A cules din văi bogate toată nemurirea
Vântul zburdă printre frunze, că o alinare
Crengi sărace și umile dor toată privirea
Păsările-n rotocoale cântă a chemare.

Numai Cerul gros în pene pare că renaște
Căile de el știute se dezmiardă-n astre
Unele bătătorite, altele sunt caste
Pe a bolților grădină cu stele sihastre.

Îmi strâng sufletul în mine și m-adun cuminte
Prima noapte o torc toamnei, pe bolta-nstelată
Păsările rup din suflet vrând să mă alinte
Mă îmbrac de lacrimi toată sub bolta pătată.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

31 august, 2018

Fapte strânse de prin timpuri dau afar’ din gânduri
Altele vor să se-ascundă ori sunt impotrivă
Unele cuminți se-așează pe nescrise rânduri
Ca o barcă, prinsă-n valuri ce doarme-n derivă.

Zilele se trec prin vânturi si se pleacă-n șoapte
Viața peste noi se trece , zboră- ncetișor
După ziuă, alta vine , le desparte-o noapte
Și prin sufletul de paie, strecori si-un fior.

Peste-o clipa-ndepărtată , mai așterni uitarea
Iar sub pași tăcuți adoarme , timpul obosit
Numai Soarele amiezii-ți este în urcare
Și din nor pe crucea zilei, îți cântă vrajit.

Seara vine cu talanga și în prag răsună
Clipele-i sunt numărate , de e rea sau bună
Noaptea trece-ntr-o clipită si pe Cer cu Lună
Tu cu sufletul pe cale pleci mână, de mână.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

23 august, 2018

Pașii mei pe cale, Soarele răsare
Chiar de trece vreme-n timpul nemilos
Și-au clădit în tine, prin suflet cărare
Pe poteca ninsă din timp norocos.

Zilele sunt pietre așezate-n cale
Prin ferestre puse, scrise-n amintiri
Unele te urcă , altele-s pe vale
Cresc prin întâlnire sau în despărțiri.

Când scârțâie poarta, tu prinzi Universul
Și timpu-ți îngheață, pentru o secundă,
Știi că sunt aproape, îmi adulmeci mersul
Ceasul bate ziua, cât să și-o ascundă.

Suflete prin vreme și prin vremi pătrunse
Mamă pentru mine, tu ești început,
De ești prinsă-n toamnă, ori prin veri ascunsă
Sau te-a nins zăpada, din timpul trecut

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

22 august, 2018

Din când în când bătrâna se-mpiedică si tace
Călcând pe piedestalul din rochia-i divină,
Cărând în tihnă clipe, din ani ce o mai zace
Și îmi arată fruntea-i, cuprinsă de rugină.

Pe drumuri vechi de munte , oprim de câte-o rugă
Și uneori pe cale, o simt îngenuncheată.
Aștept tacută-n pasu-mi un suflu ce-i pe fugă
Și-i torn un strop de apă, din Cer ce nu se gată.

Când nu mai poate merge , o lacrimă-i scâncește,
Aștept cadența verii, că vreau să mai trăiască.
Prind sufletele frunzei , ascult cum îmi vorbește
Și prinde trena toamnei și-ncep să târguiască.

Am soarele cât casa, ce nu se vede dus,
Lumina mea tenace de nu se mai sfârșește,
Ia-ți norii de pe frunte și du-i ceva mai sus
Că vine clipa nopții, când ea împărățește.

Iar dacă-n suferință te simți nemulțumită
Și Soarele te arde și prinde ați fi teamă,
Coase-ți pe rochii frunze, ce vara o imită
Și lasă-l să lumine, nu-l mai lua în seamă.

Cu vara lângă mine, îmi văd acum de drum
Și floarea-i nesfârșită și drumu-i nesfârșit,
Dar simt ca vine toamna si ce mă fac acum ?
În liniștea din mine, nu m-am împărtășit !

Când ceasul bate ora, mă număr prin săruturi
Cu ochii stinși pe boltă , m-ascund pe dup-o stea,
În trupul prins de glie, zbor fluturi, după fluturi,
Iar degetele nopții mi-ascunde steaua mea.

Cad clipe , după clipe și simt că-n joc mi-e bine
Iar noaptea-mparte timpul ce nu mă împlinește
Prind zorii dimineții, timid i-arunc în vine
Zulufi ai neputinței, ce doar mă mai iubește.

Cu noaptea-mbrățișată în jocul ce-l aștept
Întreb o clipă Cerul , cât poate să iubească ?
De are poarta-nchisă și nu mai pot să-l iert
Închid teama-m zăbrele , să nu mă copleșească.

Cu noaptea-mbrățișată prin visele rebele
În razele de Lună , de-mi pare că mă scald,
Strâng Universu-n brațe, cu tot cu mii de stele
Și-n recele din noapte, îmi pare că-i mai cald.

Plec în codrii fără nume și-n cărări am călcat vara
Cerul meu cu ochi albaștri, văd cum mângâie cocorii
O cocoară , mândră – n pene, peste frunte şi-a pus tiara
Iar în nunta ei din Aştri toți nuntaşii – i duc bujorii.

Într-un vârf înalt de munte , ieri m-am întâlnit cu vara
Făcea un pariu cu norii , că n-o să se dea plecată
Într-un fir de apă sfântă, se oglindea căprioara
Sub o stâncă, mai măreață, se ferea de-a fi vânată.

Pe-o potecă, roasă-n timpuri m-am tot întâlnit cu vara
Dintr-o frunză de arine , cânta o doină de dor,
Iar din scoarța lui cuminte, şi-a înveşmântat comoara
Şi-o ascunde de mulțime, în creierii munților.

La o casă stinsă-n vreme, am să mă-ntâlnesc cu vara,
Iar pe coşul gâb de timpuri, am să torn un pumn de fum
La picioarele ei sfinte, pun covor azi toată țara
Iar o clipă, scursă-n timpuri , o s-o facem praf şi scrum.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

19 august, 2018

Dacă firele clepsidrei
Numără din doi în doi
Închid tainic ochii hidrei
Fiarelor ce suntem noi.

Dacă umbre scrise toamnei
Din pădurea de cleștar
Frunze cad pe pașii doamnei
Din trecut fără habar.

Dacă ochii nopții negrii
Tac prin nuferi de topaz
Dorm în plaiul de sub cedri
De-o fi ieri, sau de-o fi azi.

Iar de-mi zboară vântu-n suflet
Cum îmi zboară timpu-n trup
Îmi scriu viața-ntr-un pamflet
Și pe urme, când le-astup.

Privesc aiurea, vis strivit de geam
Și noaptea-i densă sub un pâlc de ceață,
Mă simt aici, deși simțiri nu am
De ieri mă caut printr-un strop de viață.

Privesc în noapte, stele cresc pe ram
Și Luna e plecată-n spre culcare,
Cu-n gol himeric prins de tot ce n-am
Îl iau în brațe, când ceva mă doare.

Nu-mi acoperi privirea, timpul mi-a îmbătrânit
Matur căile uitării ce doar par că mai sunt încă,
Trupul meu s-a stins cu anii și e de nestăpânit
Coborând pe panta vieții, într-o vale, mai adâncă.

Nu-mi acoperi privirea, că nu pot să-mi amintesc
Câte veri înflăcărate , trec prin noi mistuitoare,
Sufletul mi-e prins de-o glie de nu pot s-o mai iubesc
Și se plimbă printre Aștri, într-o sfântă-mbrățișare.

Nu-mi acoperi privirea să mai caut înserare
Trupul meu cărat prin timpuri , peste vreme s-a lăsat
Inima când galopează, peste zări, nu mă mai doare
Lacrima din colțul gurii, peste barbă-a lunecat.

Nu-mi acoperi privirea când mă uit, din vreme-n vreme
Florile ce cresc sălbatic, pe cărarea cu castani
Cerul nopții înstelate care peste noi se-așterne
Și nimicul strâns grămadă, în trecutul dintre ani.

Multe stele adunate făceau Hora, tot pe loc,
Ochiul dintr-o Stea Polară, vigilent la dansul lor
Șarpele întinde coada, printre Care, la mijloc
Și din zurgălăi le cântă, doina stelelor de dor.

O săgeată de-i scăpată, de la un arcaș spre țintă
Peste Cer alunecândă , într-un corn al unui Bour
Ca năluca strălucește și brăzdează ori frământă
Supără în așteptarea din milenii-a unui nour.

Câinele nu latră tare și privește spre Cioban
Lira lui din corn se-aude că un fier, la fierărie
Iar fierarul uns de noapte ,mai plesnește din ciocan
Însă el își face munca, așa cum nu și-o mai știe.

Dorm cu Cerul peste mine și-mi trag muntele pe față
Ochiul meu nu mai clipește, cu retina peste zare
Cad steluțe lucitoare , unele ce-mi par din gheață
Prind un nor de plăpumioară să-l așez peste picioare.

Perseu scutură cojocul și-i s-ar firele de flăcări
Toate-s pe Casiopeea , parcă arde mititica,
Adun stelele-n triunghiuri și le rog să strângă focuri
Ele tac, ascultătoare, parcă nu-înțeleg nimica.

Un bolid turbat și roșu, în declin, un semn îmi face
Toată bolta strălucește și muțește dintr-o dată,
Ciobanul își strânge Lira prinde-o coardă și-o desface
Eu împătur amintirea și pe Cer o vântur toată.

Totu-n noapte-i armonie, puritate-n Cer, iubire
Stele vin , ne văd și pleacă, așa cum le este datul
O scenetă ancestrală , din buchete de uimire
Noi rămânem seci și lâncezi, după unul, după altul.

În genunchi spre crucea nopții iau un strop de nemurire
Focul clipelor din aștri l-am îngrămădit în mine,
Fac din mână, bat din palme, până la o revenire
Iar lumina de la stele, grija gândului v-a ține.

Bucură-te Tu Marie , suflet nins de nostalgie
Că din Marea noastră Neagră , până-n Vestul de ocări,
Ori din liniștea pădurii , ori din porți de pușcărie
Toți ne închinăm la tine, în sosiri ori în plecări.

Bucură-te Tu Marie, stâlp în suflete de fete
Ce le-ajuți pe calea Sfântă prin visare ori prin tâlc,
Prinsă-i calea neștiută de gândirea ta băiete
Taina căilor spre poartă în tăceara cursă, mâlc.

Bucură-te Tu Marie de copii plecați la școală,
Când cuprinși de neștiință se opresc și-ngenunchează,
Iar părinții lor din lume , îi îndrumă spre morală,
Bucură-te Tu Marie, că prezența ta, contează.

Prin coroana de la Domnul , tu ești calea și puterea,
Iar pe calea așteptării cei ce vin, își pierd durerea
Bucură-te Tu Marie, steaua Cerului ne-nvins
Bucură-te -n bucuria de-a avea un necuprins !

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău, foto Cristina Nichitus-Roncea

Maria mea, din zările albastre
Văd raze lunge, stol de rândunele,
Prin cuiburi împletite, printre astre
Cum și-au cărat spre ele rămurele.

Maria mea plecată-n cap de vară
Pe buza neumbrită-a unui munte,
Vara coboară-n tine ca pe-o scară
Și-n tine-aduni și florile prea multe.

Maria mea , mai cântă-mi la ureche
Din stelele desprinse dintr-o noapte,
Trimite-n vară, ploile-n pereche
Și poamele livezilor de-s coapte.

Maria mea pe buclele-ți din plete
Mai strânge vântul , cât să nu mai bată
Și toată nălucirea noastră din regrete
De pleci acum, să mai revii…odată.