de Nana, în genul ei – ea joacă șah cu copii mai mari și adulți și se face nelămurită de ce obișnuiesc indienii să ia și regele.

O pocnitură. Tăcere. 1.2.3.4.5. or 6. (7.) (8.) Cei de alături nu mai vorbesc. Jos, voci. O fi venit. S-o fi întâmplat ceva. Nu se mai întâmplă odată. Aștept. Nu mai număr cioara (). S-a și oprit. Ciripituri de vrăbii împânzesc zidurile. De-ar curge firesc ziua asta către știuta mare, pe sub munții cei mai înalți care nu sunt și cei mai bătrâni. Un scaun scârțâie, s-o fi ridicat careva – mă gândesc și mai mult să vină Nana, cu nițică magie să se împace iar toată lumea, doar la Holika s-a întors roata și se vede că suntem buni prieteni, de-am ajuns unii să ne înțelegem și să nu ne mai vorbim. Ușa se zguduie. Nansi se scuză la musafiri că plecase. E numai Nansi, n-a venit nici Radha.

Esha și Nansi se vor duce la școală, unde telefonul e defect. Apatie, rămân cu piesele. Nansi nu va mai juca – n-am schițat doar mai nici un gest, chiar dacă mi-e frică, frică de eterna ei frică. Nana e în formă bună, are opt ani peste o lună, am dormit în balcon, sub cer și țânțari, aseară a mâncat mai bine, de dimineață a condus-o Nansi, șoferul e bun – Nana spune că sardarul lor ce-i mai ferește și pe alții de accidente. Samuel le-a plecat la Bombay – dacă se apucă de film acolo nu-l mai recunoaște nimeni la întoarcere, zisese Nana. Poate doamna Elisabeth, autoritară cum e, să fi reținut copiii pentru sfârșitul anului, vreo nouă dramă cu Christos. M-aș îmbrăca, dar nu știu unde să ies. Și dovedesc astfel cel puțin lui Nansi că nu sunt bun de nimic – se va revolta cumplit pe toată India ăi viața și șahul nostru. Vin ore și zile aiurea. Nana, ca și Radha, și toți copiii sunt la școală. Cei de alături au amuțit.  Cu ei ce-am vorbit și eu ieri, altfel numai cu Nansi și Nana.

Școala e departe. Nansi n-a fost niciodată acolo. E cu Esha că altfel n-are experiență nici cât Nana, Nana are multă, să se deplaseze prin Delhi. Nu pot să mă mișc, dar simt că Nana o să vină prima și o să-i ducem amândoi grija lui Nansi Aud claxoanele din tot Mallroadul.

Iar ușa – se zguduie, scârțâie, s-a deschis. Să fi plecat careva din cei doi și atât? Atât, că Nana nu-și face apariția, nu salută. Aud poarta de jos, s-au despărțit. Plec oriîncotro. Dar nu știu cu cine am rămas în casă. Am gânduri negre, joc cu albele, mi se ascute auzul, mă asurzește o tingire bătută jos cu ciocanul – femeia trebuie să fie aceea care a rămas alături. Radha a pictat ieri cu Nana. Nansi va sfărâma șahul, n-are decât să-mi crape și capul tot de lemn. Nana e sigur în formă. Piesele de șah îmi apar din prăpastia tablei pline de cruzime. Tingirea bate jos. Un zgomot și alături. Aceeași neîntrebuințare a oamenilor în folosul ieșirii din panică. Ușa? Care? A început cioara. Tăcere. Sahib, apă. Iar scârțîie ușa la plecarea celui care a băut apă.

Iar ușa. S-a întors.

          Apoi poarta de jos – cuplul s-a reunit în propria lor casă – de-ar fi un pretext întârzierea Nanei pentru împăcarea lor.

Ușa, pleacă Lal, ușa, doi scuteriști, ușa, uua, Nana: ni s-a stricat spătarul taxiului și a venit alt sardar la 3 în loc de 1.

Îi explică în hindi lui Lal, probabil și femeii. Le-au făcut acolo și sirop. Femeia râde. O s-o rog pe Nansi să continuăm partida de șah, niciodată nu vom fi în stare să renunțăm la joc. Iar piesele astea într-o partidă puerilă se închipuie ceea ce nimeni nu e cu adevărat poate niciodată. Ciocanele bat nervos în tingire, întru o nouă formă de energie. Nana conversează alături cu femeia. Venind acasă a făcut cruce cu Nansi. Văd regii, reginele, elefanții, caii și soldații care pe unde sunt. Reîncep să traduc. E miercuri, nu marți. Toată ziua, cu ușile închise. Jur că am dărâmat din greșeală piesele albe, ale mele, singurele cărora nu le învățasem exacat poziția. Le închipui la loc, le judec, dar Nansi nu va fi încântată de povestea asta. Puidepuf-Kanika, precizează Nana, a spus și public când a întrebat-o doamna Elisabeth, a dat pe jos telefonul școlii acum vreo două zile și l-a stricat, chiar dacă Baloo (îl cheamă pe hindi și vorbe]te hindi) a spus că nu l-a stricat. Azi-dimineață Nana n-a citit anunțul pentru că nu era în hindi. Le-a făcut bătrâna doamnă niscai sirop și le-a dat și câte-o feliuță de pepene. Nansi cu Esha au găsit-o la masă cu cumnatul ei și a dat vina pe copii, că și anunțase, iar dacă le dă bilețele, ei tot le pierd.

După masă, pe care o luăm împreună cu Mina, pe tăcute, Nana stă  de vorbă cu mine, Nansi, alături, cu Mina. Fata ar vrea să jucăm șah, dar e de acord să termin cu mama partida întreruptă.

Îmi povesteăte de prin școală, iar la un timp, cu gândul la Dharamsala, vrea să urce la Triund, să-și pună schiuri și să vorbească de acolo de sus la programul unu’ al televiziunii române – schiurile erau concurența  Măriucăi, televiziunea. Invitația lui Nawiug. Îmi cere să-i povestesc din copilăria mea. Un copil a suflat într-un foc. Prietenii lui puseseră în foc o grenadă. Ne-am întâlnit la spital, unde    ne-am distrat, la film, când o femeie turna unuia o găleată cu apă în cap. De la spital m-am întors acasă cu căruța. Îmi dai voie să-ți povestesc de câte ori am mers eu în viața mea cu căruța? – Eu n-am mers niciodată. – Voi, în ziua de azi, mergeți cu taxiul. – Nu, spune cum te-ai întors de la spital, da, cu căruța. – Păi cu căruța îmi plăcea si mă ia și pe mine la oraș, 13 kilometri, de la 1 noaptea, de ziceam bună  seara în loc de bună  dimineața la toată lumea și la boierii de la oraș, care văzându-mă copil serios îmi și răspundeau, știind ei că unii nici în engleză nici în hindi nu prea zic, vedeam coastele și crângurile, erau și brazi într-un loc. Odată ne apucase o ploaie, trăgeau vacile la jug, nu se înțelegeau, podul de pe Sâmnic se stricase, am trecut prin vad și ne-am făcut ciciulete. Acum mă întorceam pe scut, învins, de la spital, dat tot îmi plăcea în căruță. În Punjab, când plecaseți voi în țară, am mers cu Nawiug într-o căruță trasă de boi și nambardarul îi bătea de fugeau cum fug caii și mie mi-era milă de ei, dar erau boi de curse.

Între acestea Nansi vine, ca de obicei, si-mi spună că Mina vrea numai să-și ia la revedere. Mă înființez luând partea bărbaților, ca-n Ramayana, otravă pentru ea. Femeile sunt și nebune: uite, Nana a întârziat două ore, un fleac, mai dureros însă pentru noi decât toată povestea lor. În scurt timp reluăm partida, recuperez, Nansi e impasibilă, Nana asistă și ea. Piese isterice. Începem alte jocuri. Mina a fost totdeauna alungată, n-a plecat ea, copilului i s-a interzis să stea măcar o dată numai cu ea, a fost bătută dacă totuși a venit și nu e de mirare că nu știe cine îi e mamă. Lakshmi e la mijloc, nu Sita.

Continue reading „George ANCA: Indiana la șah” →

George ANCA: Sfinți în Nirvana

George Anca

SFINŢI ÎN NIRVANA

 

  • romanele lui Vasile –

 

Personae

 

Vasile, scriitor

Alda, fiica lui

Domnița, soția

Gheorghe, aproape

Pădureni, doctori,  scriitori, afini, milițieni

 

 

  1. 12 nopţi
  2. “Vasile, semeni cu Fellini”

III. Paraclis

 

  1. 12 NOPŢI

 

Epilog

 

Negustorii își strigau hamacurile. Cât o dura parcul Istoria Europei? O veste și mai și: Sao Paolo, august 1972. Tu te preparai pentru India. Centralista chema, ca de obicei: „Curvelor, vă caută Tomeștii”. Prieteninschii intonau și-și aruncau ocheade, lăsau lumea să coboare din avion și să urce în tren imediat, să se întoarcă o lună-două în Bucovina.

 

PRIMA ZI

 

             ( Cu ochii în faţa trunchiurilor albe, drepte până în tărie. Nu vorbesc singur.)

            „Văzuşi nişte capre pe unde trecuşi?” „Văzui.” ”Era o femeie cu ele?” „Nu.” „O fi plecat după bureţi, erau albe?” „Negre.”

            „Ia-o înainte că pe dincolo e rouă. Spre Bălceşti, apuci pe Gâltofani, că pe Dealul Boului te rătăceşti.”

            „Frate-meu, zic să nu te culci în troiţă, mai trece careva. Lumea ne cunoaşte şi după semenişte. Găseşte mai sus.”

            „Fântâna Ancî e de mult sub pământ. Nu voi lua-o spre troiţa lui Troi.”  (Scăpasem şi de a doua troiţă, nimeni nu mă va recunoaşte spre râsul lumii.)

            “Nu sunt ale dumitale, uită-te în toţi prunii, vezi dacă lipseşte vreuna”.  (Am buzunarele pline de prune, tocmai de la poalele pădurii, de la noi. Şi merg vreme îndelungată prin ograda fără sfârşit spre a-i ocoli pe stăpânii prunelor. Prunele mă caută. Le pipăi pe cele din buzunare. Simt că îngheaţă sudoarea de pe piept şi de pe burtă. Burta s-a ţuguiat dar de ce-o mai fi palidă ca gogoaşa de borangic? Dacă chiar mă îmbolnăvesc şi de ce? Ogrăzile dovedesc putere. Sunt puternic şi eu? Două puteri una în alta, mi-e ruşine şi cobor prin pădurici, urc pe coaste sus prin ogrăzile scunde.)

            „Nu te plouă, nu te ninge. Troi găsise o oală de bani pe locul troiţei lui. Banii, n-auzi?”

            ”Ciocârlia bătrână fluieră în amurg. Tace, se întunecă. Să fluier, aş fi prefăcut pe loc în cel ce nu fluieră.”

            ”A murit şi pustnicul, spune crucea de la fântână. Am pornit pe urmele lui. Latră un câine. Pustiul rodeşte taina.”

 

ZIUA A DOUA

            Toată noaptea m-am luptat cu tine, Emanuel. Aş fi vrut să te îndepărtez chiar de-ar fi fost să rămân cu toţi drumeţii aceia scorniţi de tine. Mai sunt şi acum îngeri care vor să treacă de partea lui Lucifer?

            „Cum pot ocoli până la casa cu fier.”(Copilul). „Vale. Sus, o vie. Cobor la biserica albastră.” „Toanta dracului  de pisică”. „Fântână, soră-mea, ca a lui Dangalia. „Sus, un om coseşte.” „În zarea răsăritului, biserică cu turle albe. Încotro?” „Trr, fire-aţi ale, huo, ho, găinilor.” (Salcâmi şi fagi, arţar, chiar brăduţi, sălcii şi plute, scorburi cumplite şi hoituri de lemn hărtănite de cariu, ploi, dar cel mai greu e să găseşti pădurea.)

 

            Biserica trăznită.

            Aşezat în scaunul episcopului. O puternică lumină se revarsă dinspre cerul altarului peste foaia mea. Paltinul cel mare înrădăcinat în putrezişul căzut al acoperişelor flutură nemântuit credinţa vântului. Deasupra, pe zidurile ţepene de la o crăpătură la alta, ca păsările în sfântă odihnă, rugi şi frasini mărunţi îmi arată pădurea râvnită, aceea care acoperă locaşul sufletesc al creştinilor. Omul cu obraji de cărbuni poate mă crede diavolul alb ca ziua, întrebându-mă dacă n-o fi fost sub pălăria aia cel ce-a dărâmat biserica.

            – „Păi cum? Părea om de biserică de lemn, cu nepoată de tăciune, paie-n ochi, drum de iarbă.” – „Da, da, ctitorii, numai flori, pântece păcătoase, ochi râzând.” „Nu ei, nici mosorelul Pictor, nici nea din deal, ba eu, Bizonie, călugăr fără pădure.”

             Scaunul episcopului tocmai s-a răsturnat cu mine într-o groapă până la genunchi. Voi chema chipurile să se păstreze şi după ce dealul altarului va fi umbrit de Muntele clopotniţei. Între ele se vor înverzi sufletele uleiurilor de odinioară.

            Gheorghe. Lângă maica decapitată ce-şi susţine cu un gest delicat vastul fald albastru şi cu dreapta crucea alunecată, Gheorghe poartă în stânga lancea mai înaltă decât el cu un cap de lance şi crucea luminată de trupul răstignit. În afară de vârful cizmei drepte, sfântul e întreg. Mosorelul a lăsat calul şi şarpele să se lupte singuri. Uniforma cu coiful fudul, cu cruce de fier pe tunica pielii, toga roşie de general, fustanela înverzită în umbră de pădure şi de viperă, cizmele răsfrânte mult sub genunchi aproape că nu se văd. Faţa gingaşă a viteazului îl onorează mai degrabă pe Mosorel. Tonul fix al picturilor lui prinde când e tristeţea ochilor încercănaţi, coif de aură.

            Nifon. Strălucitorul “patriearh” priveşte către fereastra răsăritului. Cu viclenie şi credinţă. Căciula arhierească, cu cruce deasupra, e ca un schit, bogat peste măsură. De un lanţ albastru atârnă pînă la brâu, pe veşmântul scump, o cruce fastuoasă, treflată, în interior cu o altă cruce pictată şi crucea trupului mântuitorului. De alt lanţ, de aur, medalionul Pantocratorului, încadrat în azur. O cruce mare îi acoperă genunchii. Cârja cu doi dragoni care suflă o altă cruce…

            Dimitrie. O cruce armă, pe umăr. Ochi neiertători. Pe patrafir încă două. Şi un înscris: “De ceia ce nu au blândeţe şi să însoţescu cu cei fărădelege multu mă tângu(es)cu de…” (Altar).

            Un martir. Expresie orientală de Hogea; rezemat în tencuiala descojită a zidului, cu chipul pierdut, decade. Papucii, legăturica şi bastonul – lângă el.

            Madona cu pruncul. Aceeaşi tristeţe a maicii Domnului, de la naştere până la Patimi, aceeaşi din toate icoanele şi frescele de la ţară. Nu e tristeţe, e grijă.

            Pruncul e pictat greşit.

Lavrente. Mosorelul să fi coborât din Transilvania dacă Lavrente seamănă la chip cu Cloşca?

Nicolae. Cel din icoanele de vânzare, cărunt episcopal.

Vasile. Adâncă barbă neagră, ochi fixaţi spre o lumină interioară. Evanghelia. (În dreapta lui, Zidul se crapă deasupra ferestrei. Ce-l susţine?)

Ioan. Cu cârje, propovăduitor.

            Grigore. Cu sfânta carte. Bătrân sfătos. Împreună cu ceilalţi la un loc; mai modest ca Nifon.

            Ştefan. În dreapta cu o carte albastră deschisă, în stânga cu smerenie, tinereţe.

            Pomelnicu titorilor. Preotul Ioan. Icoană bărbătească a înaripatului arhanghel.

            Grigore. Bine pictat. Înclinat spre plâns. Milă.

            Spiridon. Mai puţină culoare. În stânga un vas de jertfă. Bătrân supt de cele sfinte ca de alcool.

            Demetru. Cu lance, fără coif. Plete cârlionţate. Jos un paloş scos din teacă.

            Vah… O sfântă de care nu poţi spune altceva.

            Iisus.Din bolta altarului se păstrează o singură bucată ce stă în zbor. Acolo este pictat Iisus. Culori mai puţin decorative. O umanitate de boltă sfântă.

            Tateana şi Varvara.Una în roz şi albastru, alta în roşu şi verde, chipuri cuminţi, trupuri voinice.

            Eftimie. Bătrân pleşuv cu barba albă. Un înscris “fraţiloru armele călugărului sântu în deletnicirea faptilor bune rugăciunea socotinţa smerită cugetare şi ascultarea cea despre Dumnezeu”.

            Sava. Cu potcap, ceva mai tânăr, alături: “Cel ce şau biruitu trupul firea au biruitu. Eară cel care şau biruitu firea cu adevăratu mai presusu de fire sau făcutu.”

            Agapiea.Bust. Reculegere.

Teodora. Smerită, trasă la faţă.

Paraschiva. Maternă, puternică: “Prin credinţă şi dragoste vă veţi mântui”.

Efrosina. Cu insemnele tuturor bărbaţilor şi maicilor.

            Antonie. “Nu te amăgi o, călugăre cu săturarea pânticului, supunirea împreună cu înfrânarea supun pe draci”.

            Teodosie. De nu vă veţi părăsi de toate ale lumii nu veţi putea fi călugări”.

            Ecaterina. Înaltă, falnică, veşminte bogate.

            Filofteia. Copil cu bardă şi cruce. Părul cu cărare la mijloc. Ochi precoci. Vestă şi rochie cu decoruri geometrice ţărăneşti.

            Pantocrator. Iarăşi frescă singură împreună cu doi îngeri, nevătămat de distrugere. Sfinţenie domnitoare, umană.

            Iisus. Cu sfera.

            Haralampie. Bust bătrân.

            Ctitorii acestei biserici. Preoteasa Ioana. Femeie frumoasă, de viaţă, dar şi poetică. Cu panglici pe cap, legată până la bărbie şi peste urechi cu şal de voal, o ie înflorată multicolor şi o fustă cu flori mai strânse. Are în mână un buchet de cârciumărese. Doi preoţi: unul cu cojoc, fustă pantaloni şi cisme ţărăneşti, rotund, soţul preotesei, mândru că trăieşte pe lume, celălalt în veşmânt de călugăr, ţinându-se cu o expresie dispreţuitoare de centură în dreptul burţii, şi cu dreapta un pergament cu planul bisericii.

            Teofana. Mosorelul, în afară de preoteasa Ioana, n-a pictat chipuri feminine reuşite.

            Matrona. Ochi dilataţi pe o faţă slabă. Mâini crispate.

            Maica domnului. Frescă ştearsă, ca de o mare vechime. Regăsesc chipul din icoana scumpă a bisericii din Ruda, cumpărată de la oraş.

            Nicolae. Bust. Mai uman decât cel din altar.

            Marina. Frumoasă, cu crucea dinainte, frumuseţe transcendentă.

            Evdochia. În faţa Marinei, mai gânditoare.

            Isac.Pe plafonul scării ce duce în clopotniţă, păstrat miraculos.

            Sigur, în pridvor, Mosorelu pictat cu ochii la oameni, în naos sfinţii şi sfintele nu se mai poartă la fel, cu aceeaşi pasiune, iar în altar a aşezat patriarhi îngropaţi în insemne şi generali fără arme şi trofee. Mică, biserica pare imensă cu cerul spre care se înalţă clinchetând paltinul din altar, iar clopotniţa, când urci în ea parcă anume spre a dărâma tot, ajunge la cer.

            Sus, pe zid e şi un tei de un metru, doi. Păsările ţipă enervate. Se cheamă, se aliază şi ameninţă. Păsări, voi aţi dărâmat biserica?

            Este biserica aceasta  şi rugăciune şi cruce. De mult se năruie. Paltinul crescut în altar are zece metri.

            În prima zi l-am visat pe Manuel scormonindu-mi sufletul cu duşmani. În ziua a doua ochiul pădurilor mi s-a închis. Biserica înaltă din dealul Bălceştilor, cu pridvorul năclăit de vopsea albastră, curând cea cu turlele orbitoare din Mângureni, dar casele, pădurile, copacii, morţii, fântânile vii, cordoanele pestriţe uitate în iarbă, unduirea, mireasma prunelor coapte nu mă puteau îndemna în altă parte. Am alunecat pe albia lor. Mă rotesc prihănit. M-am eliberat de o parte a memoriei. Impresiile nu năvălesc pentru a se topi când să devină gânduri.

            Mă credeam astă-noapte în înalt, aprindeam luminile de jos cu blândeţe protectoare, astrală. Acum aud trebăluind pe gestionarul prăvăliei de alături, mă feresc să nu mă zărească – parcă ar avea vreun drept, nici liliac n-o să fie pe întuneric – aud oamenii satului, satul pe care l-am ocolit în zorii zilei, fiindcă eu în păduri am plecat, şi l-am ocolit cu ajutorul locuitorilor lui. Şi ocolul s-a sfârşit.

            Rog să-mi fie protectoare Sfânta Filofteia. S-a jertfit întru credinţă şi o mai rog să-mi aducă în vis pe Mioara, sora mea moartă. Să mai visez lumină şi porunci. Să mă trezesc sănătos, cuprins de har.

            O aripă

mai pură ca umbra flăcării

ce arde din rădăcină pădurea.

 

            Când suisem treptele tremurătoare mă izbisem cu creştetul de o bară de fier. Am coborât, pentru a doua oară, în balconul corului. De pompă, într-o biserică atât de mică. Părea solid, neplouat. De acolo am privit răsăritul albastru, neatins de flacăra amurgului. Apoi puternicul Pantocrator, cu crucea. Tot fiindcă e mică biserica, imaginile sfinţilor au şi iau proporţii fabuloase. Spiritualizarea e una cu mărimea.

 

Şi aripile nesfârşite ale îngerului

codru de lănci dezveninate

revărsându-se în văzduh de raze

 

            Două scene pe care – fiind singurele, în afară de portrete, singurele descifrabile, le-am pierdut din ochi. Mosorelu se pricepe la scene mai mult decât la portret. Şi când pictează doi sfinţi alături pe o frescă, nicio culoare a unuia nu seamănă cu a celuilalt. Iisus şi Maria Magdalena sunt adevăraţi, deşi de piatră colorată, smerit, Iisus pe asin, iarăşi, vine spre noi, nicăieri în altă parte.

            Am privit iarăşi răsăritul. Pe arcada de deasupra locului unde era catapeteasma la mijloc, s-a desprins un cub. Pe faţa dinspre pământ priveşte un evanghelist. De-o palmă e despărţit de plafon şi iese din cordonul în arc. Dar nu cade. Stă în zbor. În dreptul tuturor ferestrelor zidul e despărţit. Crăpăturile se cască larg, chemătoare. Le cimentează întunericul. Noaptea, dar ziua? Sau numai ziua rămân miraculos, ca luna lângă pământ şi soare şi noaptea, dar noaptea, ultima scenă a venit.

 

ZIUA A TREIA

 

Îţi mulţumesc, Sfântă Filofteia, Tu, copilărie curată, cu barda dreaptă, mai fă-mi un semn să mă plec la fresca, la ogorul, la crângul unde visele încep sau coşmarele vin după pedeapsa bardei.

 

            (Două, trei femei) „ A, uite turistu’ de ieri.” „ Fântâna e aproape, în vale, din ţiment, până la Sâmnic nu mai e mult, dar se face o prăpăstenie.” „Merg prin păduri.”  „Ce vrei să iei din păduri?”  „Nimic, linişte. Sâmnicul, moara omului. Merg în păduri.”  „Ce vrei să duci acolo?” „Nimic”

            (Unul din spate îmi zice bună ziua, mă întreabă de buletin. Caut în sac. I-l dau şi nu-i convine că e în regulă. Cobor. La moară, sublocotenentul şi plutonierul – cei din Blidari: nişte tablagii. I-am întrebat dacă nu citesc ziarul.)  „S-a scris de mine, eu sunt.” „Oamenii nu înţeleg. Aţi fost urmărit când aţi coborât la Sâmnic, n-aţi luat-o pe drum, aţi mers ocolit şi apoi, aici.” „Zice că merge în pădurea Bica.” „Eu vă înţeleg, dacă dumneavoastră sunteţi acela.”

            (Voci) „Sunt porci.” „Porcii sunt jos.” „Sunt hoţi.” „Hoţii sunt în birouri.”

            Prima noapte am dormit pe crengi de stejar, a doua de soc, iar acum peste frunziş de fag. Cel mai bun culcuş – stejarul.

            M-am temut că ziua va fi plină de cobe. Apoi, de prăpăstii. Sau de izlazuri. Am năpădit mesteceni, unul fără frunziş, gros şi fără seamăn. S-au schimbat în şipci bisericile. M-am temut de urmăritori. De porci, lupi, păianjeni. De hoţi. M-am temut că ziua va fi plină de fredonări, de veselie, de amintiri fericite, de strâmtorări.

 

 

ZIUA A PATRA

 

            Unde e o fântână – o cruce. O cruce şi pentru fântâna secată sau fără ciutură. O cruce şi pentru mama, fiica, fratele nostru.

            Iisus plânge cu capul plecat spre stânga. Cununa de spini a înverzit şi s-a divinizat. La mâna dreaptă soarele, la mâna stângă luna. Sus Chipul rar al atotputernicului bătrân cu barbă Dumnezeu.

             Agara voi spune că e pădurea şi oamenii vor tăia-o mai departe liniştiţi. Aşa voi face, dacă nu cumva Agara…

 

 

ZIUA A CINCEA

 

„Te miri?” „Nu mă mir, ce nu eşti tot om şi dumneata, ce dai, papuci ai?” -ȚN-am.”

 

pădure pădure

nor al pământului

creşte-mă frunză

înlemneşte-mă tulpină

rădăcină îngroapă-mă

 

Fântână în troiţă. În locul mântuitorului, un copac verde.

 

 

ZIUA A ŞASEA

 

            Temporalu sub sombrero, gol până la brâu şi jos izmene de circ cu un crac cât un zepelin.

            Pe drumul predealului, nicio cruce, nicio apă, niciun mort.

            Bărbatul îşi ascuţea coasa. Îmi arăta  o biserică albă, către Nucşoara. N-am cum ajunge la Câmpulung, de hohaure. S-a rătăcit în pădure chiar dacă a lucrat 40 de ani la pădure – mă, nea Nae, da’ dumneata eşti şi mincinos.  L-am revăzut pe Dumnezeu. Toată săptămâna cară fân la oameni cu cai. Sâmbătă se duce la frizer.

 

ZIUA A ŞAPTEA

 

            Pădurea, aşadar, nu e biserică, e schit, e loc de întâlnire, de slujbă, petrecere a sfinţilor şi a demonilor. Aici stau călugării. Acolo, fagii. Orăşeni, drumeţi de aproape, porci mistreţi, ciocârlii. Muşchi, bolovani, putregaiuri. Văi, zile, nopţi.

            „Aveţi vreo misiune?” şi aş fi putut avea, ”nu, într-un schit”, „dar nu importă.”

            Trece la viaţă Născătoarea vieţii, cu vecernia.

 

ZIUA A OPTA

 

            (Starețul) “ori de de unde eşti?”  “E prima noapte când dorm într-o casă”. (N-a înţeles prea bine.)  “Caut linişte şi înţelegere a faptelor mele. Slujba de aseară a fost mai mult ca o tăcere, m-a ajutat, dar eu vreau să-mi dau seama în singurătate de ce e bine şi ce e rău în muncile pe care le fac.” (Nasul lui lung, ochii lui injectaţi, faţa roşie, deşi suptă, s-au transformat într-o masă.)   „Vreau să şi scriu ceea ce gândesc, sunt scriitor…” “Înseamnă că treceţi numai în calitate oficială”. “Prin păduri, trec ca orice om, părinte.” “Nu. Eu trebuie să te trec în registru, că ai dormit aici, altfel ne întreabă miliţia”. “Bine, părinte, sunt onorat.”( M-a scris suspicios ca un miliţian după ce mă întrebase dacă am buletin şi-l ţinea în mână ca pe un pomelnic).  “Eu cred că nu sunt în afară de rândul lumii, părinte”. „Eu  nu cred la fel.”

 

ZIUA A NOUA

 

             Câinii roşii s-au apropiat şi  unul de altul, dezlegaţi spre a se tolăni în găurile din ţărâna gheretei. Am fi avut loc toţi trei.

            Cel care intrase s-a instalat în găurile mai adânci în strigătele mele persuasive să iasă. Se tolănise cu botul pe labele din faţă, imens, mai lung decât culcuşul meu şi aşteptam să sară. Părea că vrea şi să se odihnească şi să se întremeze. Încerca să se facă mic şi de-aia lua proporţii misterioase. Nu i-am mai zis să iasă. Aşteptam în picioare, cu două pietre.

            În sfârşit, mă vindecam de gânduri. Îl priveam numai pe el. Chiar când îmi aruncam ochii pe uşa gheretei eram sigur că el se simte privit. Îl admiram aproape tot timpul şi mă socoteam demn de respectul tăcerii lui. Câinele celălalt putea pica oricând. Atunci egalitatea şi admiraţia s-ar fi spulberat.

            Pădurarul şi femeia care hrăneşte peştii ieşiseră împreună cu câinii de pază, dezlegaţi peste noapte. Au auzit strigătele mele sau s-a dus după ei câinele izgonit că, pe un ton contrariat, de interogatoriu al fricii, bărbatul a început să se intereseze de departe ce şi cum, informând că acel câine cu care mă aflam privindu-i capul somnolent mă va rupe. În fine, a ajuns, eu mi-am strâns lucrurile. Vorbeam răguşit. Femeia tot îi spunea pădurarului să pârlească nişte păr de câine, pentru mine, ca să nu dea frica în altceva, adăugând: “S-au speriat şi câinii”.

 

            Toată lumea fabulează despre urs. Adevărat că şi-n satul ce l-am trecut, ieri noapte o ursoaică cu doi pui, care umblă şi ziua, a ucis trei viţei. Vânătorul, adus noaptea, n-a avut curaj să tragă, chiar dacă avea lanternă. În Cândeşti, la fel. La Corsari nu erau chiar mari, nu bancheri de urşi, un furnicar.

            Cred că n-o să vină ursul. Îl voi lovi cu pietre dacă mă trezesc înainte de a-mi mirosi urechile. Va fi întuneric pur. Eu nu voi zări nici contracţiile ochilor. O să picure cetină pe mine.

            „Sunt slabe vacile noastre.” „Da, dar sunt multe.” „Tu câte ai?” ”Zece.” „Suneţi peste zece copii.” „Da, dar vaci sunt mai multe.”

             Monologul fostului om de serviciu de la primăria din Lereşti. La 67 de ani urcă dealul cu mine, după vacă. Brigadierii s-au îngrăşat. Dau cele mai bune fâneţi în parte pentru 200 lei. De la zece inşi a luat 2000. Tovarăşul Ceauşescu a dat libertate omului să ţină zece oişoare şi o vacă, dar 5-6, câte oi poţi să ţii, că nu ţi le lasă. Pe-ale lor le pasc între-ale colectivului, pe-ale tale le strâng câte o mie, le duc la munte, pe unde nu e iarbă. A venit cineva de la C.C., dar ai curaj să te pui tu singur rău şi ceilalţi să tacă toţi din gură?

            Dacă mă mănâncă ursul, luându-mă drept cal drogat, nu merit: să fiu socotit nebun, să fiu plâns. Merit: o groapă, un gând, o cruce. Dacă nu mă mănâncă ursul – aceleaşi merite şi nemerite. Care mai e diferenţa?

 

 

ZIUA  A ZECEA

 

            Manuel, crezi că nu ştiu că sunt singur şi tu din fiecare nelinşte faci încă un paznic la care te răsteşti să-şi îndeplinească bine misiunea veche? Cred că unul dintre cei care mă înconjoară din porunca lui ar putea ţine în braţe un urs. Altul o furnică. Şi când, mai întâi, gândul la urs ar năvăli, l-aş auzi pe Manuel certându-l amarnic pe ursarul slăbit şi sperios. Când ar intra ursul pe o parte şi şarpele pe alta… Poate şarpele să se fi perpelit totuşi pe lângă urechea mea. Nu l-am înghiţit, căci eram treaz când se apropiase la figură. N-aş vrea să-l fi înghiţit. Doar ieri, pe o vale, am pus pe o piatră un şerpişor, să beau apă, iar la plecare, văzându-l că se zbate, l-am luat cu un pai şi l-am afundat în apa limpede, cu gândul egoist că eu nu voi mai trece să sorb de acolo niciodată şi cu bucuria că prima oară ajut un şarpe.

 

ZIUA A UNSPREZECEA

 

            Bine că nu m-a mâncat ursul – cine s-ar mai fi plimbat prin Pucheni?

            Când ajunsesem în Pucheni mă imaginam antreprenor. Aveam un capital. Îmi asociam un prieten, fără bani, cu inteligenţa lui practică. Jumătate-jumătate. Îl puneam să depună jurământ, nu aşa. Asociatul se dovedeşte bineînţeles ingrat şi… Tocmai atunci am văzut pe malul gârlei satului, primul pom roditor din viaţa mea răsturnat de eroziune, ca arinii şi plutele pe apă, ca fagii, stejarii, brazii, mestecenii, arinii şi plutele în pădure.

            Am găsit un grajd , prin nişte adolescenţi, care au istorisit aici în fân poveşti despre maşini, bătăi, vânători de păstrăvi şi mai ales despre cât de netrebnice fiinţe sunt măgarii. În Pucheni se cresc mulţi. Calul se ridică pe picioarele dinainte, măgarul pe cele dinapoi.

 

 

ZIUA A DOUĂSPREZECEA

 

            Mergeam cu Nansi printr-un oraş străin, liniştiţi şi singuri: paşnici ca două lacrimi. Era îmbrobodită sobru, ţărăneşte.  De la o cotitură a ieşit un prieten al meu vechi, în uniformă de miliţian – cel cu care-l asemănasem pe sublocotenentul care mă oprise la începutul călătoriei. Ne invita pe la el pentru o trataţie sau aşa ceva. Nansi tăcea. Drumul era foarte lung. L-a chemat cineva. S-a produs o brambureală că ne-am despărţit, dar şi eu de Nansi. Eu mă interesam şi de un congres, acolo plecasem, în pas mai grăbit decât Nansi. Câţiva savanţi cunoscuţi gesticulau cerând înţelegere umană după ce discursul le procurase momente mai bune sau mai rele. Am ieşit s-o găsesc pe Nansi. Nu ştiam de unde s-o iau. Am căutat prin cotloanele acelui oraş, până m-am întors în sala congresului, să văd dacă nu e acolo. M-am uitat peste tot, şi la prezidiu. Nu era. Acum alergam după ea să-i spun că o tot caut şi n-o găsesc. Dar am şi intrat în panică. Oraşul vuia necunoscut. Am înţeles că se petrece o mutaţie.

 

II

 

VASILE, SEMENI CU FELLINI

 

Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972.

Vasile: (la telefon) Melville e romancier.

*

Gheorghe: (editorului): Publicaţi poezia aceasta.

Redactorul: Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

Gheorghe: Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

Redactorul: Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

Gheorghe:  N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

Redactorul: Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

Gheorghe: Nu e de publicat…

 Redactorul: Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. (Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari.)

*

Gheorghe : Vă rog să prescrieți un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu.

Reumatologul: O cunosc.

Gheorghe : Vă este pacientă.

Reumatologul: E de la Piteşti.

Gheorghe :Nu, mehedinţeancă.

Reumatologul: Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză.

Gheorghe : Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă.

Reumatologul: Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea.

Gheorghe : V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei.

Reumatologul: Ştiu unde să ne pună.

Gheorghe : Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios.

Reumatologul: 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu.

Gheorghe : Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune.

Reumatologul: Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească.

Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment

Reumatologul: Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”.

Reumatologul: Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski.

Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment, reumatologul începe să plângă. Vocea îi semăna cu a lui Milcu).

*

Hematologul: (răspunzând la telefon) Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva?

Gheorghe :  Bună, maestre, ce faci? Sunt …

Vasile: A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi.

Gheorghe: Şi când primeşti?

Vasile: Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli.

Gheorghe : Fără, maestre. Numai bine.

*

Filosoful: (trezit, la telefon) : Cum stai cu plecarea?

Gheorghe: Am un prieten bolnav de leucemie.

Filosoful: Profesorul X, meidic, n-a scăpat.  Poate fiind mai tânăr, mai rezistent.  Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia?

Gheorghe: Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor.

Filosoful: Şi doctoratul?

Gheorghe: Tăiaţi totdeauna nodul gordian.

Filosoful: Când o să ai 60 de ani şi tu…

*

Gheorghe: Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

Acupunctorul: Crede în dumnezeu?

Gheorghe: Crede.

Acupunctorul:  Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”.

Gheorghe: Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa – pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios.

Acupunctorul: În Bucureşti sunt vreo doi-trei.

Gheorghe: Îi pot afla la patriarhie?

Acupunctorul:Patriarhia e o organizaţie politică.

Gheorghe: Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

 

*

Gheorghe: Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”.

            În biserică, la “roagă-te pentru noi, sfinte părinte Ioane Gură de Aur”, am început să mă liniştesc  – rugile sunt pentru noi toţi şi vii şi morţi. Tot la pădurea Nirvana m-am gândit.  M-au podidit lacrimi scurte. M-am plâns pe mine, nu pe prietenul meu.

*

Gheorghe: Popi credincioși?
Diaconii: ( între două cărţi de Troţki, moştenite cu casa de la Nebun, şi cartea lui Vasile) Să-l trimitem la Haiduc. (niciun răspuns).

Gheorghe:       Am câştigat două partide de şah şi am pierdut una. Se întâmplă să am rezultatul pe care îl avea Vasile asupra mea. Dar, mai înainte, toţi aveau acelaşi rezultat în luptele cu mine. Se duce Vasile, vin eu.

(Vasile): “După ce mi se pune sânge, a doua zi sunt bleg”.

Gheorghe: La fel şi eu cu peisajul mănăstiresc, altul, deşi de acelaşi grup sangvin cu cel respirat de ani, abia mai aveam putere să văd cu ipocrizie titlul scris de Vasile pe copertă: “Roagă-te pentru mine”.

  

*

Gheorghe: Am un prieten bolnav, are leucemie.

Manole: Nu e bun diagnosticul. Am un coleg, Aburel, frate cu un profesor mare. L-a operat chiar fratele. I-a diagnosticat ciroză şi, tăindu-l, s-a văzut că are ceva pe ficat, dar nu ciroză.

Gheorghe: Când l-a operat?

Manole:  Acum două săptămâni. Pe gestionara aia grasă o ştii. De opt ani toată lumea spune că are leucemie.

Astrologul: (în scrisoare):  „Am făcut tema lui Vasile. Pentru ora 3 a.m. Pare (în acest caz) să fie predispus la îngrăşare şi la o oarecare comoditate şi indolenţă, dar mă surprinde să facă afecţiunea care i s-a diagnosticat. Mă întreb dacă nu e vorba de altceva care seamănă aparent şi este ceva banal şi trecător în realitate. Dacă s-a născut mai târziu (pe la 4-5 a.m., este slab, probabil brun, foarte ambiţios, proprio sensu. Atunci s-ar putea ca diagnosticul să nu fie greşit, dar în acelaşi timp vitalitatea proprie să înfrângă toate relele şi să treacă şi peste aceasta (cum îi stă bine unui Berbec ce se află, în acest caz.). Îmi trebuie neapărat ora sau alte date din care să deduc.”

Centralista: (la telefon) Nu răspunde.

Gheorghe: Vreau să vorbesc cu medicul de gardă. Bună seara. Domnul Vasile Văduva nu răspunde la 15, este învoit?

Medicul de gardă: Cred că da, dar să întreb pe doamna soră.

Gheorghe: V-aş mulţumi mult.

Medicul de gardă: Un moment. Da, e învoit.

Gheorghe: Mâine îl găsesc?

Medicul de gardă: Da.

*

Gheorghe: (tulbure, de unul singur) Moartea să fie o simplă învoire şi apoi gata. După privire, mai mare e gustul. (Deschide caietul lui Mihăilescu. Nu-i înţelege  bine scrisul)

            “se făcea că făceam o plimbare într-o regiune muntoasă. M-am găsit urcând cu F. Miss La un moment dat a trebuit să urc nişte povârnişuri foarte repezi, observ că sunt în faţa unui perete înalt de cca 30 m şi chiar aplecat în partea de sus. De ce l-or fi scobit aşa lucrătorii, gândesc eu. În locul lui F. Miss apare un băiat de ţăran zdrenţăros. Urc câţiva paşi. E imposibil. Observ că într-o parte era peretele mai mic şi parcă făcea şi nişte trepte. Să o iau pe acolo, zic, ca să urc până la culmea cea înaltă (care era la fel cu cele pe care le mai visasem şi altădată, din teren sfărâm.) În timp ce mergeam spre partea aceea, îmi vine în timp că ce ne facem dacă plouă, băiatul neavând pe el decât o haină de aba zdrenţuită.

            În acest timp începe să plouă.

Aceasta însă parcă îmi imaginam.

            Treceam pe lângă o căsuţă. Îmi imaginez că dacă plouă aş bate şi aş intra.

            Dar dacă or fi hoţi, gazda ne-ar curăţa? Îmi imaginez că ar veni tiptil spre spatele meu cu un cuţitaş şi eu aş sta la pândă şi l-aş prinde.

            Cu aceasta m-am deşteptat din vis.”

            Nu gustul mi-e azi templul, cum nici ieri privirea, ele m-au strecurat la poalele muntelui din visul său tuberculos, în faţa filelor greu mirositoare, de peste 30 de ani, dar eu sunt treaz, ca Vasile, a doua seară: Totuşi nu vreau să-i dau dreptate lui Melville cu “Doamne, ajută-mă să nu isprăvesc nimic”. Încerc să desenez, ceea ce n-am încercat niciodată. Ceai. Duh de tuberculoză. Mă închipuiam ieri curăţându-le cu limba, ori mâncându-le aceste carnete bolnave, nemaivenind din lumea aceasta. Am desenat iadul, gustul. Capete de tauri, raci, feţe feline. Se aude flautul. Mă voi spăla, mă voi îmbăia, să mă curăţ de aburul tuberculozei, de Aburel, profesorul, de gustul peretelui rece. Voi bea ceaiul când o să îmi vină în minte Vasile.

            N-am folosit aproape niciodată cuvântul “observ”. Mai citisem două vise ale inginerului, pe tonul ăsta. Toate încep cu “se făcea”, dar ajung la “observ”. Când spui, deci, simplu , “observ”, presupui poate întotdeauna un “se făcea” şi mai bine nu-l mai foloseşti. De aceea nu-l “observă” pe Dumnezeu şi de aceea observă pentru că nu observă decât ce poate observa a doua oară în vis.

 

*

Continue reading „George ANCA: Sfinți în Nirvana” →

George ANCA: Și Ibsenienii (1)

Soarele duşmanilor României. Noi nu suntem cum trebuie. Amsterdam, începutul sanscritei.. Soare oranj aprins. Cam bătrâne putinelele. Knut fără cnut, un citat, 25 ibişi, favoriţi, orbi la mustaţă. Bârnă australă, într-o pupă ostenită stenită. Zbori prima oară.

Plata gambrianului pe-o entorsă. Îndulcirea oceanului neînroşit, scuturarea neîngălbenirii, nepărerilor ancore angore, format în pendul de balanţă, ce-aţi mai ocheanului chinul, norma cântată, alergia ghintuită. Am o uitare, tu aceeaşi dependenţă în urmă, să nu zburăm cu biblioteca într-o barcă din Oslo. Knut, nu mai găseşti vik de viking, de-acel dac celt, dacă înving la vinclu dincolo, de două ori zburând tu ai vise, e bine şi-aşa, ochi în ochi, memorial pe loc, tu mai la oprire, fiecare nărav. Acum şi turbulenţa, parapanto, îngăurindu-ne aripoaia arăpoaică, de te lăsasei Thule Ushuaia, om sta de vorbă, viking vlah, iar nici o oprelişte regelui Coson, ieftinit peste exasperare, generălime, şi din forfotă dezlimpezim fuma, despărţirea cuvintelor a inumanitate.

Staţi voi de vorbă, trei ore more. Foile s-ar fi răsfirat, scufundare în arhipelag, arhetip antarh. Povestiţi-vă indiscutabilitatea de-o separare, cum ne şi ieşisem din toleranţă pe tăcere, voce pe aripă, o tăcere peste răsărire. Longevitate neîncăpută, de-a geniile cu mirarea pe o natură populară, studiu nord, remediu Vahalla, amintire Eminescu. Stream, ocean de-o închipuire, vă uitaţi, literele se uită, nici o uitare. Am mai rutinat cantonamentul fereastră pe mijloc transoceanic, om pe companie, o sută de ani de independenţă norvegiană, ce ne va spune regele Harald, salut, sult, sultanul foamei neîmprejmuitoare. Petrolul sus ne consternează consoarta. Auzisei de el, nu de expozanta injurioasă, nici n-or fi citit scârnăvie de catalog de se strâmbară bătrânii aguridă, iagorzinenci postrăcari acari, copii de institut şi muşiţă pe feciorie, mai târziu nu ne-om mai gândi la asta, ba încă, recitind fraga, nu migdala, femeia locului, roditoarea ondinului din fixitatea sentinţei. Aici am uitat, om consemna sirena în locul xilenului, pe arhidiagonala arhiopterix. Tu, metalizată zburătăcire dintâi, ţi-aş dedica din curaj continuitatea, cum nu se face caz de modestie. Agonisită noimă de mai ieri, cu vizita copiilor după o casă numai ziduri de eliberat, pe scumpete şi nouă. Complexul  a nu conversa din principiu de o vreme participii nepatriciene, batraciană participare din cuvinte, jos la urechi, condiţionare. De ce scăpând în cuşti nemişcare, sus ori nord, vedic îngheţ în topire spre a cânta origine avatar reprim teoriile noastre, o cunoaştere de gheaţă, albul peşterii cu frişcă franceză. Ce s-o mai alege de lege, blege, aşa şi maniera montaliană după pierderea caietului în Milano, geaba microfon, pe când în Stockholm, chemat spre a mi-l înapoia. Ce să vă mai fi povestit frustrărilor, om străbate către experienţă, neuniţi de tardivă cunoştinţă, poate la coadă la înregistrare plus hotel, încopciată shaorma, selected delights, zboruri peste iţe, iţire invidiată. Din ai nemării, măritori creştini, predrepţi preolanda americă, stătători o dată domoliţi dolomiţi, potoliţi gâscani gânsaci în saci, postav de fibre de-un balansoar, curpenul interplante umplute, voi vă veţi cunoaşte scrisul vorbei, cât că urzea motorul pacea. Într-un târziu ne regăsim imperiu, tatăl nostru paralizat, soru-meo la ce l-am mai fi judecat. Şi nu ierta unde s-o fi dus la sârbi o ortodoxie, de-l citea în urmă tot pe Kant, că nu eu. Om ţine rândul în de fiecare deinde infamare. Citatele între 1 şi 25, abia 26, pe din doi, care vechi, care ai virtualităţii pe plătite. Ne-om consola pe o consolă de arhipelag, piramidal fiord, pe mască ridicată ancoră. Din vechi coarne dependenţelor electrozi, pentateuc rarefiat pe fruntea renilor, de-o inhibiţie până la Crăciunul întors. Îţi mai păruse a gârlei secătuire încă o jilăveală aminte libidinară, oho, fie-ne mintea fruntea, parbrizul briza. Dacă nu mă şi interiorizez nescrumit. Mai m-aţi văzut scriind şi acum pe lac în zbor. Cherhanaua reazvârlită înotului din coadă, flashuri de film cărăbănire ştirilor, cu pusul inimii la respect, pulsatil, cadavre de-o spălătorie oceanică într-un transport, catalepsie psi, ne toarnă tigrul negativitatea pisicii. Din care citat ibsenian prenegator, de sub medicamentul vederii, noima paginii celeilalte, o soră de bagabont, soarta consoarta, norocul rock-ul, ca-n India soarele cu oborocul. Creangă, Andersen, Rebreanu, Hamsun. Mai înainte vorba cu sfânta, trăgeam mânerul smântânii cu dinţii şi înotam rejuvenarea aslanică. Nici o identificare, sau bărcile voastre în delta dimpotriva grecimii. La mijloc de pământ, valurilor, vă veţi afla nevoirea sororală, mai repede cuviinţa, prin Gorj la gorge, gesturi reperabile bioştiinţei pe laptop cu o pedanterie îmblânzită bătrâneţe, rarefiate dorinţe, măslini pe Olimp. Mărgărita drăcoaică, El Fausto gaucho, Peer cu locotenentul absurdităţii violente. Care grasul cafelelor şi cu avionul păsări pe sfoara cânepică, endemic adverb adjectivului cu virtualul. Ne-om salva cu nişte preamabili. Amsterdam în nisipul Rajiv, ăl nou, ăi cu declaraţii de non-entitate că nu dase mâna până mai încoace la pişorenţă. Comisia contra măslinei. Sanscrita la Roma. Acasă vi se părea o dată Arya, nucleu Brihadaranyaka. Să-i fi scris să se apuce de Panini, sau de hindi, sau să se lipească de Mysore, cu americanii, ca Peter al taiwanezei.

*

 

Vă ţineţi geana cu un gând de adormire. Se sfârşeşte săptămâna. Poză fără zoom mâine regelui Harald. Cu prinţesa Sirindhorn am vorbit. Ţări mame, gropi surpate, ritualuri maluri, mall-uri. Mă tot trezeam din visul norvegianului, o persoană, un fior, un fiord în Iordan. Răpusă puja, parentalia, schiurile, dar nici norvegieni, o piesă în pulpană ibseniană. Din poze reînchipuirea întoarcerii într-o neîmpăcată obârşie.  Atunci ce cauţi tocmai acolo – păi şi pe tine şi pe mine, cu ei, din asiatici, de ne norvegieni, că nu schiază. Pe zi, să se ştie scrisul – la ziar –ba, cărţi treacă din Maroc. Diagonala Oslo Singapore Melbourne. Dimineaţă pe creastă necocoşată, nu mai e permis nici laţul laţă lăţişoară, o apă mai mult gheaţă, o limpezime condiţionată. Luaţi-o p’acolo. Vikingi pe vikingi, pe briţi friţi celţi daci. Victoria icter. Surorile neveste musulmanului. Eminescu între Valhalla şi Vede. Nici zvastika nici valkiria – gender-ul e ca holocaust-ul. Personaj, cnut, din tine – îi e foame şi-şi sfâşie manuscrisul – hagi rupea din el în contra-arhipelag. Interdicţie profunzimii. Fuga pozei. Răcit – înotul în fiord.

Vreau să dau o carte regelui şi una bibliotecii, să mă întâlnesc cu bibliotecari scriitori, să înot în fiord la Knut, între Dostoievski şi Joyce. Încercuire în plus a cununei. Pronaosul plin de femei în costume boiane. Bulb hulubăriei, miloagă de miere la morgă, lângă mine, somn întins, Othelia, hamsie elicea din piept. Nici de foame împuşcat elefant la vânătoare în India, câine bagajului-bag. Albine. Biblic Cervantes în ciunget. Pilitură de-a valma resorbită matricial pe lunca întemeiată barză. Alp lapon, nerv de serv, fărâmă de farmec, lumânări la coasă în toleranţa schiurilor corăbiere, catargele clinchetând nor Grieg, Gud, Fader, Son og Heilag.

Concertele vibrau indianitate iluzionantă chihlimbarului fiordiu două trei ceasuri pe măcel de animale cu istorie omenească aimless ori în Bremen fractal poundian Câmpulungul piatră Dan Barbilian cnutul Mureşene nehamsunian echo Eminescu soldat căpitan.

Welcome to your home in Oslo. His portrait is no on banknote. An equestrian statue born in Lom Vaga/Vogo. Max von Sydow plays Hamsun. Hansen: if you want to meet idiots go to Norway.

*

 

Continue reading „George ANCA: Și Ibsenienii (1)” →

Versiuni de George Anca din EDDA

Versiuni de George Anca

din EDDA

EDDA I

lay-uri pentru zei

 

Voluspo

(Profeţia bătrânei înţelepte)

 

Auzi-mă dintre sfintele  neamuri

Ale fiilor lui Heimdall şi mari şi mici;

Rogu-te,Othin, tată Val-d-ucişilor,

Ascultă-mi băsmuirea celor vechi.

 

Îmi mai aduc aminte uriaşii

Hrănindu-mă în zilele tot duse;

Ştiu nouă lumi, nouă în arborele

Tare de rădăcini pe sub lut.

 

Demultul era când Ymir trăia;

Nici mări nici reci unde, nisip nu era;

Pământul nu era, nu cerul deasupra,

Ci genunea Ginnunga, iarbă neunde.

 

Fiii lui Bur urcară şesul tărâm,

Acolo fortăreaţa Mithgart nălţară;

Soarele sudic pietrele încălzi

Şi glia o înverzi, o înierbi.

 

Soarele, soră lunii, din miazăzi

Mâna dreaptă lăsă pe osia cerului;

Nu ştia casa unde-i va fi,

Luna firea nu şi-o cunoştea,

Stelele  locul nu şi-l aflaseră.

 

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor;

Botezară amiaza, amurgul,

Dimineaţa şi luna cea scăzând,

Noaptea şi seara, anii de numărat.

 

La Ithavoll veniră tarii zei

Clădiră nalte-altare, temple,

Croiră foale, arămi forjară,

Mşeteriră scripeţi, scule fasonară.

 

În paşnice sălaşe tabla joacă

Zeii, neducând lipsă de aur,

Până sosesc din Jotunheim trei

Preaputernice fete uriaşe.

 

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle neamului pitic obârşii

Sângele lui Brimir, picioarele lui Blain.

 

Din toţi piticii Motsognir se făcu

Tartor şi după el Durin;

Mulţi omenească semenişte-s

Piticii lumii zis-a Durin.

 

Nyi şi Nithi, Northri şi Suthri,

Austri şi Vestri, Altjof, Davalin,

Nar şi Nain, Niping, Dain,

Bifur, Bofur, Bombur, Nori,

An şi Onar, Ai, Mjothvitnir.

 

Vigg şi Gandalf, Vindalf, Thrain,

Thekk şi Thorin, Thror, Vit şi Lit,

Nyr şi Nyrath – spusu-v-am –

Regin şi Rathsvith – drept pomelnic.

 

Fili, Kili, Fundin, Nali,

Heptifili, Hanr, Sviur,

Frar, Hornbori, Fraeg şi Loni,

Aurvang, Jari, Eikinskjaldi.

 

Neamul piticilor din spiţa lui

Dvalin pân’ la Lofar ţi-oi pomeni;

Lăsară stânci şi prin haturi ude

Casă-şi aflară în câmpuri de nisip.

 

Erau acolo Draupnir şi Dolgthrasir,

Hor, Haugspori, Hlevang, Gloin,

Dori, Ori, Duf, Andvari,

Skirfir, Virfir, Skafith, Ai.

 

Alf şi Yngvi, Eikinskjaldi,

Fjalar şi Frosti, Fith şi Ginnar;

Fie ştiută-n veci povestea,

Străbunii lui Lofar toţi pomeniţi.

 

Apoi din spiţă trei ieşiră,

Din casa zeilor, tari şi mari;

Doi fără soartă pe câmp aflară,

Ask şi Embla, goi de snagă.

 

Nu tu suflet, nu tu simţire,

Cald or mişcare, nici  înfăţişare;

Suflet dă Othin, simţ dă Honir,

Cald dă Lothur şi înfăţişare.

 

Un arbor ştiu, pe nume Yggdrasil,

Măreţ stropit cu dalbă apă;

De-acolo cade roua-n albii,

Tot verde  cetinind fântâna lui Urth.

 

Fecioarele preaînţelepte

Trei din locaş sub arbor coboară ,

Urth e una, Verthandi alta,

Codrului răsăriră, a treia Skuld,

Legi dau de-acolo, împart viaţă

Fiilor oamenilor şi le dau sorţi.

 

Război ţin minte, primul pe lume,

Când zeii cu lănci sfâşiară pe Gollveig

Şi în al lui Hor dom i-au pus foc,

De trei ori arzând, de trei ori renăscând,

Iară şi iar şi încă trăieşte.

 

O botezară Heith întru casele lor

Magic scrutătoare vrăciţă,

Minţi fermeca de vraja-i gonite,

Bucuria femeilor rele.

 

De oaste lancea Othin svârle

Şi-ncepe războiul dintâi lumii;

Căzut e zidul preajmă zeilor,

Bătut e câmpul de Wani răzbelnici.

 

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle cine aerul învenină,

Or a lui Oth mireasă giganţilor dă.

 

Foc de mânie Thor sare-n sus,

Arar stă auzind de-acestea,

Jurăminte călcate, rupt cuvânt şi pacte,

Insemne de vază ce-mpărtăşau.

 

Continue reading „Versiuni de George Anca din EDDA” →

Miglietta Achille: Achille visând – În româneşte de George Anca

Purced a scrie mici amintiri ale copilăriei mele, până la atingerea vârstei de cinsprezece sau şaisprezece ani.

Adesea în bună-voire visam că zbor. Rostul acestor vise ale mele nu reuşea să-mi se explice, ceea ce nu însemna că nu aducea în mine atâta fericire. Dimpotrivă, la trezire rămâneam toată ziua trist şi arţăgos. Totuşi, din păcate, trebuia să muncesc, şi, când mă ocupam cu ceea ce aveam de făcut, prin forţă majoră, izbuteam să mă detaşez. Vorbind despre muncă în viaţa mea, am făcute câte ceva.  Începând de la unsprezece ani.

La ţară, se obişnuia să se stropească viile pentru a le feri de peronospora, o boală a plantelor, şi de aceea se efectuau aceste pompări. Treaba mea era să aduc apa celui cu pompa, care o vărsa în ea spre a-şi continua munca. Recipientul era o amforă de cinsprezece litri şi, natural, trebuia să merg Înainte şi înapoi până ce termina de udat întregul câmp. Apoi pentru a rămâne legaţi de câmpie.

Sosea vremea culesului viilor, care cădea la finele lui septembrie, începuturile lui octombrie. Sosea şi pentru femei, care aveau misiunea să taie strugurii, şi fiecare avea un vas unde se puneau strugurii, când îl umpleau trebuia golit şi asta era datoria mea de a merge să-l golesc într-un vas mai mare, iar apoi să-l aduc gol spre a putea continua munca. Şi, natural, pe tot timpul recoltei, atitudiea mea era aceea de a merge Înainte şi înapoi până la sfârşit.

Cât despre vârsta menţionată, este vorba că aveam unsprezece ani. Greutatea mea corporală era de douăzeci şi opt kg, dar fizic, chiar dacă slab, graţie bunului Dumnezeu, eram sănătos tun. Cu toată figura mea longilină, dar, aş spune, silinţa mea în oricare loc unde am muncit, nimeni nu s-a plâns de prestaţiunile mele. Deseori, reuşeam să fac mai mult de cât era nevoie  şi de cele mai multe ori eram lăudat şi mi se mulţumea şi, natural, aceste laude mă umpleau de bucurie, dându-mi forţa şi spiritul de a continua în viitor, şi nu m-am oprit până la ajungerea vârstei pensionării mele.

Fără a deplânge tot ce am făcut, vorbind mereu despre muncă. Plata acestor munci ce le-am făcut la vârsta de unsprezece ani era de 300 de lire pe zi, comparând cu euro, ar veni cum am spune 1 euro şi cincizeci de sutimi. Pentru unii poate părea o inerţie faţă de azi, dar pe atunci acelea erau plăţile ce se retribuiau.

Căci, oricât era de puţin, tot reuşeam să aduc o contribuţie familiei, dând ajutor necesar supravieţuirii. M-am născut într-o familie numeroasă. Eram antepenultimul din nouă fii. Tatăl meu, fie pomenit, cu toate că muncea, nu era suficient, pentru a face faţă tuturor exigenţelor familiei. Amintesc doar de vremurile dure de atunci şi dificultatea de a debarca lunarul. Dar în pofida condiţiilor precare, puţin de tot ne lipsea pentru a fi fericiţi.          Vobind de fericire, toţi, indistinct, aveau un comportament fratern, ca să nu mai vorbim de prieteniile fondate pe cinste şi umilinţă. Erai ajutat la nevoie, fără scopuri secundare, nu cum se întâmplă acum, mereu cu intenţii de a avea o confruntare, ori pentru interese ascunse. Lumea pe atunci nu era egoistă precum azi, ambiţioasă lipsă de scrupule.

Condiţia care a dus la acest comportament al oamenilor a fost oil Boom-ul economic, renegând frăţietatea tuturor popoarelor şi respectul pentru om, de oriunde ar proveni. Nu vreau să mă divulg în aceste critici comportamentale ale oamenilor de azi, pentru că ar trebui spuse încă atâtea lucruri ca acelea, încât n-ar ajunge o carte pentru toate manipulările persoanelor corupte, lipsite de scrupule şi fără omenie, carenţi de credinţă şi religiozitate, făcând rabat de la legile lui Dumnezeu, continuând a trăi în liber arbitrul propriului egoism, încălcând legile sociale  pe care le învaţă constituţia, menţinând comportamentul contrafăcut şi dictatorial, pe cheltuiala aceloraşi persoane care trăiesc în legalitate socială şi, natural, mai mult ca oricând în legile domnului, timorate de pedepsele impuse de cele zece porunci.

    Voiesc să mă opresc un pic, spre a vorbi despre cei care gestionează o ţară, adresându-mă politicienilor în mod special, nu că aş face-o în mod specific României, dar în toate ţările din lume, natural, în ţările democratice, excluzând ţările dictatoriale. Dar mă refer la politicieni care au fost aleşi de popor şi deci dându-le însărcinarea de a le administra expectativele şi sperând că vor face o utilizare bună a misiunii ce li s-a încredinţat. Persoanele care dau votul acestor politicieni ar trebui: prin confruntare, a li se da condiţiuni sociale de a înainta economic, încercând soluţiunile cele mai adaptate ţării. Dincolo de culorile sau provenienţa partidului lor. Neamul nu are mistica pentru a da o valorizare a provenienţei lor, dar alegerea pe care o fac e doar pe încredere, sau pentru admiraţie, sau pentru că îl cred capabil să le dea bunăstare şi mai presus de orice îl cred o persoană cinstită.

Aceste expectative pe care le cer nu ar trebui să-i deziluzioneze. Mă gândesc la toţi politicienii de bună credinţă care au frică de Dumnezeu, astfel încât să persevereze întru cauze drepte spre a da ţării soluţia către progresul în toate sensurile. Condiţiile pentru a putea ajunge la aceste ţinte se pot obţine simplu, prin menţinerea împreună cu toţii, vorbesc de cine guvernează şi de cine e în opoziţie, creând un team, unind propriile forţe, pentru a avea o reuşită majoră la soluţia de care ţara are nevoie, lăsând deoparte propriile ambiţii ale escaladelor personale. Aceasta este părerea mea ca observator, dându-vă acest mic sfat.

Dar pricep că a obţine ca asta să se întâmple ar însemna un miracol politic, care ar putea fi istoric. Prin urmare, consider că totul e utopie. Dar apoi se zice că nu există nimic imposibil, destul să vrei, ţinându-se angajamentul pentru reuşită.

Mă felicit cu toţi cei ce susţin această a mea iniţiativă. Dându-le augurarea unei bune reuşite şi cu orgoliul de a fi creat un bun obştesc. Soluţiile de a putea ajunge la aceste obiective se ating făcând cecetări în varii domenii, unde există posibilitatea de a crea infrastructuri care lipsesc ţării. De exemplu, agricultura în care România are o bogăţie inestimabilă, în acest domeniu, şi nu se exploateză minimamente din cât s-ar putea fructifica, şi şi-ar aduce contribuţia, creând o cantitate de locuri de muncă, iar, vorbind de muncă, s-ar reduce şomajul, pentru a nu constrânge atâţia oameni să plece în alte ţări.

Vorbind despre pământ; sunt atâtea moduri cum să-l întrebuinţezi. Spre a da un exemplu. Făcând plantaţii de flori nu la nivelul de a satisface nevoia ţării, ci pentru a le exporta în exterior, cum fac olandezii, şi pentru că pământul vostru este foarte fertil şi nu ar fi probleme de producţie. Acesta e unul din atâtea feluri de cum s-ar utiliza, dar există şi alte sisteme de producţie. Un alt mod ar fi acela de a creşte vite, mereu la nivel de exporturi.

Am atâţia amici politici, nu la nivel guvernativ ca parlamentari, dar exercită aceeaşi politică administrativă. Adesea se discută de politica guvernativă în general, pe toate domeniile de actualitate. Discutendo: Soluţiile cele mai convenabile de aplicare a căilor de urmat, cum să se investească, pentru a căuta să se dea ţării resurse economice. Cum să exploatezi ceea ce statul are la dispoziţie spre a face uz. Şi dându-mi părerea acestor amici ai mei, încă şi ei mi-au dat-o pe scurt, ca soluţii primare de a investi în agricultură.     Dar există atâtea alte soluţii, de exemplu de a se face o cercetare comercială la nivel european a acelor producţii care au carenţă de produse şi se importă de la alte naţiuni, şi să producă acele produse. Dau un exemplu al Italiei, resursele noastre sunt bazate exclusiv pe acest tip de muncă. Materialele care se folosesec se află pe câteva domenii şi aceste lucrări se exportă în exterior contribuind la economia ţării. Noi nu avem subsoluri în remiză ori mine de exploatat cum aveţi voi, care şi în acest domeniu aveţi încă bune posibilităţi, ca soluţie la nevoia voastră. Mă ţin de-o parte de cei ce mă simt încrezut cu asemenea idei.

            Cerându-mi umil iertare şi scuzându-mă pentru exuberanţa mea ca interlocutor al vanei Glorii.

Mă întorc a vorbi despre aceste fatidice vise ale mele, cu simplicitatea unui copil care caută cu orice preţ să atingă această sete de a zbura, fără a se gândi la riscul ce i se împotrivea. Dar încăpăţânarea mă făcea să nu renunţ la această aventură.

Prima oară s-a petrecut într-o zi de iunie de toată frumuseţea. Vorbesc de pământul din josul locuinţei unde trăiam şi, privind dedesubt de la etajul al treilea, vedeam plante cu  fructe, cu ramuri pline de abundenţa acelor fructe, mai ales un cais, mai mare în dimensiunea sa decât celelalte, care emana un parfum tare al aromei sale. Aflându-mă în faţa acestei mari panorame de delicii, m-a cuprins o dorinţă foarte intensă de a ajunge jos, spre a degusta aceste fructe cât mai repede cu putinţă.

Dar fratele meu geamăn încerca în toate felurile să mă facă să renunţ la isprava mea, pomenind riscul care nu-mi trecuse prin gând în previziunile mele, el fiind mult mai ponderat în soluţiile temerităţii mele. Dar de această dată nu fu poasibil a-mi da linia dreaptă, pentru că hotărârea mea era ireversibilă.

Deschisei fereastra şi, punându-mi picioarele pe pervaz, ridicai ochii la cer rugând pe Dumnezeu să mă ajute. Mă aruncai cu capul în jos, când ajunsei la circa trei metri înălţime, mă pusei în poziţie verticală şi, spre marea mea stupoare, sosii la sol fără nicio formă de gravitaţie, adică impactul a avut loc ca şi cum greutatea mea n-ar fi existat, deci, făcând exemplul, că trupul meu era ca un fulg.

Continue reading „Miglietta Achille: Achille visând – În româneşte de George Anca” →

Dr. George Anca: Planul lui Dumnezeu şi Grădina Maicii Domnului. Identitatea ortodoxiei latino-române în viziunea lui Ioan Paul al II-lea

Lumină dulce, clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

(Mihai Eminescu)

 

 

Vom ţine minte întotdeauna pe Ioan Paul al II-lea recitând, în româneşte, la Roma şi în Bucureşti, Rugăciune – către Maica Domnului – de Mihai Eminescu.

„Mâine mă voi duce în România. E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” (6 mai 1999). În avion: „Noi am declanşat cearta, nu avem noi acum dreptul să stabilim pacea” (1). (Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luat citatele atunci când sunt menţionate alte surse).

Adresându-se iarăşi, la întoarcere, credincioşilor din Piaţa San Pietro, în 12 mai 1999, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea , înainte de a-şi rosti, încă o dată în româneşte, „bucuria pentru întâlnirile de neuitat trăite în Bucureşti”, a sintetizat, în şapte puncte, luminile vizitei sale în România, ca după „planul lui Dumnezeu”, în „Grădina Maicii Domnului”: „Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a Papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil”; „Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aş dori să o rog pe Sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic. O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României”.  Harul divin-omenesc învăluie, în mai dreaptă, înaltă judecată, identificarea şi recunoaşterea ortodoxiei româneşti: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a Apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru”; „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”; „Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.”

În mesajul trimis de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sanctităţii Sale Papei Benedict al XVI-lea, se spune: „Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut , în ultima perioadă, o înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea, predecesorul Sanctităţii Voastre.(…) Păstrând vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o ’Grădina Maicii Domnului’ – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii” (2).

„Planul lui Dumnezeu”

Acesta este titlul unei cărţi-decalog a fostului Papă, tradusă şi în româneşte, pe care studenţii de la Facultatea de Teologie-Litere a Universitatăţii „Valahia” din Târgovişte şi-au apropriat-o.  „Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor pe care i-a parcurs, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui. Noaptea întunecată a sufletului – „la noche oscura del alma” (Juan de la Cruz) – trebuie învinsă, pentru că Dumnezeu e cu noi”.

Supravieţuind atentatului asupra sa din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a mărturisit: „Sunt din nou îndatorat Sfintei Fecioare… Pot eu oare să uit că evenimentul din Piaţa Sf. Petru a avut loc exact în ziua şi la ora când s-a arătat prima dată Maica lui Hristos sărmanilor copilaşi, moment ce este sărbătorit de peste şaizeci de ani la Fatima, în Portugalia? În acea zi…i-am simţit extraordinara protecţie maternă, care s-a dovedit a fi mai puternică decât glonţul ucigaş.” (3).

Nancy Reagan, la moartea Papei, în aprilie 2005, i-a glorificat împreună, pe Papă şi pe Ronald Reagan: „ au fost foarte asemănători…actori…iubeau natura…sporturile, împărtăşeau titlul de Mare Comunicator…aveau un minunat simţ al humorului… când Ronnie a fost împuşcat în ’81, Papa a fost împuşcat în ’81… au fost foarte, foarte asemănători. Şi-au încrucişat multe cărări”. (4).

În 20 decembrie 1989, în faţa a 600 pelerini, Papa, de sub aureola sfinţeniei, va da îndemn  de supravieţuire „tuturor cetăţenilor dragului popor român”, după ce cu o zi înainte gloanţele regimului comunist făcuseră victime în Timişoara. (5). Căderea comunismului „ a fost ca şi cum Hristos a dorit să descopere că limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este, în definitiv, Milostivirea Sa Dumnezeiască” (6).

La 8 mai 1999, în Palatul Patriarhal din Bucureşti, discursurile celor doi Întâistătători de Biserci, urmaşul Apostolului Petru şi urmaşul Apostolului Andrei, au început prin aceeaşi invocare a dumnezeirii: „Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesorii acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea reîntâlnire” – Ioan Paul al II-lea; „întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt”; „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm” – P.F. Patriarh Teoctist. Mass-media au  generalizat, aproape, o astfel de percepţie. „Toţi românii, dar şi străinii au simţit ca un dar al lui Dumnezeu rugăciunea comună a celor două Biserici.” – P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului. „ ’Iubiţi-vă unul pe altul, după cum Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare dintre voi’ – mă însoţeşte acest îndemn al Maicii Tereza. În puterea iubirii acesteia, care este mai întâi a Sfintei Treimi şi pe urmă a noastră, în iubirea Învierii sale ne rugăm în aceste zile zbuciumate, sub acoperământul Maicii Domnului, pe care deoptrivă o cinstim” – Ioan Alexandru, (7). „Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?” – Emil Constantinescu, preşedintele României.

„Dumnezeu a vrut ca eu să devin preot”, Dumnezeu a vrut ca Papa Ioan Paul al II-lea să vină în „România noastră”, cum ar fi numit-o cel al cărui nume, Voytila, e asociat cu cel de Voicilă (8), cel care a sanctificat pe Ieremia Valahul.

„Grădina Maicii Domnului”

„Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului” – Sfântul Grigorie de Nyssa.

„Arborele vieţii ascuns în mijlocul Edenului a crescut în Maria. Ieşit din ea, şi-a întins umbra asupra universului şi şi-a răspândit fructele la cele mai îndepărtate ca şi la cele mai apropiate popoare.” (9).

 

Ioan Paul al II-lea, Rugă către ocrotitorii Europei:

O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,

care-n asprul apostolat misionar

aţi rămas profund ataşaţi

de Biserica din Constantinopol

şi de Sediul Roman al lui Petru:

faceţi ca Bisericile surori,

Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,

depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr

elementele de dezbinare

să poată ajunge-n curând

la mult dorita unificare! (10)

Maria – „Mama astrului care nu apune niciodată”, „zorii zilei mistice”, „răsăritul soarelui gloriei” -, ne arată Orientale lumen, pe Hristos (11). „Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor” (Eminescu), a recitat, eufonic, Papa Ioan Paul al II-lea, cumva separat, în eterul sfinţeniei poetice .Între teologia divinizării a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Irineu – „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască” – şi încarnarea Evangheliei în culturile native evanghelizate de Sfinţii Chiril şi Metodiu, ortodoxia românească se va fi regăsind în genericul Răsărit Creştin, în cele două mari  capitole şi subcapitolele lor –  „Cunoaşterea Răsăritului Creştin. O experienţă a credinţei” („Evanghelie, Biserici şi Cultură”, „Între memorie şi aşteptare”, „Monasticismul ca model al vieţii baptismale”, „Între Cuvânt şi Euharistie”, „O liturghie pentru tot omul şi pentru tot cosmosul”, „O privire limpede spre descoperirea de sine”, „Un părinte în Spirit”, „Comuniune şi serviciu”, „O persoană în relaţie” „O linişte adoratoare”) şi „De la cunoaştere la întâlnire” („Experienţele unităţii”, „Întâlnirea unuia cu celălalt, cunoştinţa unuia cu celălalt, lucrul împreună”, „Călătoria împreună spre Orientale Lumen”).

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999), care se află, ecumenic, în continuitate cu abrogarea, la 6 decembrie 1965, de către Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras I, a excomunicărilor reciproce din 1054, deschide  capitolul identificării şi recunoaşterii universale a Ortodoxiei române, prin chiar cuvântul pontifical, după  ce făcuse aceasta patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului (1995), ca punte, ca liant între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală. În contextul în care Patriarhate mai vechi, cum ar fi cele de la Constantinopol, Atena sau Moscova, au evitat astfel de momente, Ioachim Navarro Valls, autoritate de la Vatican, apreciază cele două momente liturgice din Bucureşti ca reprezentând un pas important spre refacerea unităţii creştine, iar  ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, a precizat, prin presă: „România este o ţară cu o ortodoxie care nu este influenţată de spiritualitatea elenă şi slavonă. România este o ţară cu o spiritualitate şi un creştinism latin, care o apropie de romano-catolicism. Ortodoxia românească era cea mai îndreptăţită şi îndatorată să întreţină cu Sfântul Părinte o relaţie concretizată printr-o vizită”. Văzută din interior  ortodoxia română are aceste  aspecte esenţiale, sintetizate de ÎPS Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei:  „caracterul structural al sintaxei dintre cultul ortodox şi cultura latină, aceasta, graţie concomitenţei dintre etnogeneză şi ecleziogeneză; etosul şi civilizaţia ortodoxă română sunt inspirate, înainte de orice, de comunitatea care se adună pentru ’cina mistică’, trimisă să practice apoi propria ei ’liturghie’, în arena socială şi politică; receptarea creatoare şi inventivă a tradiţiei diacronice, graţie unei şcoli de teologie remarcabile. Cei mai mari teologi din Estul Europei, din perioada contemporană (1949-1989), se aflau la Bucureşti şi la Sibiu; determinarea de a juca un rol mai important în Mişcarea Ecumenică, propunând concepte semnificative în domeniul iconomiei, al reconcilierii în Europa, al ecumenismului local” (12). Acelaşi autor detaliază aspectele teologice inedite ale reuniunii şi dialogul ecumenic al celor doi primaţi, chiar dacă „n-au fost pecetluite de comuniunea euharistică” – dar „timpul de o mai mare comuniune se apropie”. „Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Dintotdeauna, sângele martirilor este sămânţa generatoare de noi credincioşi în Hristos”, a spus Papa. În viziunea Papei, „vestirea Evangheliei şi renaşterea în Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţior” este „prima calitate pe care omenirea o aşteaptă de la voi”, iar „această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Hristos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi, angajare pasionată în studiu, cu o neobosită preocupare pastorală”.(13).

 „Există mulţi sfinţi printre români, dar nimeni nu i-a căutat”, scria la 1686, mitropolitul moldovean Dosoftei (14). Papa Ioan Paul al II-lea a căutat sfinţii din Grădina Maicii Domnului, unde şi plantele se numesc, prevalent, după fiinţa ei – „Mâna Maicii Domnului”, „Părul Maicii Domnului”, „Părul Sfintei Maria”, „Poalele Maicii Domnului”: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Nicetas de Remesiana – provenind din Aquilea – şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martiri daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru”; „Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt,’un adevărat atlet al credinţei creştine’, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care Domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX”; „Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Orientală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de ’Grădina Maicii Domnului’, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu” (16). Puţine publicaţii au relatat tragedia – martirică? – a lui Cătălin Vidu, căzut de pe schela unde se urcase spre a-l vedea mai bine pe Papă  (17).

Note bibliografice

  • Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luate citatele prezente, atunci când nu sunt menţionate alte surse.
  • În Adevărul, 23-24 aprilie, 2005, p.1).
  • Apud Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Humanitas, p.184
  • În Aldine, 8 aprilie 2005, p. 1.
  • Bernard Lecomte, La verite l’emportera toujours sur le mensonge. Comme le pape a vaincue le communisme, citat în : Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea. Papă pentru mileniul al III-lea, Hiparion, 2001, p.25.
  • Ioan Paul al II-lea, Memoria e identita, Rizzoli, Milano, 2005, p. 70, citat de prof. Norberto Gonzales Gaitano într-un interviu publica de ziarul Ziua, 15 aprilie 2005, p.3.
  • În România liberă, 8 mai 1999, p. 8.
  • „Rădăcină valahă?” de Nicolae Mareş, în România literară, 5-11 mai 1999, p.20-21; de asemenea, cartea lui Ion Coja România şi Papa Ioan Paul al II-lea, lansată în timpul vizitei.
  • Din Imne Mariei, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Credinţă şi viaţă, Dacia , 2001, p. 54.

(10)Din Rugăciuni, Ed. Piemme, 1993, tr. Teodor Capotă, Steaua, mai-iunie1999,

       p.20.

(11)Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen a lui Ioan Paul al II-lea, marcând

       centenarul cele intitulate Orientalium dignitas, a papei Leon al III-lea.

(12)ÎPS Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura ASA, Târgovişte, 2002, p. 252.

(13)Op.cit., cap. VI „Sensul ecumenic al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România,

  1. 2004-205.

(14)Apud dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în

       spiritualitatea ortodoxă, Pronostic SRL, 1996, p.270.

(15)Cf. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Dacia, 1971, p. 301.

(16)„România luminată (7-9 mai 1999). Din cuvintele adresate nouă de Papa Ioan

       Paul al II-lea în cursul vizitei sale în România”, în Aldine, 8 aprilie 2005, p.4. În

       timpul vizitei, Aldine a publicat şi… „Testamentul lui Petru cel Mare”.

(17)Cf. Cotidianul, 9 mai 1999, p. 3.