SINCERITATE
Chiar de va fi ca să învăț vreodată,
O altă vorbă nouă-n viața mea,
Pot să consider, că e învățată,
Când în această limbă voi visa.
De voi simți, că-n visele de noapte,
Gândiri sunând în versuri s-au ascuns,
Mă voi trezi rostind rimate șoapte,
Când poezia-n suflet mi-a pătruns.
Dar de-mi apar în minte stihuri multe,
Nu pot altfel decât a le gândi,
Cum i-ar plăcea urechii, să le-asculte,
Și gurii mele-oricând a le rosti.
Că de-oi trăi, aici, o veșnicie,
Iar graiul, cât de bine-aș învăța,
Chiar de va fi, să fie-n poezie,
Eu voi visa, mereu, în limba mea.
M-AI UNIT CU CERUL
Clădește-mi un castel la marginea pădurii,
Să fie alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
Să-i faci un fundament din vraja amintirii
Și-a visului pe care, doar eu, poate, îl știu.
Ferestre să îi pui, cu fața înspre Soare
Sau așezate-n umbră de codru fremătând,
Mereu, un tril suav, încet, să se strecoare
Și-o adiere lină s-alinte al meu gând!
Intrării să îi pui un prag de fericire,
Și trepte construite din lespezi străvezii
Iar un covor țesut din fire de iubire
Să îmi mângâie pașii, pierduți în poezii.
La porțile de vis așează-le arcadă
Din ramură gingașă suavă ca un zbor,
Și raze aurii, într-un mănunchi, să cadă,
Prin ușile deschise, lipsite de zăvor.
Să-i pui acoperiș din mângâieri de soare,
Cu turle îndrăznețe crescute înspre cer,
Iar farmecul de basm, asupra-i să coboare
Cu unduiri de vrajă, minune și mister.
Clădește-mi un castel, înconjurat de ape,
Cu zidul alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
S-aducă amintiri, în el tot mai aproape,
Ca într-un vis, pe care, doar eu, poate îl știu.
REFLECȚII ÎN ALBASTRU
De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe,
Peste oceanul viu străpuns de stânci,
Ar dispărea din apă dulci nuanțe,
Creând un monoton de umbre-adânci.
De n-ar fi munții, care să separe,
Cerul senin, ori presărat cu nori,
De-albastra, clara și întinsa mare,
N-ai ști dacă înoți, sau dacă zbori.
De n-ar fi marea cu-ale sale valuri,
Ar plânge ceru-n haosuri adânci,
Ar dispărea și vraja de pe maluri,
Și cântul sacadat lovind în stânci.
De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,
Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,
N-ar fi, ca briza, părul să-ți răsfire,
Și să te-alinte, cu a ei răcoare.
De n-ar fi ochii limpezi, să privească,
Această îmbinare de minuni,
N-ar fi nici mintea, ca să izbutească,
În inimă, pe rând să le aduni.
CAFEA LA NISIP
Adu-mi cafeaua neagră, s-o beau la malul mării,
Pe un covor de vrajă, întins până-n ocean,
Privind cum răsăritul, în depărtarea zării,
Azurul îl pictează cu aur și mărgean.
Să-mi pui în a mea ceașcă semințe dulci de soare,
Lumină să aducă amarului închis,
Licoarea matinală, s-o umple de savoare,
Să unduiască-n aburi, trăirea unui vis.
Și briza să-mi strecoare în ale mele plete
Răcoarea dimineții și boabe de nisip
Cu mângâieri suave, apoi, să mă îmbete
Lăsând câte-o șuviță încet pe al meu chip.
Așează-mi, lin, pe umeri câte o sărutare
Dând farmec dimineții, pe plaja de argint,
Să beau cafeaua neagră cu-aromă de visare
Și să-mi oferi în șoaptă, încet, al tău alint.
ÎȚI PLACE
E viața ta scăldată în mister
Și în chemare pentru libertate,
Vrând să le faci pe toate cum se cer
Simți o dorință ca să faci de toate.
Să te trezești, când alții s-au culcat
Și să te culci, chiar dacă-i ziuă-afară,
Să plângi de bucurie, ne-ncetat,
Ori să zâmbești, când grija te-mpresoară.
Copilăria să o simți oricând,
Cum te transformă în erou de basme,
Să iei în joacă fiecare gând,
Făcând realitate din fantasme.
Când tinerețea vrei s-o retrăiești,
Din iarnă să poți face iarăși vară,
Să ai puterea să te-ndrăgostești,
Simțind fiorii, ca și prima oară.
Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Reflecții în albastru (poezii)” →
Poveste dulce
Clădește-mi un castel la marginea pădurii,
Mai fredonează, Mare, romanță de iubire,