Culori ce ghem se torc pe cer
Și doarme-n noapte Luna
Prin suflet înflorește ger
Iubirile niciuna.

Prin vânt ce spulberă idei
Pe-o pagina de carte
Și toarnă frunze-n ochii mei
În capătul de moarte.

Departe-n zări albastre dus
Mai scapără din Soare
Cu raze triste-n spre apus
Pe-o margine de mare.

Eu dusă-n prag de insomnii
Cu sufletul cat firul
Te-aștept că poate ai să vii
Sa alintăm zefirul.

Când cerul plânge-n rapsodii
Și mângâie Zenitul
Pe umbrele tot mai pustii
Adun tot infinitul.

Și stau și plâng și te aștept
Și zilele-s pe ducă
E toamna-n care timpu-i drept
Și-n iarna mea te urcă.

Nu cauta să mai revii,
Rămâi departe dus
Ești umbra unei reverii
Rămâi al meu apus

Și-or trece zilele pe rând
Și-or trece anotimpuri
Cu aripi largi te pierd din gând
Rămâi cel scris prin rânduri.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

21 septembrie, 2018

E lumină Crucea Doamne și-n pustie poate arde,
De când am venit pe cale și din leagăn de copil,
O purtăm pe trupul serii peste suflet , vechi cocarde
Pe aripa ce-n Cer zboară, într-un fâlfâit tiptil.

E adâncă Doamne crucea, și prin codrii cei adânci,
Sau pe patul neputinței stând, de-a pururea culcat
Ori în fruntea unui munte, prinsă-n capete de stânci
Ori nu ești prea dus la școală, ori ești mare învățat.

Crucea noastră, e a noastră şi e tot ce-am moștenit,
Semnul crucii îl poți scrie și de nu știi ce să scrii.
Suflete, la ea te-nchină, fii un suflet ocrotit,
Iar acei ce cunosc scrisul, mai purtațio-n poezii.

Pomi-și întind ramuri , să mă ia în brațe
Văd luciri de lacrimi și-n mine îi tremur,
Mă încurc prin drumuri, ghem desprins de ațe
Și mă strânge frigul , de parcă-i cutremur.
Inima se zbate și-mi străpunge pieptul
Simt miros de pâine, nu văd nicio casă,
Mă sprijin pe stãngul să pășesc cu dreptul
Simfonii de stele , din harfa duioasă.

Sunt pierdută mamă, locul greu mă ține
Pare că orbecăi, prin larg sac de vise
Și-i legat la gură, pentru-a mă reține
Pare că n-au capăt, pare că-s închise.
Pare că e moartea, vrea să mă sărute,
Pare că îmi smulge, fir cu fir din păr.
Pare că ma cheamă pe cărări nevrute,
Pare că e Eva , când mușcă din măr.

Îmi despică țeasta și îmi scoate ochii
Și mă ceartă aspru, spune că-s de vină,
Din lama de coasă, îmi croiește rochii
Iar cu unghii lunge, strânge să mă țină.
Îmi spun Tatăl Nostru , doar așa mă sprijin,
Îl port după mine , și-am să-l scot în voie
De-mi arată calea , prin clipe de chin
Că sunt ninsă mamă și sunt prin nevoie.

Iamă-n brațe mamă, vreau să-ți stau alături,
Clipele din timpuri să nu ne mai doară,
Strânge rugi de mure, cu care mai mături
Să-i facem belț morții, pentru prima oară.
Iar dacă în noapte , zac făr’ de putință
Și doar crezi că timpul și-a uitat de mine,
Strânge belțul fiarei, uita de căință
Iar cu lama coasei, colții ei , din vine.

Ascuns în cer demult, pe îndelete,
Vezi limba și poporul mai sărac ,
Te-ai dus la Dumnezeu, să te răsfete
Și ne-ai lăsat îngenuncheați, din veac, în veac .

În țărișoara ce-ai știut-o milenară,
De te întorci…te-oi auzi țipând…
Stau ciocli-n piedestalele de ceară,
Și-amestecă silabele, din gând…

De-ai să te-ntorci poete, te-nfioară
Ca tot ce e din dac, s-a făcut blând,
Cu cine să mai dăm dușmani afară
Îngenuncheați la moaște, rând, pe rând.

Iarna și-a întins piciorul și prin noi arunc-o gheară,
Toamna-n capătul de scară ,se mai sprijină de vară.
Cârduri negre de cocoare prin văzduhuri nu mai zboară,
Iar o aripă din vânturi, stă și cântă la vioară.

Cerul că o pânză ruptă e ușor cârpit de stele,
Umbrele-i dansează lunii, un tango știut de iele.
Prinse una după alta, ca șiraguri de mărgele,
Sar si fierb pe cerul nopții cu mișcările rebele.

Tu te prinzi cu Infinitul și mergi mână lângă mână,
Unde vântul ceru-ntoarnă și cresc norii a furtună,
Marea strânge valu-n brațe pe o undă fără spumă
Și-l ascunde în ființa-i, să-l vegheze, peste-o lună.

Tu, cu tine și cu timpul, pare că v-ați rătăcit,
Calea spintecă trecutul ceru-mi pare nesfârșit.
Drumul ți-a umbrit ființa și din norul ghemuit
Cazi pe-o lespede-n tăcere, peste drumul prăfuit.

Simți un mugure de viață , când miroase-a primăvară,
Timpul pare că răsare și de noi se prinde iară.
Vântu-și uită partitura , nu mai cântă la vioară,
Tu, rămâi cu vremea-n poartă, la povești, seară de seară.

Zboară vise amorțite ce-s pierdute prin speranțe,
Clopotele alinării, sunt vândute prin iubiri.
Umbrele de lună spartă că toiagele pe brațe
Și-un buchet de lăcrămioare , plânge printre amintiri.

Toate sunt lăsate-n toate și-ntrebări fără raspuns,
Pagina de carte ruptă, s-a desprins, în zbor de fluturi.
Citesc titlul, apoi prețul , pare a-mi fi de ajuns
Iar cuvinte prăfuite, prinse-n colb , de nu le scuturi.

Vreme trece, vreme vine și cu vremea, trecem noi,
File rup din calendare și cu ele, pernă-mi fac.
Bucurii peste necazuri si speranțe prin nevoi,
Strâng în mine alfabetul , pe-o copertă, că să-l zac.

Ceasul pierde minutarul, e bătrân și e sărac,
Cucul și-a uitat să cânte, zbiară-n cuiburi ce-s străine.
Prind o filă mai gălbuie și cu ea de lucru-mi fac
Aștept ziua de pe urmă, ce cred c-a uitat de mine.

Clipele din timp îmi zboară și îmi cern toată privirea,
Frunze verzi prin ochi aleargă și se duc de nici n-au fost.
Toată grija-ntunecimii îmi dezmiardă neclintirea,
Văd cum rosturile lumii, n-au avut și nici n-au rost.

În limba mea, străluce-n lacrimi ia
În limba mea și dorul e mai dor,
În limba mea , doinește ciocârlia
Și-n limba mea , mă strâng puțin să mor.

În limba mea și mama-mi poate spune
În limba mea și stelele-or tăcea,
În limba mea, durerea îmi apune
Și-învăț să tac , dar tot în limba mea.

Așa a fost să creștem prin poeme
Și sufletul să-l adunăm prin scris,
Să ne uităm pe noi, din vreme-n vreme
Și să-i mai scriem gurii : INTERZIS !

Așa ne e să plângem prin petale
Să ne mai pierdem vara printre tei,
Iar florile plecate, pe-altă cale,
Să ne rămână-n viață… și-n idei.

Așa rămâne-n viață, ca pe scară,
Mai urcă și coboară prin nevoi
Și pare că nu e nici prima oară,
Când în iubire, mai apar și ploi.

Simt miros de toamnă, de ocară
Împletesc un vis, să mai trăiesc,
Frunze volburânde mă-nfioară
Toamna-i la fereastră, o zăresc !

Mâinile pe frunte-mi dorm tăcute
Aud vântu-n frunze-i obosit,
Cerul plânge să nu-l mai asculte
Norii grei din plumb, s-au primenit.

Mă gândesc să plec în țara fericirii
Să-mi fac adăpost pe dup-un nor
De acolo pot să-i scriu iubirii
Cum să se împartă…tuturor…

Cerul vrând să te răsfețe
Ți-a pus așternut lastunii
Și o noapte ce tot crește
Aură , din semnul Lunii.

Codrul ți-a dat ciocârlii,
Roșul toamnei , absolutul,
Ți-ai pus ruga-n veșnicii
Să-i urci Fiului tot lutul.

Ceru-ți cânt-o melodie
Dintr-un timp, ce n-a născut
Din viola-i argintie,
S-o poți trece, de trecut.

Îngerii pe nori valsează
Din prea-plin de conștiință,
Și din Astre ființează
Calea către năzuință.

Ești un stâlp de neclintit
Prin viața noastră , tristă,
Maică, drum de Infinit
Și-al minunii, ce există !

Tatăl vrea împărăția
S-o aștearnă pe gunoaie
Și din toată panoplia
Prinde norii și-i îndoaie.

Alții vor mai abitir
Să se verse-n foc și sânge
Din Abis până-n Nadir
Printre pletele natânge.

Norii, herghelii de cai
În galop de zmei curați
Alții te uimesc și vai
Prin fiorii tăi turnați.

În spectacolul din cer
Nici cortina nu le cade
Numai ceru-i giuvaer
Prinde perlele-n năvoade.

Prin păduri ce-s rumene la față
Dorm de veci oceanele albastre
Jeluind că în curând le-ngheață
Lacrimile scurse prin fereastră.

Și-o să doarmă Cerul prin furtună
Și furtuna se așterne-n noi
Lacrimile strânse dimpreună
Cu durere, le-mpărțim la doi…

Val de toamnă spumegă prin soartă
Timpul trece fără de-nțeles
Clipele-mpletite să despartă
Un moment al vieții, greu ales.

Toamna fuge prin privirea ta
Luciul ochilor din ce în ce mai viu
Pe spinări de vânturi ca-ntr-o șa
Călărind prin nori, un bidiviu.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

3 septembrie, 2018